ICCJ. Decizia nr. 139/2014. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Decizia civilă nr. 139/2014
Dosar nr. 2412/1/2014
Şedinţa publică de la 24 noiembrie 2014
Asupra recursului de faţă, prin raportare la dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele;
La data de 20 iunie 2014, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători Dosarul nr. 2412/1/2014, având ca obiect recursul declarat de Ş.I.V. - judecător la Judecătoria Focşani - împotriva Hotărârii nr. 5/J din 22 aprilie 2014 a C.S.M., secţia pentru judecători în materie disciplinară.
În susţinerea recursului, magistratul a invocat critici care s-ar circumscrie, în opina sa, motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Printr-o primă critică, recurenta a învederat că instanţa de disciplină ar fi aplicat greşit dispoziţiile art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul că, ar fi considerat în mod eronat că este îndeplinită condiţia existenţei situaţiei premisă cerută de norma legală menţionată, cu referire la faptul că magistratul să ştie că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abţinerea sa. Aceasta deoarece, în opinia sa, în speţă, raportat la dispoziţiile art. 46 - 49 şi ale art. 48 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., la noţiunea de „cauză”, prevăzută în C. proc. pen., precum şi la jurisprudenţa în materie, nu exista obligaţia sa de abţinere într-o cerere penală soluţionată în 2013, formulată de o parte căreia i-a fost avocat într-un dosar din 2009.
O altă critică a vizat modul de angajare a răspunderii sale disciplinare din perspectiva elementelor constitutive ale abaterii reţinute în sarcina sa.
Consideră recurenta că, sub aspectul laturii obiective, încălcarea aparenţei de imparţialitate, ce i-a fost reţinută în sarcină, nu este prevăzută de art. 48 lit. b) C. proc. pen. şi nu îndeplineşte cerinţa reglementată din acest punct de vedere de art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Or, lipsa reglementării exprese în cuprinsul motivelor de abţinere a încălcării aparenţei de imparţialitate nu poate fi suplinită, în opinia autoarei recursului, prin invocarea art. 105 - 106 din Legea nr. 161/2003, respectiva încălcare putând fi cenzurată, cel mult, ca o încălcare a Codului deontologic, dar nicidecum, pe calea contenciosului disciplinar. Cât priveşte latura subiectivă, magistratul recurent apreciază că nu se poate reţine că ar fi acţionat cu forma de vinovăţie cerută de lege pentru a se constata existenţa acestei abateri disciplinare.
De asemenea, consideră că probele administrate nu au confirmat că ar fi încălcat dispoziţiile art. 48 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.
În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii disciplinare în întregime.
Intimata Inspecţia Judiciară a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a reiterat aspectele de fapt şi considerentele de drept care susţin, în opinia sa, legalitatea hotărârii instanţei de disciplină.
Constatând că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum şi condiţiile de admisibilitate, în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin încheierea din data de 27 octombrie 2014, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de Ş.I.V.
Analizând hotărârea atacată, în raport cu criticile formulate de recurentă, cu apărările formulate de intimată, precum şi cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
În speţă, prin hotărârea atacată, instanţa de disciplină a reţinut în sarcina recurentei judecător numai săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu şi a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a II-a raportat la art. 991 alin. (2) din legea menţionată.
În speţă, recurentei Ş.I.V. i se impută fapta de a nu se fi abţinut de la soluţionarea unui dosar având aceleaşi părţi, acelaşi obiect şi aceeaşi cauză cu un alt dosar în care, anterior numirii sale în magistratură, judecătorul a avut calitatea de avocat - apărător al petentului.
Situaţia de fapt astfel reţinută de către instanţa de disciplină este reală.
În mod eronat susţine recurenta că nu ar exista situaţie premisă a abaterii disciplinare, respectiv a obligaţiei de a se abţine de la judecarea Dosarului nr. 1198/275/2012 al Judecătoriei Panciu, în temeiul art. 48 alin. (1) lit. b), raportat la art. 50 C. proc. pen. anterior, conform căruia judecătorul este incompatibil de a judeca, dacă în cauza respectivă a fost reprezentant sau apărător al vreuneia din părţi.
