ICCJ. Decizia nr. 26/2015. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI

Decizii CSJ şi ICCJ - Completul de 5 Judecători

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI

Decizia penală nr. 26/2015

Dosar nr. 180/1/2015

Şedinţa publică de la 23 februarie 2015

Asupra apelului de faţă,

În baza lucrărilor din dosar, constată:

Prin sentinţa penală nr. 1020 din 25 noiembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 109/1/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în baza art. 253¹ C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, şi cu aplicarea art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpatul R.M., domiciliat în localitatea Caraşova, judeţul Caraş-Severin, fost deputat în Parlamentul României, fără antecedente penale, la pedeapsa de 1 (un) an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conflict de interese în formă continuată (patru acte materiale).

În temeiul art. 71 C. pen. anterior a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. anterior cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 81 C. pen. anterior a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei închisorii pe un termen de încercare de 3 ani, calculat conform art. 82 C. pen.

În conformitate cu art. 71 alin. (5) C. pen. anterior pe durata termenului de încercare se suspendă executarea pedepselor accesorii şi a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen. anterior privind cazurile de revocare a suspendării condiţionate a executării pedepsei.

A obligat inculpatul la plata sumei de 1.500 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 1.000 lei, cheltuieli judiciare efectuate în faza de urmărire penală şi 500 lei cheltuieli judiciare efectuate în cursul judecăţii în primă instanţă, iar onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, în cuantum de 100 lei, s-a suportat din fondul Ministerului Justiţiei.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a reţinut următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 1058/P/2011 întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de Urmărire penală şi criminalistică, la 18 decembrie 2013 a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului R.M. pentru săvârşirea, în formă continuată, a infracţiunii de conflict de interese, prevăzută şi pedepsită de art. 253¹ C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior (4 acte materiale).

Potrivit rechizitoriului, situaţia de fapt, probele administrate şi aspectele de drept constau în următoarele:

La data de 12 octombrie 2011, A.N.I. a trimis Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Raportul de evaluare, înregistrat sub nr. 103124/G/II din 19 septembrie 2011, prin care s-a reţinut nerespectarea dispoziţiilor legale ce reglementează conflictul de interese de către R.M., la acel moment aflat în exercitarea mandatului de deputat în Parlamentul României.

R.M. a fost ales deputat în Parlamentul României în legislaturile 2000 - 2004, 2004 - 2008 şi 2008 - 2012, calitatea sa încetând la data de 01 iulie 2012, ca urmare a demisiei.

În perioada 2008 - 2012, la propunerea şi cu avizul inculpatului R.M., au fost angajaţi în cadrul biroului său parlamentar din circumscripţia electorală nr. 11 din localitatea Caraşova R.L.M. şi R.O. (fiul şi nora învinuitului); de asemenea, în a doua jumătate a anului-2006 (după intrarea în vigoare a Legii nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea C. pen. şi pentru modificarea şi completarea altor legi), inculpatul a încheiat un contract civil de prestări servicii în cadrul aceluiaşi birou parlamentar cu soţia sa, R.E.

Astfel, la data de 15 decembrie 2008, urmare cererii de încadrare în muncă formulată de inculpatul R.M., între Camera Deputaţilor şi R.L.M. s-a încheiat contractul individual de muncă din 2008, pentru perioada 15 decembrie 2008 - sfârşitul mandatului de deputat; conform contractului, R.L.M. a fost angajat în funcţia de şef cabinet, cu un salariu de bază brut lunar de 1.110 lei, activitatea acestuia urmând a fi desfăşurată în cadrul circumscripţiei electorale nr. 11 Caras Severin, la biroul parlamentar al deputatului R.M., din localitatea Caraşova.

Contractul a fost avizat, între alţii, de inculpatul R.M.

Conform copiilor certificate ale actelor depuse în vederea angajării, R.L.M. este fiul inculpatului R.M.

La data de 29 iunie 2012, prin Ordinul nr. 637/2012 al Secretarului general al Camerei Deputaţilor, s-a dispus încetarea contractului individual de muncă din 15 decembrie 2008 încheiat cu R.L.M., începând cu data de 01 iulie 2012, în baza dispoziţiilor art. 56 lit. i) C. muncii.

Din adresele din 29 februarie 2012 a Direcţiei de salarizare din cadrul Camerei Deputaţilor şi din 02 aprilie 2013 emisă de Parlamentul României - Camera Deputaţilor - Cabinetul Secretarului general, rezultă că în baza contractului individual de muncă anterior menţionat, R.L.M. a obţinut venituri salariale în cuantum total de 37.274 lei.

La data de 27 decembrie 2007, urmare cererii de încadrare în muncă, formulată de inculpatul R.M., între Camera Deputaţilor şi P. (R.) O. s-a încheiat contractul individual de muncă din 2007, pentru perioada 01 ianuarie 2008 - sfârşitul mandatului, în baza căruia aceasta a fost angajată în funcţia de consilier în cadrul biroului parlamentar al deputatului R.M. din localitatea Caraşova, cu un salariu în cuantum de 1.068 lei, valoare brută lunară.

Contractul astfel încheiat, a fost avizat, între alţii, de inculpatul R.M. şi a încetat de drept la data de 15 decembrie 2008, motivat de expirarea termenului pentru care a fost încheiat (Ordinul Secretarului general al Camerei Deputaţilor nr. 1591 din 11 decembrie 2008).

La data de 15 decembrie 2008, conform procedurii mai sus descrise, între Camera Deputaţilor şi R.O. s-a încheiat contractul individual de muncă din 2008, pentru perioada 15 decembrie 2008 - sfârşitul mandatului; conform contractului, R.O. a fost angajată în funcţia de consilier în cadrul biroul parlamentar al deputatului R.M., cu un salariu de bază brut lunar de 1.179 lei, contractul fiind avizat, între alţii, de inculpatul R.M.

La data de 29 iunie 2012, prin Ordinul nr. 631/2012 al Secretarului general al Camerei Deputaţilor, s-a dispus încetarea contractului individual de muncă din 15 decembrie 2008 încheiat cu R.O., începând cu data de 01 iulie 2012, în baza dispoziţiilor art. 56 lit. i) C. muncii.

Aşa cum reiese din copiile certificate ale actelor depuse în vederea angajării, R. (fostă P.) O. este soţia lui R.L.M. şi nora inculpatului R.M., căsătoria celor doi încheindu-se la data de 06 octombrie 2007.

Din adresele din 29 februarie 2012 a Direcţiei de salarizare din cadrul Camerei Deputaţilor şi din 02 aprilie 2013 emisă de Parlamentul României - Camera Deputaţilor - Cabinetul Secretarului general, rezultă că în perioada ianuarie 2008 - iulie 2012, în baza celor două contracte individuale de muncă R.O. a obţinut venituri salariate în cuantum total de 43.731 lei.

La data de 17 octombrie 2006, între inculpatul R.M., în calitate de beneficiar şi soţia sa R.E., în calitate de prestator, s-a încheiat contractul civil din 2006, având ca obiect prestarea de activităţi în cadrul biroului parlamentar al deputatului R.M., din localitatea Caraşova, valabil pentru perioada 17 octombrie 2006 - sfârşit de mandat; potrivit pct. II din contract, pentru executarea prestaţiilor, părţile au convenit un tarif brut de 4,97 lei/oră, corespunzător funcţiei de referent.

Contractul a fost semnat doar de învinuit şi de soţia sa.

Din relaţiile comunicate de Camera Deputaţilor - Direcţia de salarizare prin adresa din 29 februarie 2012 şi din fişele fiscale aferente anilor 2006 şi 2007, rezultă că R.E. a fost remunerată în baza respectivului contract până în luna octombrie 2007, cu suma totală de 8.363 lei.

Fapta inculpatului R.M., constând în aceea că, în perioada 17 octombrie 2006 -15 decembrie 2008, în calitate de deputat în Parlamentul României, cu intenţie, în mod repetat şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a propus angajarea în cadrul biroului său parlamentar a fiului său R.L.M. şi a nurorii sale R.O., a avizat contractele individuale de muncă încheiate cu aceştia şi a încheiat un contract civil de prestări servicii cu soţia sa R.E., contracte în baza cărora s-a realizat în mod direct un folos material pentru aceştia în cuantum total de 89.368 lei, sume plătite din bugetul Camerei Deputaţilor, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de conflict de interese în formă continuată, prevăzută de art. 253¹ C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior (4 acte materiale).

