ICCJ. Decizia nr. 87/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Decizia penală nr. 87/2013
Dosar nr. 1617/1/2013
Şedinţa publică de la 22 aprilie 2013
Asupra cererii de recurs de faţă;
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 422 din 16 martie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 338/1/2010 a fost respinsă, ca nefondată plângerea formulată de petentul A.G. împotriva rezoluţiei din 26 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică dispusă în Dosarul nr. 923/P/2008.
Prin aceeaşi sentinţă s-au respins, ca inadmisibile, plângerile formulate de petentele A.E. şi SC C.G. SRL Iaşi.
Au fost obligaţi petenţii la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că actele premergătoare efectuate în cauză nu au confirmat existenţa unor indicii din care să rezulte săvârşirea infracţiunilor reclamate de către petent.
Astfel, prin rezoluţia nr. 932/P/2008 din 26 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, s-a dispus în baza dispoziţiilor art. 228 alin. (4) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) şi d) C. proc. pen. neînceperea urmăririi penale faţă de magistratul P.M., fost procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 246, 266 şi art. 272 C. pen., întrucât faptele nu există, neînceperea urmăririi penale faţă de magistratul P.M., fost procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 249 C. pen., întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale acesteia, lipsind latura obiectivă, neînceperea urmăririi penale faţă de magistratul S.E.A., procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 264 C. pen., întrucât fapta nu există.
Împotriva acestei rezoluţii, petentul a formulat plângere la procurorul şef al Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, plângere care a fost respinsă prin rezoluţia nr. 12429/2009/219/II/2/2010 din 18 ianuarie 2009.
Procurorii au reţinut că modul de soluţionare a unei plângeri nu poate constitui temei pentru atragerea răspunderii penale a magistratului care a dispus soluţia criticată, pentru contestarea căreia, petentul având posibilitatea exercitării căii de atac prevăzută de art. 278 şi art. 2781 C. proc. pen.
Împotriva sentinţei de respingere a plângerii, petentul A.G. a declarat recurs.
Examinând hotărârea atacată,potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, completul de 5 judecători, prin decizia penală nr. 315 din 23 mai 2001 pronunţată în Dosarul nr. 1824/1/2011 a respins, ca nefondat, recursul declarat de petentul A.G. împotriva Sentinţei penale nr. 422 din 16 martie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 338/1/2010.
Astfel, instanţa de ultim control judiciar a reţinut că, întrucât din actele premergătoare efectuate în cauză nu a rezultat că, intimaţii magistraţi, în exercitarea atribuţiilor de serviciu ar fi cauzat vreo vătămare intereselor legale ale unei persoane, că ar fi acordat ajutor unui infractor pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei, sau pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii, în mod corect s-a dispus neînceperea urmării penale.
În consecinţă, s-a apreciat că soluţia primei instanţe de respingere a plângerii petentului împotriva rezoluţiei nr. 928/P/2008 din 26 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie secţia de urmărire penală şi criminalistică este legală şi temeinică.
Împotriva Sentinţei penală nr. 422 din 16 martie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 338/1/2010, petentul A.G. a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, la data de 13 martie 2013, sub numărul 1617/1/2013.
Cererea de recurs este inadmisibilă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Dând eficienţă principiului stabilit prin art. 129 din Constituţia României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, precum şi a celui la liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigenţelor determinate prin art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice.
Revine aşadar, părţii interesate obligaţia sesizării instanţelor de judecată în condiţiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.
Potrivit dispoziţiilor din Partea specială, Titlul II, Capitolul III, Secţiunile I şi II C. proc. pen. admisibilitatea căilor de atac este condiţionată de exercitarea acestora potrivit dispoziţiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac şi ierarhia acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.
Astfel, potrivit art. 3851 C. proc. pen. sunt susceptibile de reformare pe calea recursului, exclusiv hotărârile judecătoreşti nedefinitive, determinate de lege.
Aşadar, limitând calea de atac menţionată exclusiv la hotărârile nedefinite determinate de lege, Codul de procedură penală a stabilit principiul unicităţii acesteia, faţă de care posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă, dreptul la această cale procesuală stingându-se prin exercitare.
În cauză, se constată că recurentul şi-a exercitat anterior dreptul la recurs, iar cel cu soluţionarea căruia Completul de 5 Judecători a fost sesizat, nu întruneşte cerinţele textului de lege menţionat, încalcă principiul unicităţii acestei căi de atac şi, ca atare, nu este admisibil.
Or, recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Pentru considerentele ce preced, constatându-se că, în cauză, recurentul petent a formulat cerere de recurs împotriva unei hotărâri pronunţate în soluţionarea unui recurs, potrivit art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., cererea de recurs va fi respinsă, ca inadmisibilă.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul A.G. împotriva sentinţei penale nr. 422 din 16 martie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 338/1/2010.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 22 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 77/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 1/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