Împrejurarea - de necontestat - că, în perioada în care a activat ca avocat în Baroul Vrancea, judecătorul recurent a avut calitatea de apărător al petentului U.C.V. în Dosarul nr. 4529/231/2009 al Judecătoriei Focşani, având ca obiect o cerere de reabilitare judecătorească ce viza următoarele pedepse penale:
- pedeapsa de 3 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 2379 din 3 noiembrie 1993 a Judecătoriei Focşani, rămasă definitivă prin Decizia nr. 76 din 16 februarie 1995 a Curţii de Apel Galaţi;
- pedeapsa de 2 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 627 din 16 mai 1996 a Judecătoriei sectorului 1, Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 1296 din 16 septembrie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti;
- pedeapsa de 500 lei amendă, aplicată prin sentinţa penală nr. 644 din 2 martie 2006 a Judecătoriei Focşani, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 209 din 19 aprilie 2006 a Tribunalului Vrancea, precum şi faptul că, în calitatea de judecător la Judecătoria Panciu (la acel moment), dobândită ulterior, recurenta a soluţionat Dosarul nr. 1198/275/2012, vizând cererea de reabilitare formulată tot de petentul U.C.V., având acelaşi obiect, respectiv aceleaşi pedepse penale, sunt de natură să infirme susţinerile magistratului, formulate din această perspectivă şi să releve existenţa situaţiei premisă, ca urmare a întrunirii triplei identităţi: de părţi, obiect şi cauză.
Din acest punct de vedere, critica vizând numărul unic de înregistrare diferit al dosarului, aspect de natură administrativă, nu are semnificaţia propusă de autoarea recursului şi nu este de natură să înlăture situaţia de incompatibilitate în care aceasta s-a aflat.
Tot astfel, jurisprudenţei invocate în acest context, cu referire la Decizia nr. 5103/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, îi lipseşte legătura de relevanţă juridică propusă, interpretarea dată dispoziţiilor art. 98 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, vizând modalitatea de repartizare aleatorie a cererilor de abţinere sau de recuzare formulate pe parcursul soluţionării unui dosar, fiind dată dintr-o altă perspectivă, ce interesează tot chestiuni de ordin pur administrativ.
Nu sunt întemeiate nici susţinerile formulate din perspectiva neîntrunirii elementelor constitutive ale abaterii disciplinare în discuţie.
Conform art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare constituie abatere disciplinară: „nerespectarea îndatoririi de a se abţine, atunci când judecătorul sau procurorul ştie că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abţinerea sa”.
Dispoziţiile menţionate se completează cu cele ale art. 4 din aceeaşi lege, potrivit cărora, judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremaţia legii, să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor, precum şi egalitatea lor în faţa legii.
În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 5 alin. (2) din aceeaşi lege, conform cărora, judecătorii sunt obligaţi să se abţină de la orice activitate legată de actul de justiţie în cazuri care presupun existenţa unui conflict între interesele lor şi interesul public de înfăptuire a justiţiei sau de apărare a intereselor generale ale societăţii, cu excepţia cazurilor în care conflictul a fost adus la cunoştinţă, în scris, colegiului de conducere al instanţei şi s-a considerat că existenţa conflictului de interese nu afectează îndeplinirea imparţială a atribuţiilor de serviciu.
Tot astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 9 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, judecătorii şi procurorii trebuie să fie imparţiali în îndeplinirea atribuţiilor profesionale, fiind obligaţi să decidă în mod obiectiv, liberi de orice influenţe, precum şi să se abţină de la orice comportament, act sau manifestare de natură să altereze încrederea în imparţialitatea lor.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 104 din Legea nr. 161/2003, magistraţilor le este interzisă orice manifestare contrară demnităţii funcţiei pe care o ocupă ori de natură să afecteze imparţialitatea sau prestigiul acesteia.
Necesităţii şi obligativităţii înfăptuirii corecte a actului de justiţie, legiuitorul a răspuns prin reglementarea, între altele, a instituţiei incompatibilităţii.
Corelativ, pentru a înlătura orice dubiu privitor la imparţialitatea magistratului, legea procesuală a pus la îndemâna judecătorilor posibilitatea de a solicita abţinerea de la soluţionarea cauzei, tocmai pentru a evita starea de incompatibilitate.