Faptele mai sus descrise au fost comise în baza unei rezoluţii infracţionale unice, fiind incidente dispoziţiile art. 41 alin. (2) C. pen., având în vedere intervalul de timp în care evenimentele s-au derulat, similaritatea modului de acţiune, precum şi faptul că s-a tins la obţinerea aceluiaşi rezultat concret.

Pentru dovedirea situaţiei de fapt expusă în rechizitoriu au fost administrate în cursul urmăririi penale, următoarele mijloace de probă: raportul de evaluare al A.N.I., înregistrat sub nr. 103124/G/II din 19 septembrie 2011 şi actele aferente; declaraţia inculpatului R.M.; declaraţiile martorilor R.L.M., F.R. şi M.I.; adresa din 07 martie 2012 a Camerei Deputaţilor ; Hotărârile Camerei Deputaţilor nr. 36/2004 şi nr. 40/2008, cu privire la validarea mandatelor deputaţilor aleşi; adresa din 01 martie 2012 a Camerei Deputaţilor, referitoare la persoanele angajate la biroul parlamentar al deputatului R.M. în perioada 2000 - 2012; adresa din 29 februarie 2012 a Direcţiei de salarizare din cadrul Camerei Deputaţilor, privind situaţia veniturilor lunare obţinute de R.L.M., R.O. şi R.E. în baza contractelor încheiate; adresa din 02 aprilie 2013 a Camerei Deputaţilor, privind situaţia veniturilor obţinute de R.L.M. şi R.O., în perioada martie - iunie 2012, în baza contractelor încheiate; copie certificată a contractului individual de muncă din 15 decembrie 2008 încheiat cu R.L.M. şi acte aferente acestuia; copie certificată a contractului individual de muncă din 27 decembrie 2007 încheiat cu R. (P.) O. şi acte aferente acestuia ; copie certificată a contractului individual de muncă din 15 decembrie 2008 încheiat cu R. (P.) O. şi acte aferente acestuia; copie certificată a contractului civil din 17 octombrie 2006 încheiat cu R.E.

La data de 12 octombrie 2011, A.N.I. a trimis la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Raportul de evaluare înregistrat din 19 septembrie 2011, prin care s-a reţinut nerespectarea dispoziţiilor legale ce reglementează conflictul de interese de către R.M., la acel moment aflat în exercitarea mandatului de deputat în Parlamentul României.

Cauza s-a înregistrat la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, sub nr. 1058/P/2011. Prin rezoluţia cu acelaşi număr din data de 31 iulie 2012, faţă de R.M. s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru comiterea infracţiunii de conflict de interese, prevăzută de art. 253¹C. pen., în baza dispoziţiilor art. 10 lit. d) C. proc. pen., reţinându-se că în ceea ce priveşte faptele comise după data de 27 decembrie 2007, nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni.

La data de 23 ianuarie 2013, prin Ordonanţa nr. 940/C2/2012 a prim-adjunctului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus, în baza art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 şi art. 220 C. proc. pen., infirmarea rezoluţiei nr. 1058/P/2011 din data de 31 iulie 2012 în vederea continuării cercetărilor.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, sub nr. 109/1/2014, la data de 8 ianuarie 2014.

La data de 20 mai 2014, în baza art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 255/2013, cauza a fost trimisă la Judecătorul de Cameră Preliminară pentru a proceda potrivit dispoziţiilor art. 342-348 C. proc. pen.

Conform art. 344 alin. (2) C. proc. pen., inculpatului i s-a comunicat copia certificată a rechizitoriului la adresa de domiciliu, aducându-i-se la cunoştinţă obiectul procedurii de Cameră Preliminară, dreptul de a-şi angaja apărător şi termenul în care, de la data comunicării, poate formula, în scris, cereri şi excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

În termenul de 20 de zile, stabilit de către Judecătorul de Cameră Preliminară, potrivit art. 344 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul R.M. a formulat cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

Conform art. 344 alin. (3) C. proc. pen. cererile şi excepţiile formulate de inculpat au fost comunicate Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care la data de 9 iulie 2014 a transmis note scrise de răspuns.

Prin încheierea nr. 688 din 14 iulie 2014, Judecătorul de Cameră Preliminară a respins ca nefondate cererile şi excepţiile formulate de inculpatul R.M.

A constatat legalitatea sesizării instanţei, respectiv a rechizitoriului nr. 1058/P/2011 din data de 18 decembrie 2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi administrarea probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi s-a dispus începerea judecăţii cauzei.

Inculpatul R.M. nu a formulat contestaţie împotriva Încheierii nr. 688 din 14 iulie 2014 a Judecătorului de Cameră Preliminară.

În cursul cercetării judecătoreşti, la primul termen de judecată, inculpatul R.M. a formulat o cerere de amânare a cauzei în vederea angajării unui apărător, cerere încuviinţată de către instanţă.

La termenul din 14 octombrie 2014 s-a dat citire actului de sesizare, în baza dispoziţiilor art. 374 alin. (1) C. proc. pen., inculpatului R.M. aducându-i-se la cunoştinţă faptul că poate beneficia de procedura simplificată, dacă recunoaşte în totalitate faptele de care este acuzat, cu consecinţa reducerii limitelor de pedeapsă cu 1/3.

Inculpatul R.M. a învederat că nu doreşte să se prevaleze de această procedură şi a consimţit să dea declaraţie în cauză.

În apărarea sa, inculpatul a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri şi audierea celor 2 martori din rechizitoriu, probe încuviinţate de către instanţă.

La termenul de judecată din 25 noiembrie 2014 au fost audiaţi cei doi martori, F.R. şi M.I. şi administrată proba cu înscrisuri.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a constatat că situaţia de fapt expusă în rechizitoriu, rezultă din probele administrate, întregul probatoriu relevând - dincolo de orice dubiu rezonabil - existenţa faptei săvârşite de inculpat şi vinovăția acestuia pentru săvârşirea infracţiunii de conflict de interese.

În legislaţia naţională, conflictul de interese a fost introdus în Titlul VI (Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de lege), cap. I C. pen. român anterior - partea specială, fiind menit să completeze, alături de faptele de abuz în serviciu şi neglijenţă în serviciu, infracţiunile de corupţie, cadrul normativ general de ocrotire a relaţiilor de serviciu ca valoare socială.

Incriminarea faptei a fost generată de apariţia unor noi forme de relaţii între sectorul public şi sectoarele comerciale care dau naştere unor parteneriate publice, existând un potenţial de creştere de forme noi de conflict de interese care implică interesele personale şi obligaţiile publice ale persoanei care exercită o funcţie publică.

Prin incriminarea conflictului de interese, legiuitorul a urmărit să ocrotească relaţiile sociale referitoare la buna desfăşurare a activităţii funcţionarului public, activitate care presupune o comportare corectă a celui care exercită o activitate în cadrul unei autorităţi publice. Aceasta presupune corectitudinea funcţionarului public în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, dar şi abţinerea acestuia de la luarea unor decizii de natură să-i confere, direct sau indirect, ori prin terţe persoane, un anumit avantaj material, fiind exclusă favorizarea rudelor sau persoanelor cu care acesta a avut raporturi comerciale. De asemenea, prin incriminarea faptei s-a urmărit ocrotirea relaţiilor sociale referitoare la apărarea intereselor legale ale persoanelor fizice sau publice împotriva intereselor ilicite ale funcţionarului public.

Deşi conflictul de interese nu înseamnă ipso facto corupţie, totuşi apariţia unor conflicte între interesele personale şi obligaţiile publice ale funcţionarilor publici, dacă nu este tratată corespunzător, poate duce la corupţie.

Incriminarea faptei presupune nu numai simpla interzicere a intereselor de natură privată ale funcţionarului public, ci şi formarea corectitudinii deciziilor administrative, pentru ca un conflict de interese nesoluţionat să nu conducă la un abuz în serviciu.

Prin definiţie şi conţinut infracţiunea de conflict de interese a preluat din elementele constitutive ale infracţiunilor de corupţie, în proximitatea cărora a fost poziţionată.

