ICCJ. Decizia nr. 52/2014. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Decizia civilă nr. 52/2014
Dosar nr. 1603/1/2014
Şedinţa publică de la 28 aprilie 2014
Asupra recursului de faţă constată următoarele;
Prin încheierea din camera de consiliu de la 5 februarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 4719/1/2013/a1.1.1, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a O.U.G. nr. 80/2013, formulată de petentul D.M. în Dosarul nr. 4719/1/2013/a1.1.
La data de 9 aprilie 2014, împotriva hotărârii sus menţionate, a declarat recurs D.M.
În considerarea dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ., ce consacră ordinea de soluţionare a excepţiilor, Înalta Curte va cerceta cu prioritate admisibilitatea căii de atac.
Recursul este inadmisibil, având în vedere următoarele considerente:
Potrivit principiului consacrat de dispoziţiile art. 129 din Constituţia României, legea procesual civilă a reglementat dreptul examinării cauzei civile, inclusiv cu referire la încheieri date în cursul judecăţii, în două grade de jurisdicţie, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse reformării, căile de atac şi titularii acestora, precum şi cazurile de casare sau modificare, calea de atac a recursului fiind prevăzută în mod expres.
În speţă, pentru încheierea prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale pentru a decide asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicată în faţa instanţei de judecată, „în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia”, calea de atac a recursului a fost stabilită de legiuitor prin art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată.
Raţiunea juridică a reglementării menţionate este aceea de a răspunde exigenţelor noii perspective asupra accesului liber la justiţie, generată atât de normele europene, cât şi cele de drept intern, care, statuând asupra dreptului la un proces echitabil, consacră principiul fundamental al preeminenţei dreptului, sub aspectul garanţiei procesuale cu referire la prezenta cauză, respectiv a controlului judiciar asupra încheierii pronunţate în condiţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată.
Recurentul D.M. a declarat recurs împotriva încheierii prin care secţia l civilă, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat, în sensul respingerii, asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale pentru a decide asupra unei excepţii de neconstituţionalitate, invocată în cadrul unei cereri de strămutare.
Potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ. sunt supuse recursului hotărârile nedefinitive, cu distincţiile prevăzute în textul menţionat. Din economia textului indicat, cu trimitere la art. 282 alin. (2) C. proc. civ., rezultă că încheierile, cu excepţia celor care întrerup cursul judecăţii, urmează sub aspectul căilor de atac regimul juridic al hotărârii finale ce se va pronunţa în acea etapă procesuală.
Cu privire la hotărârile asupra cererilor de strămutare, nu sunt supuse niciunei căi de atac, conform prevederilor art. 40 alin. (4) C. proc. civ.
Ca atare, încheierea menţionată urmează, sub aspectul căilor de atac, regimul stabilit de legea procesual civilă.
Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (5) teza a II-a din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea prin care instanţa respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale „poate fi atacată numai cu recurs, la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare”.
Aparent, cele două norme procesuale sunt contradictorii, în realitate însă, dispoziţiile art. 299 C. proc. civ. privesc, cu referire la recurs, sistemul stabilit prin legea procesual civilă privind soluţionarea în fond şi calea de atac a litigiului dedus judecăţii.
Art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, priveşte, cu referire la recurs, exclusiv controlul judiciar al încheierii prin care instanţa de judecată s-a pronunţat asupra unui incident procedural ivit în cursul soluţionării cauzei, cu referire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale pentru a decide asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate în faţa sa.
În exercitarea controlului judiciar, instanţa imediat superioară sesizată cu recursul prevăzut de art. 29 alin. (5) din legea nr. 47/1992, republicată nu are competenţă şi nu se pronunţă niciodată asupra fondului cauzei deduse judecăţii. Examinarea fondului, fără a se pronunţa asupra acestuia, priveşte exclusiv stabilirea obiectului cauzei în vederea îndeplinirii sau neîndeplinirii uneia din condiţiile de admisibilitate stabilite prin art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, respectiv dacă dispoziţia legală pretins neconstituţională are legătură cu soluţionarea cauzei.
Altfel spus, soluţionarea efectivă a cauzei nu este scoasă niciodată din competenţa instanţelor fireşti, stabilite de legea procesual civilă pentru a se pronunţa asupra acesteia în fond şi căi de atac.
Aşadar, reglementarea cuprinsă în norma specială nu vizează modificarea art. 299 C. proc. civ. ori a art. 40 alin. (4) din acelaşi cod, textele privind situaţii diferite în cadrul procesului civil, aşa încât nu vin în contradicţie.
În consecinţă, recursul cu care instanţa este sesizată în condiţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată ar fi admisibil, iar instanţa imediat superioară în grad ar fi competentă să se pronunţe asupra acestuia, în limitele controlului judiciar precizat anterior, independent de etapa procesuală în care s-a pronunţat încheierea atacată.
În acelaşi sens, prin Decizia nr. 36, c e a soluţionat recursul în interesul legii, publicată în M. Of., Partea I nr. 368 din 30 mai 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în secţii unite, a statuat că „încheierile instanţelor de recurs de respingere, ca inadmisibile, a cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale, cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate, sunt supuse căii de atac a recursului” .
Însă, în considerentele deciziei sus citate se reţine, în mod expres că, „ în raport de reglementările legale specifice organizării judiciare existente, nu pot fi supuse controlului judiciar încheierile prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, pronunţate de ultima instanţă în ierarhia instanţelor, cum ar fi, în materie penală, Completul de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în celelalte materii, secţiile acestei instanţe” .
Aşa fiind, în mod evident, încheierea prin care secţia l civilă, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a respins, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale nu mai poate fi supusă controlului judiciar specific reformării, având în vedere considerentele deciziei menţionate şi dispoziţiile exprese ale legii de organizare judiciară.
Astfel, potrivit art. 24 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Completul de 5 judecători judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de secţia penală, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, soluţionează contestaţiile împotriva încheierilor pronunţate în cursul judecăţii în primă instanţă de secţia penală, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, soluţionează cauzele în materie disciplinară şi alte cauze date în competenţa lor prin lege.
Totodată, prin art. 21 din legea menţionată, a fost stabilită competenţa secţiilor de a judeca recursurile în cauzele determinate de C. proc. civ., iar prin art. 22 din acelaşi act normativ a fost reglementată competenţa secţiei penale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, între altele, de a judeca în primă instanţă procesele penale, în cazurile expres prevăzute.
Din interpretarea coroborată a textelor legale menţionate rezultă, pe de o parte, că şi secţia l civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca şi celelalte secţii de altfel, cu excepţia secţiei penale în cazurile arătate, pronunţă hotărâri irevocabile, nesusceptibile de a fi atacate cu recurs.
Pe de altă parte, Completul de 5 judecători, în speţă, nu are nici atributul şi nici caracterul conferit instanţei superioare în sensul prevăzut de normele speciale cuprinse în art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată.
Aşadar, cum recursul nu priveşte o cauză soluţionate în primă instanţă de secţia penală, ci o încheiere a secţiei l civile, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată într-un dosar de strămutare, hotărârea ce urmează a se da nefiind supusă niciunei căi de atac, este evident că nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 24 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Aşadar, recursul nu poate fi primit nici potrivit legii speciale.
În concluzie, faţă de cele ce preced, Înalta Curte va respinge prezentul recurs, ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de D.M. împotriva încheierii din camera de consiliu de la 5 februarie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. 4719/1/2013/a1.1.1.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 aprilie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 51/2015. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 36/2015. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