În speţă, angajarea răspunderii disciplinare a judecătorului Ş.I.V. s-a făcut în mod legal, nerespectarea prevederilor legale în materie, de către recurenta pârâtă, atrăgând corect regimul sancţionator potrivit art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că existenţa calităţii de fost apărător al aceluiaşi petent, într-o cauză având ca obiect aceeaşi solicitare de reabilitare pe cale judecătorească, pentru aceleaşi pedepse aplicate, ca şi existenţa unei relaţii personale apropiate a judecătorului cu petentul U.C.V. şi cu familia acestuia, sunt de natură a pune la îndoială obiectivitatea judecătorului şi de a crea, în sarcina sa, obligaţia de abţinere.
Încălcarea acestor obligaţii legale de către recurentă a avut, într-adevăr, drept consecinţă, lezarea unor valori fundamentale, în strânsă legătură cu calitatea actului de justiţie şi anume imparţialitatea.
Înalta Curte subliniază că imparţialitatea magistratului trebuie privită şi în contextul dreptului la un proces echitabil, aşa cum este reglementat de dispoziţiile art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi cum rezultă din jurisprudenţa C.E.D.O. (de exemplu Hotărârea din 6 mai 2003, cauza Klein şi alţii vs. Olanda).
În acest sens, noţiunea de imparţialitate la care face referire art. 6 trebuie apreciată într-un dublu sens: pe de o parte, ea are în vedere un criteriu subiectiv, care presupune că judecătorul nu are niciun motiv de a favoriza sau a defavoriza vreo parte (imparţialitate subiectivă), iar pe de altă parte, această noţiune cuprinde un criteriu obiectiv, care presupune a se analiza dacă există fapte determinate şi verificabile care pot ridica îndoieli cu privire la imparţialitatea judecătorului, independent de comportamentul său personal (imparţialitate obiectivă).
Încălcarea obligaţiei legale de abţinere în cazurile date a avut drept consecinţă, pe de o parte, crearea unei suspiciuni legitime că magistratul a fost imparţial (suspiciune evidenţiată, de exemplu, în sesizarea formulată la Inspecţia Judiciară de C.M.).
Pe de altă parte, o consecinţă a faptei imputabile o reprezintă percepţia petiţionarilor şi a opiniei publice asupra justiţiei, aprecierile negative ale acestora fiind determinate de lipsa lor de încredere în obiectivitatea şi imparţialitatea judecătorului care participă la soluţionarea unui dosar.
Modalitatea concretă în care s-au desfăşurat faptele, împrejurarea că, pentru a atrage competenţa teritorială a Judecătoriei Panciu, la care funcţiona, în calitate de judecător, recurenta pârâtă, petentul U.C.V. şi-a schimbat domiciliul în oraşul Panciu, după ce 23 de ani acesta fusese în municipiul Focşani, pentru ca, după admiterea cererii de reabilitare de către judecătorul Ş.I.V., să revină la domiciliul anterior, ca şi faptul că magistratul îl cunoştea personal pe petent fiindu-i anterior apărător şi obişnuind să se frecventeze cu acesta şi cu familia sa şi, în aceste condiţii, totuşi nu s-a abţinut, ci a judecat şi a admis cererea, denotă existenţa factorului intelectiv şi volitiv, ce conturează existenţa intenţiei directe a recurentei pârâte, ca element subiectiv al aceleiaşi abateri, niciuna dintre susţinerile formulate de magistrat în apărare nefiind de natură să justifice sau să înlăture obligaţia de abţinere.
Fiind reliefată astfel existenţa faptei, a conduitei ilicite, a vinovăţiei, a rezultatului produs şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi rezultatul respectiv, se constată legalitatea hotărârii atacate, prin care s-a stabilit întrunirea elementelor constitutive pentru această primă abatere disciplinară.
Având în vedere considerentele expuse, în baza art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Ş.I.V.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Ş.I.V. împotriva Hotărârii nr. 5/J din 2 aprilie 2014 a C.S.M., secţia pentru judecători în materie disciplinară.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţa publică de la 24 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 26/2015. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 20/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