Conflictul de interese generează o stare de incompatibilitate lato sensu, dar, sub aspectul cauzelor care determină această incompatibilitate, conflictul de interese se deosebeşte prin faptul că factorul determinant nu este neapărat o situaţie juridică sau o activitate incompatibilă cu activitatea care este realizată în cadrul atribuţiilor de serviciu, ci un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care-i revin potrivit Constituției şi a altor acte normative.

Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale pentru a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare se cere exercitarea demnităţilor publice, funcţiilor publice şi a altor activităţi de interes public să se efectueze cu respectarea principiilor imparţialităţii, integrităţii transparenţei deciziei şi supremaţiei interesului public.

Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii este calificat, respectiv funcţionarul public, care are competenţa de a îndeplini acte sau/şi de a participa la luarea deciziilor.

În accepţiunea dispoziţiilor art. 147 alin. (1) C. pen., prin funcţionar public se înţelege „orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145”; art. 145 C. pen. defineşte termenul public ca fiind „tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public”.

În Titlul III al Constituţiei României, intitulat „Autorităţile publice” sunt cuprinse reglementări privind Parlamentul, Preşedinţia, Guvernul, organele administraţiei publice şi autoritatea judecătorească.

În vederea stabilirii calităţii de funcţionar public în sensul normei penale, nu are relevanţă titlul însărcinării, sau modalitatea de învestire (alegere, numire, repartizare, concurs), fiind suficient ca subiectul calificat să exercite, în fapt, o însărcinare în serviciul unei autorităţi publice, instituţii publice, instituţii sau alte persoane juridice de interes public.

Semnificaţia noţiunii de funcţionar public din dreptul penal nu este echivalentă cu cea din dreptul administrativ. În literatura juridică, potrivit legii penale, noţiunile de „funcţionar public” şi de „funcţionar” au un înţeles mai larg decât acela din dreptul administrativ, datorită atât caracterului relaţiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât şi faptului că exigenţele de apărare a avutului şi de promovare a intereselor colectivităţii impun o cât mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal. În doctrină s-a mai arătat că, în legea penală, funcţionarul este definit exclusiv după criteriul funcţiei pe care o deţine sau, cu alte cuvinte, dacă îşi exercită activitatea în serviciul unei unităţi determinate prin legea penală, supus unui anumit statut şi regim juridic.

Aşa fiind, legea penală face trimitere la noţiunea de „autorităţi publice”, care, potrivit dispoziţiilor titlului III din Constituţia României, are în sfera sa de cuprindere, pe lângă organele administraţiei publice (centrale de specialitate şi locale), şi Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul, precum şi autoritatea judecătorească (instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii).

Prin Decizia nr. 279/2006 a Curţii Constituţionale, între altele, s-a constatat că dispoziţiile art. 38 - 41 din Legea nr. 96/2006 sunt constituţionale, că „suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, iar Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român. Această poziţionare a Parlamentului în sistemul autorităţilor publice implică recunoaşterea în favoarea deputaţilor şi senatorilor a unui statut special, cuprinzând şi măsuri de protecţie a demnităţii publice pe care o exercită, de natură să le asigure independenţa şi prestigiul necesar în îndeplinirea atribuţiilor, la adăpost de constrângeri materiale şi tentaţii de corupţie”.

În acelaşi sens, respectiv în legătură cu statutul special al parlamentarilor, tot Curtea Constituţională, sesizată în baza art. 146 lit. a) din Constituţie, analizând constituţionalitatea proiectului legii de modificare a Legii nr. 96/2006, a arătat că „(...) statutul constituţional şi legal al membrilor Parlamentului, ca reprezentanţi ai poporului, este diferit de statutul funcţionarilor publici şi, în general, de al celorlalţi cetăţeni, ceea ce determină, în consecinţă, particularităţi cu privire la exercitarea anumitor drepturi (fragment care, extras din context, a fost invocat în apărare de învinuit,)” dar că „acest statut nu poate fi reţinut ca justificând o diferenţă de tratament juridic în raport cu celelalte categorii de persoane cărora li se aplică Legea nr. 176/2010 (privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice). Aceasta, întrucât, din perspectiva obiectului şi scopului acestei reglementări - care vizează asigurarea integrităţii în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice şi prevenirea corupţiei instituţionale - toate persoanele menţionate la art. 1 alin. (1) din Lege se află în aceeaşi situaţie juridică, circumscrisă încă din titlul reglementării, prin sintagma „funcţii şi demnităţi publice”, în considerarea căreia le revin obligaţii specifice”.

Raportat şi la cadrul legal internaţional, în Convenţia penală cu privire la corupţie adoptată de Consiliul Europei la 27 ianuarie 1999 la Strasbourg şi ratificată de România prin Legea nr. 27/2002 se utilizează noţiunea de „agent public” cu privire la care se stipulează, în cuprinsul art. 1, că aceasta este interpretată prin referire la definiţia noţiunilor de funcţionar, funcţionar public, ministru, primar sau judecător în dreptul naţional al statului în care persoana în cauză exercită această funcţie, precum şi la modul în care aceasta este aplicată în dreptul său penal. În art. 4 se foloseşte noţiunea de „membru al unei adunări publice naţionale”, categorie care îi are în vedere pe parlamentarii aleşi sau numiţi la nivelul adunărilor, regionale sau naţionale, care exercită puteri legislative sau administrative.

În condiţiile în care mandatul parlamentar este definit ca o funcţie de demnitate publică (art. 16 alin. (3) Constituţie), persoana care ocupă această funcţie exercita atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul constitutiv şi al legii, în scopul realizării prerogativelor de putere cu care sunt investite la nivelul cel mai înalt în statul român.

Având în vedere sfera atribuţiilor ce intră în competenţa funcţiilor alese Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a considerat că este justificată vocaţia acestora la calitatea de subiect activ pentru infracţiunea de serviciu şi pentru infracţiunea de corupţie.

Subiectul pasiv al infracţiunii de conflict de interese este Statul, ca titular al valorilor sociale protejate, reprezentat de autoritatea, instituţia publică, o altă persoană juridică publică.

Elementul material al infracţiunii se realizează printr-o acţiune de îndeplinire a unui act ori participarea la luarea unei decizii.

Termenul de act este folosit în descrierea intitulată conflict de interese în sensul de operaţie care trebuie efectuată de funcţionarul public, conform atribuţiilor acestuia de serviciu şi poate consta în întocmirea unui înscris, în elaborarea unor acte juridice, efectuarea unei constatări cu efecte juridice şi alte operaţii date în competenţa unui serviciu al persoanei juridice de drept public.

Prin luarea de decizii se înţelege o hotărâre luată în urma examinării unei stări, situaţii, nevoi, prin care se urmăreşte producerea unor consecinţe, realizarea unor obiective.

Participarea la luarea unor decizii înseamnă că făptuitorul să-şi fi adus o contribuţie la acea decizie în exercitarea atribuţiilor de serviciu.

Deşi inculpatul susţine că nu sunt îndeplinite cerinţele esenţiale ale elementului material, respectiv actele realizate de acesta - încheierea contractelor civile şi avizele de angajare pe cererile înaintate Camerei Deputaţilor - nu sunt realizate în exerciţiul atribuţiilor de serviciu ale parlamentarului, ci doar în scopul organizării activităţii sale, instanţa de fond a apreciat că actele efectuate de inculpat se pot realiza numai în calitate de parlamentar, în temeiul art. 38 din Statut, intrând în sfera atribuţiilor sale de serviciu şi produc efecte juridice în sfera relaţiilor sociale.

Pornind de la expunerea de motive care a însoţit Legea nr. 278/2006, s-a constatat că scopul incriminării „conflictului de interese” a fost sancţionarea penală a funcţionarului public care, în mod conştient şi deliberat, satisface interese personale prin îndeplinirea atribuţiilor publice (…), înlăturarea oricărei suspiciuni cu privire la conduita funcţionarului public care este chemat să îndeplinească un act sau să participe la luarea unei decizii în virtutea atribuţiilor sale de serviciu, iar prin aceasta produce, direct sau indirect, un folos material pentru sine, soţul său, o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv, sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase de orice natură. În prezent, există întemeiat suspiciunea că funcţionarul public nu va depune toate diligenţele în vederea satisfacerii interesului public, ci va încerca să satisfacă interesul său ori al uneia dintre persoanele sus-arătate”.

Prin actul îndeplinit sau decizia la care a contribuit inculpatul a determinat, în mod concret, direct, obţinerea unui folos material pentru fiul, nora şi soţia sa. Prin „folos patrimonial” se înţelege orice fel de avantaj patrimonial (bunuri, împrumuturi, premii, prestări de servicii gratuite, promovarea în servicii).

Prin angajarea soţiei, fiului şi norei sale inculpatul nu a făcut altceva decât să direcţioneze banii publici, aflaţi la dispoziţia sa, către membrii familiei sale, iar datorită acestui interes personal de natură patrimonială, este îndeplinită condiţia legală constând în neîndeplinirea atribuţiilor ce-i revin în calitate de deputat în Parlamentul României, în conformitate cu principiile care stau la baza exercitării demnităţii publice.

Obţinerea folosului material reprezintă o condiţie pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii, însă acesta nu conferă faptei caracterul unei infracţiuni de prejudiciu, întrucât primul fascicul de relaţii sociale apărate de lege ţine de corecta exercitare a autorităţii publice de către funcţionarii publici.

Norma de incriminare nu cere ca folosul să fie unul injust (persoana angajată să nu existe, angajatul să nu fi prestat activităţi remunerate) ci numai că acesta să fi fost efectiv obţinut printr-o procedură favorizantă.

Astfel, faptele inculpatului au creat o stare de pericol la adresa valorilor sociale ocrotite de lege referitor la funcţionarii instituţiilor, având în vedere că interesul patrimonial indirect al parlamentarului poate influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin, fiind astfel realizată urmarea imediată prevăzută în norma de incriminare.

Finalitatea legii este aceea de a crea premisele ca persoanele care deţin o demnitate sau o funcţie publică să-şi îndeplinească cu obiectivitate atribuţiile care le revin, potrivit Constituţiei şi altor acte normative, să-şi exercite activităţile de serviciu cu respectarea principiului imparţialităţii, integrităţii, transparenţei deciziei şi supremaţiei interesului public, iar nu în scopul realizării unor interese personale de natură patrimonială, care să prejudicieze interesul public şi să afecteze încrederea cetăţenilor în instituţiile statului.

În ceea ce priveşte previzibilitatea normei penale cuprinsă în art. 253¹ C. pen. anterior instanţa de fond a constatat că această condiţie a legii este îndeplinită atunci când cetăţenii dispun de informaţii suficiente şi prealabile asupra normei juridice aplicabile într-o situaţie dată, astfel încât persoana în cauză să poată înţelege care este sensul acesteia şi faptul că i se aplică. Caracterul unei norme de a fi lege presupune ca o persoană să poată prevedea într-o măsură rezonabilă consecinţa unui act de conduită. Situaţia particulară a inculpatului (are studii superioare, deputat în Parlamentul României, autoritate legiuitoare) face ca înţelegerea sensului legii să fie o activitate cotidiană pentru acesta.

Redactarea legilor nu poate avea însă o precizie absolută, datorită caracterului de generalitate al normei, având în vedere că sunt destinate să se refere la o categorie largă de raporturi juridice. Atunci când dispoziţia legală dă naştere la interpretare nu înseamnă că norma ar avea un caracter imprecis şi în consecinţă ar fi lipsită de calitatea de lege. Previzibilitatea normei impune ca o persoană să poată deduce din conţinutul legii comportamentul interzis şi consecinţele ce decurg din actele sale, astfel încât să se conformeze prescripţiilor legii.

Instanţa de fond a constatat că norma juridică are acelaşi conţinut din anul 2006, când incriminarea faptei de conflict de interese s-a realizat prin art. 1 pct. 61 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea codului penal precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi publicate în M. Of. al României Partea I nr. 601 din 12 iulie 2006, fiind în acord cu Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată de România prin Legea nr. 365/2004, iar interpretarea textului de incriminare a condus la concluzia că fapta inculpatului intră în sfera ilicitului penal în măsura în care activităţile funcţionarului public se circumscriu interesului particular, concretizat într-o conduită de a nu acţiona cu transparenţă şi de a nu se abţine de la luarea unei decizii, cu scopul realizării unui folos material pentru oricare dintre persoanele menţionate în norma de incriminare. În aceste condiţii, prima instanţă a apreciat că nu poate fi primită apărarea referitoare la faptul că inculpatul ar fi fost surprins de o dispoziţie legală nouă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, are o jurisprudenţă constantă prin care a dispus condamnarea unor persoane pentru săvârşirea infracţiunii de conflict de interese sau a constatat săvârşirea faptelor în condiţiile lipsei gradului de pericol social al unei infracţiuni, fără a reţine în vreuna din aceste situaţii o eventuală lipsă de previzibilitate a textelor (Decizia penală nr. 2142/2012, nr. 249/2012, nr. 3626/2012).

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a considerat că invocarea de către inculpat a faptului că iniţial în cauză s-a dat de către parchet o soluţie de neîncepere a urmăririi penale nu este de natură să-l exonereze pe acesta de răspundere penală.

Faptul că acele contracte de muncă au fost avizate de către direcţiile de specialitate nu poate fi asimilat cu imposibilitatea obiectivă a unui specialist de a determina conduita interzisă prin textul infracţiunii la care se referă practica C.E.D.O., având în vedere că avizul nu a avut ca obiect conţinutul normei de incriminare.

De asemenea, trimiterea la hotărârea nedefinitivă, pronunţată de o instanţă de contencios administrativ privind anularea în parte a raportului de evaluare întocmit de A.N.I., nu prezintă relevanţă în exonerarea de răspundere penală a inculpatului.

Cu privire la latura subiectivă a infracţiunii de conflict de interese, inculpatul a declarat că deşi nu contestă derularea evenimentelor în plan obiectiv, nu se consideră vinovat de comiterea infracţiunii pentru care s-a dispus începerea urmăririi penale, întrucât nu a avut reprezentarea că prin angajarea soţiei sale la biroul său parlamentar ar declanşa un conflict de interese, invocând că atât cererea de angajare a fiului şi a soţiei sale, cât şi a contractului civil au fost verificate şi avizate de mai multe direcţii din cadrul aparatului administrativ al Camerei Deputaţilor, contractul fiind avizat fără obiecţiuni de serviciul juridic.

Acesta a mai susţinut că art. 38 din Legea nr. 96/2006 republicată, nu impunea vreo restricţie cu privire Ia persoana angajată, iar pentru o bună desfăşurare a activităţii la nivelul biroului parlamentar, a considerat necesară angajarea unei persoane în care să poată avea deplină încredere.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a apreciat că argumentele invocate în apărare sunt în cea mai mare parte reale, dar nu sunt apte să înlăture vinovăţia inculpatului în ceea ce priveşte infracţiunea de conflict de interese.

Astfel, cu ocazia audierii în prezenta cauză, martorii M.I. (şef al Serviciului juridic) şi F.R. (consilier parlamentar în cadrul Direcţiei resurse umane) au susţinut că, raportat la prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96/2006 republicată (redactarea în vigoare până în iulie 2013), în limitele funcţiei lor le incumbă obligaţia de a examina propunerile de angajare a personalului birourilor parlamentare ale deputaţilor doar în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor formale (studii, stare medicală, limite de retribuire, vechime în muncă, durata contractului, etc.); martorii au mai arătat că formularea propunerii de angajare la biroul parlamentar ţinea exclusiv de voinţa deputatului în cauză, ei neavând competenţa de a verifica sau de a stabili eventuale grade de rudenie ori situaţii de incompatibilitate sau de conflict între deputat şi persoana propusă pentru angajare.

În ceea ce priveşte argumentele inculpatului referitoare la relaţia de deplină încredere pe care trebuia să o aibă cu persoanele angajate, nici acestea nu pot fi reţinute ca valabile şi exoneratoare de răspundere penală.

În condiţiile în care dreptul de a formula propunerile de angajare, de a încheia contracte civile de prestări servicii în cadrul biroului său parlamentar aparţinea exclusiv inculpatului R.M., este evidentă intenţia frauduloasă a acestuia de a acţiona în interesul direct al familiei sale, în vederea obţinerii de foloase materiale din bugetul Camerei Deputaţilor.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a considerat că în cauză sunt îndeplinite, atât sub aspectul laturii obiective cât şi subiective, elementele constitutive ale infracţiunii de conflict de interese prevăzută de art. 253¹ C. pen. anterior, text în baza căruia inculpatul a fost condamnat la pedeapsa închisorii.

Constatând că de la săvârşirea infracţiunii şi până la judecarea cauzei a intervenit o lege penală nouă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a procedat la identificarea legii mai favorabilă.

În examinarea legii incidente cu privire la acuzaţia formulată faţă de inculpat, instanţa de fond a analizat:

a) Influenţa modificărilor legislative cu privire la elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care este acuzat. În examinarea acestui criteriu, instanţa de fond a verificat dacă fapta mai este incriminată de legea nouă, respectiv dacă legea nouă poate retroactiva, ca fiind mai favorabilă cu privire la încadrarea juridică;

b) Consecinţele produse de acuzaţie cu privire la sancţiune la data săvârşirii faptei şi consecinţele la data judecării cauzei. În examinarea acestui criteriu, instanţa de fond a avut în vedere caracterul unitar al dispoziţiilor referitoare la pedeapsă şi circumstanţele de individualizare în raport cu încadrarea juridică dată faptei.

Astfel, comparând limitele de pedeapsă prevăzute de art. 253¹ C. pen. anterior pentru infracţiunea de conflict de interese, unde era sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică pe durata maximă, cu cele prevăzute de art. 301 C. pen., unde se prevede o sancţiune cu închisoarea de la 1 la 5 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a constatat că legea veche este mai favorabilă.

Astfel, în baza art. 253¹ C. pen. anterior cu referire la art. 5 C. pen. instanţa de fond a dispus condamnarea inculpatului R.M. la pedeapsa de 1 an închisoare.

Deşi inculpatul a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 80-82 din N.C.P., instanţa de fond corelând scopul urmărit prin incriminarea conflictului de interese cu modalitatea şi împrejurarea în care inculpatul a comis fapta, calitatea subiectului activ, caracterul continuat al acesteia, cât şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014, a apreciat că în cauză se impune aplicarea pedepsei închisorii.

La individualizarea juridică a pedepsei, în raport de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. anterior s-a avut în vedere gradul de pericol social concret al faptei comise, dedus din circumstanţele cauzei, calitatea şi pregătirea profesională deţinută de inculpat, consecinţele faptei, cât şi datele personale ale inculpatului (necunoscut cu antecedente renale, studii superioare, provine dintr-o familie organizată).

Astfel, s-a apreciat de către instanţa de fond că pedeapsa de 1 an închisoare, orientată spre limita minimă specială înscrisă în textul de lege, este de natură să asigure atât funcţia retributivă şi reinserţia socială a inculpatului R.M., cât şi prezervarea ordinii publice, în sensul art. 52 C. pen. anterior.

În ceea ce priveşte modalitatea de executare, s-a apreciat că scopul acesteia poate fi atins şi fără executarea efectivă, respectiv în condiţiile art. 81 C. pen., motiv pentru care instanţa de fond a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei principale pe un termen de încercare de 3 ani, atrăgându-i-se atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen., privind revocarea beneficiului şi executarea acesteia prin cumul aritmetic în cazul săvârşirii din nou a unei infracţiuni, pentru care s-a pronunţat o condamnare definitivă, chiar după expirarea acestui termen.

În ceea ce priveşte pedeapsa accesorie, conform art. 12 din Legea nr. 187/2012, în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, se aplică potrivit legii care a fost identificată, ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă. Astfel, instanţa de fond a făcut aplicarea art. 71, 64 lit. a), b) şi c) C. pen. anterior, a cărei executare a fost suspendată conform art. 71 alin. (5) C. pen. anterior.

Analizând şi solicitarea apărătorului inculpatului din cadrul dezbaterilor, în sensul aplicării dispoziţiilor art. 374 alin. (4) C. proc. pen., instanţa de fond a constatat că aceasta este nefondată, întrucât a fost depăşit momentul procesual la care acesta putea solicita aplicarea acestei proceduri, în condiţiile în care inculpatul R.M., prin declaraţia dată la 14 octombrie 2014, fila 52 din dosarul instanţei de fond, a declarat: „Mi s-au adus la cunoştinţă dispoziţiile art. 374 alin. (4) C. proc. pen. şi învederez faptul că nu doresc să mă judec conform procedurii simplificate”.

Împotriva sentinţei nr. 1020 din 25 noiembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 109/1/2014, în termenul legal, inculpatul R.M. a formulat apel, criticând soluţia atât sub aspectul nelegalităţii cât şi sub aspectul netemeiniciei, criticile orale formulate de acesta, prin intermediul apărătorului ales, fiind în detaliu redate în partea introductivă a prezentei hotărâri.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Completului de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 14 ianuarie 2015, fiind fixat primul termen de judecată la data de 26 ianuarie 2015.

La data de 26 ianuarie 2015, în şedinţă publică, apărătorul ales al apelantului inculpat R.M., avocat S.F. a depus motivele de apel în susţinerea apelului formulat împotriva sentinţei penale mai sus menţionate.

Prin încheierea de şedinţă din data de 26 ianuarie 2015, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători a admis în parte cererea de probatorii formulată de către apelantul inculpat R.M., în sensul că a încuviinţat depunerea de către apelantul inculpat la dosarul cauzei, în cadrul probei cu înscrisuri, a Regulamentului de Organizare şi Funcţionare a Camerei Deputaţilor şi a respins proba cu înscrisuri constând în fişa postului pentru numitul I.M., jurist în cadrul Camerei Deputaţilor din Parlamentul României în perioada de referinţă şi respectiv, în ordonanţe şi rezoluţii de neîncepere a urmăririi penale pronunţate cu privire la inculpatul R.M.

În vederea administrării probei cu înscrisuri, încuviinţată la acest termen pentru inculpatul R.M., Înalta Curte - Completul de 5 Judecători a acordat termen de judecată la data de 23 februarie 2015.

La termenul de judecată din data de 23 februarie 2015, c onstatând că nu mai sunt alte cereri sau excepții de invocat, instanța de ultim control judiciar a declarat terminată cercetarea judecătorească şi, în conformitate cu dispoziţiile art. 385¹³ alin. (1) C. proc. pen. și art. 340 C. proc. pen. a acordat cuvântul la dezbateri în apel. Susținerile făcute cu ocazia dezbaterilor în apel au fost în detaliu consemnate în partea introductivă din prezenta decizie.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, examinând hotărârea instanței de fond atât prin prisma motivelor de apel invocate de inculpatul R.M., cât și din oficiu, conform prevederilor art. 417 C. proc. pen. constată că prima instanță, a reținut, în mod corect, situația de fapt şi vinovăția inculpatului, motiv pentru care și-o însușește ca atare.

Examinând cauza în contextul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) C. pen., potrivit cărora „în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă”, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători reţine că instanţa de fond a apreciat în mod corect că legea aplicabilă este legea veche deoarece, regimul sancţionator prevăzut de această lege este mai blând, minimul prevăzut de C. pen. din 1969 este mai scăzut decât minimul prevăzut de N.C.P., modalitatea de individualizare a pedepsei permite reţinerea unor circumstanţe atenuante care în noua reglementare nu se mai regăsesc, iar în ceea ce priveşte modalitatea de individualizare judiciară a executării pedepsei în legea veche este prevăzută instituţia suspendării executării pedepsei, în timp ce în N.C.P. avem instituţia amânării pedepsei care presupune îndeplinirea mai multor condiţii pentru acordare, precum şi îndeplinirea mai multor obligaţii pe perioada termenului de încercare.

Atât prin motivele scrise de apel, cât şi prin susţinerile orale, apelantul inculpat R.M. a criticat, în principal, sentinţa sub aspectul greşitei condamnări, apreciind că instanţa de fond ar fi trebuit să dispună achitarea sa întrucât faptele săvârşite de acesta nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de conflict de interese prevăzută de art. 253¹ C. pen. anterior, nefiind săvârşite cu vinovăţia prevăzută de lege. În subsidiar, apărătorul ales al apelantului inculpat a învederat că fapta, la momentul săvârşirii, nu prezenta pericolul social al unei infracţiuni, având în vedere confuzia care a existat în raport cu interpretarea legislaţiei şi cu faptul că inculpatul, cu bună credinţă, a crezut că nu va încălca legea şi a solicitat aplicarea art. 10 alin. (1) lit. b)¹ din vechiul C. proc. pen., raportat la art. 18¹ C. pen. anterior.

Înalta Curte - Completul de 5 Judecători analizând criticile formulate consideră că sunt neîntemeiate din următoarele considerente:

Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că inculpatul R.M. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de conflict de interese, în formă continuată, prevăzută şi pedepsită de art. 253¹ C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, constând în aceea că în a doua jumătate a anului 2006 (după intrarea în vigoare a Legii nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea C. pen. şi pentru modificarea şi completarea altor legi), inculpatul a încheiat un contract civil de prestări servicii în cadrul aceluiaşi birou parlamentar cu soţia sa, R.E., iar în perioada 2008 - 2012, la propunerea şi cu avizul inculpatului R.M., au fost angajaţi în cadrul biroului său parlamentar din circumscripţia electorală nr. 11 din localitatea Caraşova fiul său R.L.M. şi nora sa R.O., în scopul de a asigura un folos material pentru membrii familiei sale.

Astfel, la data de 15 decembrie 2008, urmare cererii de încadrare în muncă formulată de inculpatul R.M., între Camera Deputaţilor şi R.L.M., fiul inculpatului, s-a încheiat contractul individual de muncă din 2008, pentru perioada 15 decembrie 2008 - sfârşitul mandatului de deputat, contractul fiind avizat şi de inculpatul R.M.. Conform contractului, R.L.M. a fost angajat în funcţia de şef cabinet, cu un salariu de bază brut lunar de 1.110 lei, activitatea acestuia desfăşurându-se în cadrul circumscripţiei electorale nr. 11 Caraș Severin, la biroul parlamentar al deputatului R.M., din localitatea Caraşova.

La data de 27 decembrie 2007, urmare a cererii de încadrare în muncă, formulată de inculpatul R.M., între Camera Deputaţilor şi P. (R.) O., nora inculpatului, s-a încheiat contractul individual de muncă din 2007, pentru perioada 01 ianuarie 2008 - sfârşitul mandatului, în baza căruia aceasta a fost angajată în funcţia de consilier în cadrul biroului parlamentar al deputatului R.M. din localitatea Caraşova, cu un salariu în cuantum de 1.068 lei, valoare brută lunară.

La data de 15 decembrie 2008, conform procedurii mai sus descrise, între Camera Deputaţilor şi R.O. s-a încheiat contractul individual de muncă din 2008, pentru perioada 15 decembrie 2008 - sfârşitul mandatului, contractul fiind avizat şi de inculpat. Conform contractului, R.O. a fost angajată în funcţia de consilier în cadrul biroul parlamentar al deputatului R.M., cu un salariu de bază brut lunar de 1.179 lei.

Din adresele din 29 februarie 2012 a Direcţiei de salarizare din cadrul Camerei Deputaţilor şi din 02 aprilie 2013 emisă de Parlamentul României - Camera Deputaţilor - Cabinetul Secretarului general, rezultă că în perioada ianuarie 2008 - iulie 2012, în baza celor două contracte individuale de muncă R.O. a obţinut venituri salariate în cuantum total de 43.731 lei.

La data de 17 octombrie 2006, între inculpatul R.M., în calitate de beneficiar şi soţia sa R.E., în calitate de prestator, s-a încheiat contractul civil nr. 61/1735/2006, având ca obiect prestarea de activităţi în cadrul biroului parlamentar al deputatului R.M., din localitatea Caraşova, valabil pentru perioada 17 octombrie 2006 - sfârşit de mandat, contractul fiind semnat doar de învinuit şi de soţia sa. Potrivit pct. II din contract, pentru executarea prestaţiilor, părţile au convenit un tarif brut de 4,97 lei/oră, corespunzător funcţiei de referent.

În ceea ce priveşte critica privind lipsa calității de funcționar public a deputatului la data încheierii contractelor individual de muncă în cauză, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători apreciază că se impune o analiză comparativă a dispozițiilor legale ce definesc termenii de „funcționar public” și „public” din actuala reglementare cu cele cuprinse în prevederile articolelor 145 și 147 C. pen. anterior.

Astfel, din coroborarea articolelor sus menționate rezultă că funcționar public este acea persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei autorități publice, instituții publice ori al unei instituții sau al altei persoane juridice de interes public.

Așa cum s-a menționat în mod constant și în literatura juridică, în înțelesul legii penale, noțiunile de „funcționar public” și de „funcționar” au o semnificație mai largă decât aceleași noțiuni din dreptul administrativ, datorită, atât a caracterului relațiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât și a faptului că exigențele de apărare a patrimoniului și de promovare a intereselor colectivității impun o mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal.

Legea penală, atât în actuala reglementare (art. 176), cât și în reglementarea C. pen. anterior (art. 145) face trimitere la noțiunea de „autorități publice” care, potrivit dispozițiilor titlului III din Constituția României, are în sfera sa de cuprindere organele administrației publice, Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească.

În schimb, dispozițiile N.C.P nu mai cuprind noțiunea simplă de „funcționar”, ci doar pe aceea de „funcționar public” sau asimilat al acestuia din urmă.

Legea nr. 188 din anul 1999 privind Statutul funcționarilor publici, act normativ ce reglementează regimul general al funcției publice, definește funcționarul public ca fiind acea persoană care dispune de prerogativa de putere publică și care își îndeplinește sarcinile de serviciu.

Activitățile ce implică exercitarea prerogativelor de putere publică sunt următoarele: punerea în executare a legilor și a celorlalte act normative, elaborarea proiectelor de acte normative și a altor reglementări specifice autorității sau instituției publice, precum și asigurarea avizării acestora, elaborarea proiectelor politicilor și strategiilor, a programelor, a studiilor, analizelor și statisticilor necesare realizării și implementării politicilor publice, precum și a documentației necesare executării legilor, consilierea, controlul și auditul public intern, o autoritate sau instituție publică din cadrul administrației centrale sau locale.

Alt sens al noțiunii, mai extins, include toate categoriile de persoane care își desfășoară activitatea în cadrul autorităților și instituțiilor publice. În acest concept sunt considerați funcționari publici, pe lângă cei care dispun de prerogativa de putere publică și persoanele încadrate în baza unui contract individual de muncă și cărora le sunt aplicate prevederile legislației muncii.

Un alt sens al noțiunii de funcționar public, la care se adaugă și conceptul de funcționar, era prezent în C. pen. anterior unde, în art. 147, prin funcționar public și funcționar se avea în vedere o paletă foarte largă de persoane, de la demnitari ce exercită atribuții ale puterii executive, legislative și judecătorești, până la salariații care prestează o activitate pentru și sub autoritatea persoanelor juridice de drept privat.

Prin urmare, în accepțiunea legii penale, o persoană poate avea calitatea de funcționar public doar dacă desfășoară o activitate în cadrul unei autorități sau instituții publice, pentru o altă persoană juridică de interes public, precum și o activitate în cadrul unui serviciu de interes public.

Pe de altă parte, noțiunea de funcționar include atât funcționarul public, cât și salariatul, așa cum este definit acesta în dreptul muncii, adică, persoana încadrată în muncă, în baza unui contract individual de muncă, la un angajator persoană juridică ce desfășoară o activitate cu scop patrimonial sau nepatrimonial.

Din perspectiva legii penale, pentru a avea calitatea de funcționar public este necesară îndeplinirea unei singure condiții și anume, persoana, titulară a funcției, să aibă o însărcinare în serviciul unei autorități publice, instituții publice sau altei persoane juridice de interes public. Nu interesează natura însărcinării sau dacă aceasta este permanentă sau temporară. Nu are relevanță penală nici titlul sau modul în care a fost învestită, numită sau aleasă și nici dacă este remunerată sau nu.

Legiuitorul a optat, așadar, pentru soluția atribuirii conceptului de funcționar public oricărei persoane care îndeplinește o activitate pentru un serviciu public, de orice natură.

În conformitate cu dispozițiile art. 175 alin. (1) lit. (a) din N.C.P., dobândesc statutul de funcționar public persoanele care exercită atribuții și responsabilități în vederea realizării prerogativelor puterii legislative și anume: parlamentarii, senatori și deputați, inclusiv organele lor de conducere (președinții și vicepreședinții, chestorii și secretarii Camerei Deputaților și ai Senatului României).

Un argument în plus în susținerea faptului că deputatul R.M. avea calitatea de funcționar public la data încheierii contractelor individuale de muncă ce formează obiectul prezentei cauze este dat prin considerentele deciziei nr. 2 din 15 ianuarie 2014 a Curții Constituționale, potrivit cărora,,,în condițiile în care mandatul prezidențial și cel parlamentar sunt definite ca funcții de demnitate publică, persoanele care ocupă aceste funcții exercită atribuții și responsabilități stabilite în temeiul Constituției și a legii, în scopul realizării prerogativelor de putere cu care sunt învestite, fiind justificată vocația acestora la calitatea de subiect activ pentru infracțiunile de serviciu și pentru infracțiunile de corupție”.

Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, în vigoare la data încheierii contractelor de muncă în cauză, prevedea, în art. 38 alin. (6) că: „angajarea personalului birourilor parlamentare ale deputaților și senatorilor se face prin încheierea unui contract de muncă pe durată determinată sau a unui contract civil. În cazul angajării pe baza unui contract de muncă pe durată determinată, încadrarea salariaților se face prin ordin al Secretarului General al Camerei Deputaților sau al Senatului, după caz, la propunerea deputaților sau a senatorilor în cauză, iar în cazul contractului civil, acesta se încheie între deputații sau senatorii în cauză și persoana fizică”.

Prin Hotărârea nr. 1/2006 a Birourilor permanente reunite ale Camerei Deputaților și Senatului publicată în M. Of. nr. 498/2006 au fost aprobate Normele privind modul de utilizare și justificare a sumei forfetare aferente cheltuielilor efectuate de deputați și senatori în circumscripțiile electorale, norme care evidențiază faptul că această sumă forfetară se acordă lunar, iar aprobarea efectuării cheltuielilor se dă de către deputat, respectiv, senator, inclusiv, confirmarea realității și legalității efectuării acestor cheltuieli.

Astfel, potrivit art. 6 alin. 7 din Hotărârea nr. 1/2006, în cadrul birourilor se poate angaja personal cu contractul de muncă pe perioadă determinată, potrivit nomenclatorului funcțiilor prevăzut în anexa nr. 5 sau colaboratori, pe bază de contract civil, conform modelului prevăzut în anexa 7, cărora li se stabilesc atribuții și răspunderi potrivit legii. În cazul angajării pe baza unui contract de muncă pe perioadă determinată, conform modelului prevăzut în anexa 6 și statutului deputaților și senatorilor, încadrarea se face prin ordin al Secretarului General al Camerei Deputaților/Senatului după caz, la propunerea deputaților și senatorilor în cauză. Cererea de încadrare în muncă pe durată determinată vizată de Secretarul General al Camerei Deputaților/Senatului se va depune la Direcția pentru resurse umane și salarizare, respectiv, la Direcția resurse umane, anterior încetării raporturilor de muncă, conform modelului prevăzut în anexa nr. 8. Contractele de muncă și cele civile, pentru birourile parlamentare ale deputaților, vor fi vizate de Biroul contencios și se depun la Direcția pentru resurse umane și salarizare din cadrul Camerei Deputaților. Contractul de muncă al personalului biroului deputatului/senatorului încetează la cererea deputatului/senatorului, în cazul în care titularului mandatului îi încetează calitatea de deputat/senator, potrivit legii.

Așadar, contractul individual de muncă pentru personalul angajat în cadrul unui birou parlamentar, este un contract tip, aprobat prin anexa nr. 6 la Hotărârea nr. 1/2006 a Birourilor permanente reunite ale celor două camere ale Parlamentului, contract ce conține clauze specifice acestei categorii, prevăzând obligații, atât pentru salariat, cât și pentru angajatorii.

Avizarea contractului este făcută și de către deputat, semnătura și ștampila oficială a acestuia din urmă constituind o cerință obligatorie pentru validitatea contractului.

Anexa nr. 8 la Hotărârea nr. 1/2006 a Birourilor permanente reunite ale Camerei Deputaților și Senatului cuprinde modelul tip al cererii parlamentarului de încadrare în muncă a personalului la biroul său parlamentar, cu indicarea persoanei, funcției, salariului și perioadei de încadrare. A cest specific al regimului juridic aferent personalului încadrat la Birourile parlamentare se regăsește și în Regulamentul de organizare și funcționare a serviciilor Camerei Deputaților aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaților nr. 31/2006, republicată.

În conformitate cu dispozițiile art. 26 alin. 8 din Anexa nr. 1 la Hotărârea Camerei Deputaților nr. 31/2006, numirea în funcții a personalului la birourile parlamentare din circumscripțiile electorale se face la propunerea deputatului respectiv.

În ceea ce priveşte critica privind neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de conflict de interese, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători o consideră nefondată din următoarele considerente:

Obiectul juridic special al infracțiunii de conflict de interese îl constituie relațiile sociale referitoare la buna desfășurare a activității de serviciu, activitate care nu se poate realiza în condițiile îndeplinirii unor acte cu încălcarea principiilor imparțialității, integrității, transparenței deciziei și supremației interesului public în exercitarea demnităților și funcțiilor publice.

Conflictul de interese nu presupune doar obținerea unor foloase materiale necuvenite, ci obținerea oricărui tip de folos patrimonial, conform textului de lege care incriminează fapta, întrucât incriminarea nu urmărește sancționarea unor situații în care sunt încălcate normele legale care conferă temei și justificare obținerii unor foloase materiale, ci a situațiilor în care exercitarea imparțială a atribuțiilor de serviciu ale funcționarului public ar putea fi afectată.

Astfel, în Expunerea de motive care a însoțit Legea nr. 278/2006, se arăta că, în vederea eficientizării acțiunilor de prevenire și sancționare a faptelor de corupție, prin incriminarea „conflictului de interese”, „se urmărește sancționarea penală a funcționarului public care, în mod conștient și deliberat, satisface interese personale prin îndeplinirea atribuțiilor publice (…), înlăturarea oricărei suspiciuni cu privire la conduita funcționarului public care este chemat să îndeplinească un act sau să participe la luarea unei decizii în virtutea atribuțiilor sale de serviciu, iar prin aceasta produce, direct sau indirect, un folos material pentru sine, soțul său, o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv, sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase de orice natură.

În prezent, există întemeiat suspiciunea că funcționarul public nu va depune toate diligențele în vederea satisfacerii interesului public, ci va încerca să satisfacă interesul său ori al uneia dintre persoanele sus-arătate”.

Sub aspectul laturii obiective, infracțiunea de conflict de interese presupune acțiunea de îndeplinire a unui act ori de participare la luarea unei decizii prin care s-a realizat, direct sau indirect, un folos material, în vechea reglementare și, respectiv, un folos patrimonial, în actuala reglementare.

Prin îndeplinirea unui act se înțelege efectuarea oricărui act ce face parte din îndatoririle de serviciu ale subiectului activ, indiferent dacă este vorba de întocmirea unui înscris sau de realizarea unei acțiuni la care acesta este ținut în virtutea atribuțiilor sale.

Spre deosebire de îndeplinirea unui act, care este acțiunea exclusiv personală a funcționarului public, participarea la luarea unei decizii semnifică îndeplinirea unei atribuțiuni de serviciu în situația în care decizia nu aparține în totalitate funcționarului, ci aceasta trebuie luată, în colectiv, de mai multe persoane. În această calitate, împreună cu ceilalți membri, ia decizii păgubitoare pentru instituție, unitate etc. și aducătoare de beneficii pentru acesta, pentru soț, o rudă ori un afin etc.

Legea nu cere ca îndeplinirea unui act sau luarea unei decizii să fie defectuoasă, astfel încât, pentru incidența textului analizat este suficient ca autorul să acționeze conform atribuțiilor de serviciu.

Pentru existența infracțiunii este necesară o situație premisă constând în aceea că funcționarul public are competența îndeplinirii actului sau a participării la luarea respectivei decizii.

Or, în prezenta cauză, inculpatul R.M. a încheiat, în anul 2006, un contrat civil cu soţia sa, R.E., iar în perioada 2008 - 2012, la propunerea şi cu avizul inculpatului, au fost angajaţi în cadrul biroului său parlamentar din circumscripţia electorală nr. 11 din localitatea Caraşova fiul său R.L.M. şi nora sa R.O., în funcția de şef de cabinet şi respectiv consilier la biroul parlamentar al inculpatului, aceştia fiind remuneraţi din bani publici, fiind întrunit, așadar, elementul material al laturii obiective a infracțiunii de conflict de interese.

Sub aspectul laturii subiective, infracțiunea de conflict de interese se săvârșește cu intenție directă sau indirectă, făptuitorul prevăzând că, prin activitatea îndeplinită se realizează un folos material (patrimonial) în patrimoniul uneia dintre persoanele menționate în textul de lege, aducând astfel atingere relațiilor de serviciu și bunul mers al unității publice, urmărind sau acceptând un asemenea rezultat.

Inculpatul R.M. a acționat, în cauză, cu intenția de a-și avantaja membrii familie în obținerea de foloase materiale (patrimoniale), din fondurile Camerei Deputaților, beneficiarii acestor venituri (salariile încasate) fiind soția sa, fiul său şi nora sa.

Având în vedere considerentele expuse anterior, Înalta Curte constată că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de conflict de interese, prevăzută de art. 253¹ C. pen. anterior, întrucât, la propunerea inculpatului R.M. au fost angajaţi fiul şi nora sa de către Camera Deputaților, prin contracte individuale de muncă, contracte care a fost avizate de către deputat și în urma căruia au fost obținute venituri salariale, iar cu soţia sa a încheiat un contract civil semnat doar de inculpat şi soţia acestuia.

În condiţiile în care dreptul de a formula propunerile de angajare sau de a încheia contracte civile de prestări servicii în cadrul biroului său parlamentar aparţinea exclusiv inculpatului R.M., este evidentă intenţia frauduloasă a acestuia de a acţiona în interesul direct al familiei sale, în vederea obţinerii de foloase materiale din bugetul Camerei Deputaţilor.

Modalitatea și împrejurările concrete în care inculpatul a comis faptele, coroborate cu scopul urmărit prin incriminarea conflictului de interese constând în asigurarea unei comportări corecte a funcționarului public în exercitarea atribuțiilor de serviciu, în afara unor interese personale, conduc la concluzia că faptele prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

În consecință, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că, în drept, faptele inculpatului R.M. care, constând în aceea că, în perioada 17 octombrie 2006 -15 decembrie 2008, în calitate de deputat în Parlamentul României, cu intenţie, în mod repetat şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a propus angajarea în cadrul biroului său parlamentar a fiului său R.L.M. şi a nurorii sale R.O., a avizat contractele individuale de muncă încheiate cu aceştia şi a încheiat un contract civil de prestări servicii cu soţia sa R.E., contracte în baza cărora s-a realizat în mod direct un folos material pentru aceştia în cuantum total de 89.368 lei, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de conflict de interese în formă continuată, prevăzută de art. 253¹C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior.

În ceea ce priveşte stabilirea pedepsei aplicate inculpatului R.M., Înalta Curte - Completul de 5 Judecători apreciază că instanţa de fond a avut în vedere toate criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72 C. pen. anterior, respectiv limitele de pedeapsă prevăzute de textul de lege incriminator, împrejurările concrete în care infracțiunea a fost comisă, gradul ridicat de pericol social ce caracterizează astfel de fapte, urmarea socialmente periculoasă produsă, dar și persoana și conduita inculpatului, care s-a prezentat, în mod constant, în fața procurorului și a instanței, nu a recunoscut săvârșirea infracțiunii în modalitatea descrisă în rechizitoriu, nu este cunoscut cu antecedente penale, precum și calitatea sa de deputat în cadrul Parlamentului României.

Individualizarea pedepsei reprezintă una dintre cele mai importante și sensibile operațiuni juridice de a cărei acuratețe depinde în mod direct reușita procesului de îndreptare și recuperare a condamnatului, întrucât aceasta presupune, prin evaluarea gravității infracțiunii comise și a periculozității infractorului, determinarea gradului de răspundere penală a inculpatului în raport cu care urmează să se stabilească pedeapsa și modul de executare a acesteia.

Infracțiunea, ca faptă socialmente periculoasă, creează o tulburare socială, aduce o atingere valorilor sociale ocrotite de legea penală şi ordinii juridice instituite într-un sistem de drept. Pentru înlăturarea acestor consecinţe negative ale infracţiunii este necesar să se reacţioneze din partea societăţii şi să se aplice anumite măsuri de constrângere juridică celor ce săvârşesc asemenea fapte.

Aplicarea şi executarea pedepsei se realizează în vederea atingerii unor scopuri bine definite, respectiv scopul prevenirii săvârșirii de noi fapte penale din partea infractorilor, prin reeducarea acestora, dar şi din partea altor persoane, prin exemplaritatea pedepselor, precum şi scopul restabilirii liniştii sociale şi al reintegrării ordinii juridice.

În aceste condiţii, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că pedeapsa de un an închisoare aplicată inculpatului R.M. pentru săvârşirea infracţiunii de conflict de interese, în formă continuată, prevăzută de art. 253¹ C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior a fost stabilită cu respectarea criteriilor generale de individualizare a pedepselor prevăzute de art. 72 C. pen. anterior, dar şi în vederea atingerii scopului prevăzut de art. 52 C. pen. anterior.

Totodată, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători nu a identificat circumstanţe personale care să fie apte pentru a justifica necesitatea reducerii cuantumului pedepsei, astfel că, instanţa apreciază cuantumul pedepsei de un an închisoare ca fiind necesar creării premiselor conştientizării de către inculpat a faptelor sale şi asumării consecinţelor lor, iar pe de altă parte, instanţa de apel nu a identificat circumstanţe favorabile inculpatului, altele decât cele reţinute de instanţa de fond, care să poată fi valorificate în procesul de individualizare judiciară a pedepsei.

Şi în ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei aplicate inculpatului R.M., Înalta Curte - Completul de 5 Judecători consideră că suspendarea condiţionată a executării acesteia, în condiţiile art. 81 şi următoarele C. pen. anterior, pe un termen de încercare de 3 ani, a fost corect individualizată în raport cu persoana inculpatului şi cu gradul de pericol al faptelor săvârşite de către acesta, fiind aptă să asigure restabilirea ordinii sociale încălcate, precum şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni de către inculpat.

Înalta Curte - Completul de 5 Judecători apreciază nefondată şi critica formulată în subsidiar de către apelantul inculpat R.M., respectiv că infracţiunea nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Astfel, analizând gravitatea faptelor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi condamnat în primă instanţă, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători apreciază că activitatea infracţională desfăşurată de inculpat, prin care s-a adus o atingere însemnată relaţiilor sociale referitoare la îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor conferite de calitatea de deputat în Parlamentul României, consecinţele produse, constând în procurarea unor importante foloase materiale pentru membrii familiei sale, precum şi calitatea în care inculpatul a săvârşit infracţiunea, folosindu-se de această calitate, în scopul satisfacerii unor interese personale, confirmă concluziile instanţei de fond în sensul că faptele săvârşite de aceasta prezintă, în concret, gradul de pericol social al infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, acţiunile ilicite reţinute în sarcina sa, prin atingerea importantă adusă valorilor sociale ocrotite de lege şi prin conţinutul lor concret, justificând, în raport cu aspectele anterior menţionate, aplicarea unei pedepse, iar nu aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ potrivit art. 18¹ alin. (3) C. pen. anterior.

Faţă de toate aceste considerente, în baza art. 421 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte - Completul de 5 Judecători va respinge, ca nefondat, apelul formulat de inculpatul R.M. împotriva sentinţei nr. 1020 din 25 noiembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 109/1/2014 şi va obliga apelantul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, apelul formulat de inculpatul R.M. împotriva sentinţei nr. 1020 din 25 noiembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 109/1/2014.

Obligă apelantul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 36/2015. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI		ICCJ. Decizia nr. 139/2014. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI →

ICCJ. Decizia nr. 26/2015. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 26/2015. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI