ICCJ. Decizia nr. 97/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI

Decizii CSJ şi ICCJ - Completul de 5 Judecători

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI

Deciziapenală nr. 97/2012

Dosar nr.1804/1/2012

Şedinţa publică din 19 martie 2012

Asupra recursului de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 29 februarie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. 4489/1/2010 a fost admisă cererea formulată de inculpatul C.C., iar în baza art. 139 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., a fost revocată măsura obligării de a nu părăsi ţara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunţată în dosarul nr. 4489/1/2010 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

S-a respins, ca nefondată, cererea de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi ţara formulată de inculpatul C.F.

S-au admis cererile formulate de avocaţii C.I. şi I.I.I. şi au fost scutiți de plata amenzii în cuantum de câte 3.000 lei pentru fiecare, aplicată prin încheierea de şedinţă din data de 9 februarie 2012.

S-a respins cererea de efectuare a unei adrese la I.N.E.C. pentru ca această instituţie că înainteze regulamentul de organizare şi funcţionare, apreciind că proba nu este utilă soluţionării cauzei;

S-a constatat că, copiile, clone, ale înregistrărilor convorbirilor supuse expertizării au fost date inculpaţilor prin apărătorii aleşi care urmează să le înainteze expertului parte pentru formularea de obiecţiuni la raportul de expertiză;

S-a prorogat discutarea solicitării de suplimentare a raportului de expertiză în sensul expertizării şi a celor trei convorbiri negăsite de către expertul desemnat, după depunerea eventualelor obiecţiuni la raportul de expertiză;

S-a pus în vedere apărătorilor aleşi ai inculpaţilor că acesta este ultimul termen de judecată acordat pentru formularea de obiecţiuni la raportul de expertiză;

S-a pus în vedere inculpaţilor V.C. şi C.F. să contacteze serviciul financiar-contabil al I.N.E.C. pentru recuperarea sumei de 1.670 lei conform adresei de la Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Bucureşti.

S-a amânat cauza la data de 9 martie 2012 pentru când inculpaţii au primit termen în cunoştinţă.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că, inculpatul C.C. a formulat o cerere, prin care, în conformitate cu dispoziţiile art. 139 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., a solicitat revocarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara luată împotriva sa în cursul urmăririi penale prin încheierea nr. 245 din 12 aprilie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, ulterior, în cursul judecăţii, prin încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 4489/1/2010, încheiere rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 429 din 9 iunie 2010 a aceleiaşi instanţe, completul de 9 judecători, întrucât nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea acestei măsuri preventive.

În motivarea cererii, inculpatul a arătat că, de la data sesizării instanţei până în prezent, măsura preventivă şi-a atins scopul pentru care a fost luată, temeiurile concrete ce au stat la baza luării acesteia nu mai subzistă, măsura nu se mai justifică în mod concret şi a devenit disproporţionată în raport cu scopul pentru care a fost luată, tinzând la a perpetua restricţia dreptului fundamental al libertăţii de circulaţie în afara teritoriului ţării, ceea ce este inadmisibil atât din perspectiva art. 53 din Constituţie, cât şi a art. 2 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

În concret, inculpatul a susţinut că scopul pentru atingerea căruia a fost luată măsura, constând, între altele, în asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, justificată de necesitatea administrării cu celeritate a probelor, a fost epuizat, motivat de împrejurarea că până în acest moment procesual s-au administrat toate probele pe care se întemeiază rechizitoriul (au fost ascultaţi toţi inculpaţii şi toţi martorii pe baza declaraţiilor cărora s-a dispus trimiterea sa în judecată, iar în ceea ce priveşte expertiza criminalistică încuviinţată de instanţă, aceasta nu poate justifica menţinerea măsurii, deoarece lipseşte posibilitatea obiectivă ca inculpatul să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea expertului, distrugerea sau alterarea vreunui mijloc material de probă, în condiţiile în care suporturile tehnice pe care sunt stocate convorbirile telefonice purtate de el cu ceilalţi coinculpaţi din cauză se află în posesia organului judiciar).

Referitor la asigurarea celerităţii în administrarea probelor, inculpatul a făcut trimitere la atitudinea procesuală pe care a avut-o pe parcursul desfăşurării procesului penal, constând în aceea că a participat activ la administrarea probelor; prin cererile pe care le-a formulat nu a urmărit tergiversarea judecării cauzei; s-a prezentat la toate termenele stabilite de instanţă; a respectat programul de supraveghere la care a fost supus în virtutea controlului judiciar care însoţeşte măsura obligării de a nu părăsi ţara, apreciind că celeritatea soluţionării cauzei nu poate fi afectată în situaţia în care s-ar dispune revocarea măsurii.

Cu privire la durata rezonabilă a desfăşurării judecăţii, inculpatul a învederat faptul că măsura preventivă este menită să contribuie la respectarea acestei cerinţe atunci când vizează preîntâmpinarea unui comportament procesual concret, de natură a duce la tergiversarea procedurilor, şi implicit, la nesocotirea duratei rezonabile prin lungirea nejustificată a procesului penal. Or, în speţă, lipseşte o asemenea manifestare obiectivă care să justifice menţinerea măsurii preventive, ca o garanţie a soluţionării cu celeritate a procesului; din contră, premisa comportamentală este pozitivă şi, în mod efectiv este manifestată în sprijinul celerităţii, aceasta fiind necesară în egală măsură, şi pentru ocrotirea interesului personal care este acela de a obţine cât mai repede o confirmare a inexistenţei vreunei infracţiuni.

În opinia inculpatului, dacă s-ar menţine în continuare măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, motivat doar de natura şi gravitatea infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, s-ar încălca prezumţia de nevinovăţie, întrucât în acest moment procesual, gravitatea presupusei fapte poate fi apreciată numai „in abstracto", raportat la pericolul social abstract al infracţiunii pentru care s-a întocmit rechizitoriul, nu şi „in concreto" (relativ la respectarea prezumţiei de nevinovăţie cu ocazia luării şi menţinerii măsurilor preventive, a fost invocată jurisprudenţa C.E.D.O., cauza P. c. Georgiei, cauza T. c. României).

Invocând prevederile art. 139 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., precum şi condiţiile în care instanţa de contencios european a stabilit că aplicarea de către autorităţile naţionale a unei măsuri ce constituie o limitare a libertăţii de circulaţie este compatibilă cu art. 2 paragraf 3 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţie, cu referire, în special, la caracterul ei necesar într-o societate democratică şi la respectarea raportului de proporţionalitate între o atare măsură şi scopul urmărit prin dispunerea ei, inculpatul a solicitat revocarea măsurii obligării de a nu părăsi ţara.

Examinând cererea formulată, prima instanţă a constatat că este fondată.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin încheierea nr. 604 din 9 aprilie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-a admis propunerea de arestarea preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A. şi, în temeiul art. 1491 alin. (1) raportat la art. 143 alin. (1) şi (4) şi art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului pe o perioadă de 29 de zile, începând cu data de 10 aprilie 2010 până la 8 mai 2010, inclusiv, emiţându-se mandatul de arestare preventivă din 10 aprilie 2010.

Împotriva încheierii sus-menţionate a declarat recurs inculpatul C.C., recurs care a fost admis prin încheierea nr. 245 din 12 aprilie 2010 pronunţată în dosarul penal nr. 3023/1/2010 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 9 judecători. Prin aceasta din urmă încheiere, s-a casat hotărârea anterior pronunţată şi, în rejudecare, s-a respins propunerea de arestare preventivă, s-a revocat măsura arestării preventive luată faţă de inculpat, s-a dispus punerea de îndată în libertate a acestuia de sub puterea mandatului de arestare preventivă din 10 aprilie 2010 şi, în baza art. 1491 alin. (12) raportat la art. 146 alin. (111) cu referire la art. 1451 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., s-a luat faţă de inculpat măsura obligării de a nu părăsi ţara pe o durată de 30 de zile de la data punerii efective în libertate a inculpatului, cu instituirea în sarcina acestuia a obligaţiilor prevăzute de art. 1451 raportat la art. 145 alin. (11) şi (12) C. proc. pen.

Prin ordonanţa procurorului din 10 mai 2010, măsura obligării de a nu părăsi ţara luată de instanţă a fost prelungită până la data de 10 iunie 2010, inclusiv.

Plângerea formulată de inculpatul C.C. împotriva ordonanţei procurorului de prelungire a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara a fost respinsă ca nefondată prin încheierea din data de 17 mai 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul penal nr. 4186/1/2010.

Prin rechizitoriul din 20 mai 2010 întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.C., alături de alţi trei inculpaţi, pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă prevăzută şi pedepsită de art. 61 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)

În esenţă, în actul de sesizare a instanţei s-a reţinut că inculpatul C.C., în mod repetat, la diferite intervale de timp şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în anul 2009 a promis coinculpatului V.C. că-i va remite suma totală de 260.000 euro şi i-a dat efectiv, 200.000 euro în schimbul asigurărilor primite de la acesta, că va interveni pe lângă magistraţii secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie învestiţi cu soluţionarea dosarului având ca obiect litigiul dintre SC P.I. SRL Bacău, societate al cărui administrator este inculpatul şi C.N.A.D.N.R. şi-i va determina să pronunţe o soluţie favorabilă societăţii comerciale menţionate.

După înregistrarea dosarului la instanţă, prin încheierea nr. 962 din data de 3 iunie 2010 pronunţată în dosarul penal nr. 4489/1/2010, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a dispus luarea faţă de inculpat a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara, prevăzută de art. 1451 C. proc. pen. raportat la art. 145 din acelaşi cod, începând cu data de 11 iunie 2010, ora 9:00, încheiere rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 429 pronunţată la data de 9 iunie 2010, în dosarul nr. 4979/1/2010 al aceleiaşi instanţe, completul de 9 judecători, prin respingerea ca nefondat a recursului formulat de inculpat.

În motivarea încheierii, instanţa a reţinut, în esenţă, că sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 136 alin. (1) şi (8) C. proc. pen., luarea în cursul judecăţii a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara, fiind justificată de natura şi gravitatea infracţiunilor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, dar şi de scopul de a garanta buna desfăşurare a procesului penal, în vederea respectării duratei rezonabile a desfăşurării judecăţii şi administrării cu celeritate a probelor.

Având în vedere dispoziţiile art. 139 alin. (2) teza a II-a, art. 136 alin. (1) şi (8) C. proc. pen., precum şi condiţiile prevăzute de art. 1451 alin. (1) raportat la art. 145 alin. (1) combinat cu art. 143 C. proc. pen., art. 2 paragraf 3 şi 4 ale Protocolului nr. 4 la Convenţia Europeană (respectiv să existe probe sau indicii temeinice în sensul art. 681 C. proc. pen., din care să rezulte presupunerea rezonabilă că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sau a detenţiunii pe viaţă, măsura preventivă să fie necesară pentru interesul bunei desfăşurări a procesului penal, măsura să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei penale şi cu scopul urmărit prin dispunerea acesteia), prima instanţă a constatat că, la momentul luării, măsura obligării de a nu părăsi ţara a fost necesară pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, însă la acest moment procesual a constatat că nu se mai justifică menţinerea măsurii preventive dispusă în cauză, faţă de împrejurarea că au fost ascultaţi inculpaţii şi toţi martorii indicaţi în rechizitoriu, pe baza declaraţiilor cărora s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.C. și de asemenea, au fost audiaţi martorii propuşi în apărare de inculpat pe situaţia de fapt.

Prima instanţă a mai constatat că nu poate fi reţinută susţinerea reprezentantului parchetului în sensul că gravitatea faptelor de săvârşirea cărora este acuzat inculpatul ar fi suficientă pentru a justifica menţinerea unei măsuri preventive chiar şi după trecerea unui interval de timp de 1 an şi 9 luni de la luarea acesteia.

Conduita inculpatului de a se prezenta la toate chemările organelor judiciare, inclusiv în perioada în care împotriva sa organul de urmărire penală nu a luat nici o măsură preventivă, respectarea de către acesta a programului de supraveghere impus pe durata măsurii, au fost aspecte de natură să creeze convingerea instanţei că scopul procesului penal, astfel cum este definit în art. 136 alin. (1) C. proc. pen. poate fi atins şi în condiţiile în care se va revoca măsura preventivă prevăzută în art. 1451 C. proc. pen. luată faţă de inculpat şi că menţinerea în continuare a măsurii nu mai poate fi privită ca fiind necesară într-o societate democratică. Faptul că inculpatul C.C. deţine o locuinţă în Germania, locuinţă despre a cărei existenţă chiar el a încunoştinţat organul de urmărire penală, a fost apreciat a nu fi de natură a conduce, automat, la concluzia că odată revocată măsura preventivă luată împotriva sa, există riscul ca acesta să se sustragă de la judecată. Această concluzie se desprinde din comportamentul inculpatului, care a răspuns la toate chemările organului de urmărire penală, inclusiv în perioada în care nu a fost luată de către procuror o atare măsură preventivă neprivativă de libertate împotriva lui, perioadă în care acesta s-a deplasat în mod frecvent în Germania pentru tratarea afecţiunilor de care suferă şi pentru încheierea de contracte cu partenerii de afaceri străini.

În ce priveşte riscul ca inculpatul să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea martorilor, distrugerea sau alterarea mijloacelor materiale de probă, prima instanţă a constatat că un atare risc nu mai există deoarece, aşa cum s-a arătat, probele în acuzare şi în apărare referitor la acesta au fost administrate, iar expertiza tehnică dispusă în cauză, vizează stabilirea autenticităţii convorbirilor telefonice purtate de inculpat cu ceilalţi coinculpaţi, convorbiri care deja au fost interceptate şi stocate pe suporturile aflate în posesia expertului, procesele-verbale de redare a acestora fiind ataşate la dosar.

În plus, s-a considerat că măsura tinde să devină, pe de o parte, excesivă datorită trecerii timpului (măsura a fost luată în cursul urmăririi penale la data de 12 aprilie 2010 şi ulterior în cursul judecăţii la data de 3 iunie 2010), iar pe de altă parte, disproporţionată în raport cu scopul urmărit prin luarea acesteia.

În consecinţă, constatând că nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea măsurii, în baza art. 139 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., a fost admisă cererea inculpatului C.C. şi a fost revocată măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara luată împotriva acestuia.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., criticând-o, astfel cum rezultă din motivele de recurs depuse la dosar şi concluziile orale ale procurorului, pentru greşita admitere a cererii de revocare a măsurii preventive dispusă anterior faţă de inculpatul C.C., arătându-se că se menţin temeiurile avute în vedere la luarea măsurii, existând temerea că inculpatul, rezident german, se va sustrage de la judecată prin părăsirea ţării.

Analizând recursul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., prin prisma criticilor formulate şi sub toate aspectele, potrivit prevederilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 139 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen. atunci când nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere. Inexistenţa vreunui temei care să justifice menţinerea în continuare a măsurii preventive este supusă aprecierii instanţei, care are îndatorirea de a constata dispariţia temeiurilor pentru care a fost luată măsura preventivă.

În speţă, revocarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara, dispusă faţă de inculpatul C.C. pe considerentul îndeplinirii condiţiilor prevăzute în art. 139 alin. (2) teza a II-a raportat la art. 1451 C. proc. pen., trebuie examinată, aşa cum de altfel şi instanţa de fond a procedat, şi în raport cu dispoziţiile art. 5 din C.E.D.O., art. 2 din Protocolul nr. 4 adiţional la convenţia menţionată, art. 25 şi art. 53 din Constituţia României.

În art. 2 paragraful 2 şi 3 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţie se prevede că orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa, iar exercitarea acestui drept nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

În conformitate cu art. 25 din Constituţia României, dreptul la libera circulaţie în ţară şi străinătate este garantat, fiecărui cetăţean fiindu-i asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară, de a emigra, precum şi de a reveni în ţară, iar potrivit art. 53 din legea fundamentală, restrângerea unor drepturi sau a unor libertăţi poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică, cu condiţia ca această măsură să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o.

După cum se poate observa, în sistemul european de protecţie a drepturilor omului, conceptul de libertate are două componente: prima este cea prevăzută în art. 5 din Convenţie, care garantează libertatea şi siguranţa persoanei și vizează libertatea fizică, şi anume dreptul oricărei persoane de a nu fi reţinută sau arestată în mod abuziv; cea de-a doua priveşte restricţiile la libertatea de circulaţie, care intră în domeniul de aplicare al art. 2 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţie. Dreptul la libera circulaţie atât în interiorul unui stat, cât şi între state nu este absolut, exercitarea acestuia putând face obiectul unor restrângeri, astfel cum sunt prevăzute în art. 2 paragraf 3 din Protocolul nr. 4. Cât priveşte necesitatea menţinerii măsurii preventive într-o societate democratică, instanţa europeană a statuat că prevederile aplicabile într-un stat trebuie să respecte pe cât posibil valorile unei societăţi democratice, în special preeminenţa dreptului. Pe de altă parte, autorităţile judiciare naţionale pot dispune restrângerea libertăţii de mişcare a unei persoane cu respectarea necesităţii proporţionalităţii măsurii şi a scopului pentru care aceasta a fost aplicată.

În cauză nu mai există temeiuri care să justifice menţinerea măsurii obligării de a nu părăsi ţara, în condiţiile în care aceasta reprezintă o măsură restrictivă de libertate, cu caracter de excepţie, iar gravitatea pretinselor fapte de săvârşirea cărora este acuzat inculpatul (aşa cum susţine în motivele de recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) nu este suficientă şi nu justifică, prin ea însăşi menţinerea unei măsuri preventive pe o durată de 1 an şi 10 luni, care tinde să depăşească durata rezonabilă la care se referă art. 5 pct. 3 din C.E.D.O. (măsura a fost luată în cursul urmăririi penale la 12 aprilie 2010 şi ulterior în cursul judecării la 3 iunie 2010) (S. c. României, R. c. României).

Menţinerea măsurii preventive nu se mai justifică atâta timp cât nu mai există un just echilibru între restrângerea dreptului la liberă circulaţie a inculpatului (cunoscut om de afaceri pentru care libertatea de circulaţie este esenţială în derularea normală a activităţii, mai ales în actualul context economic global) şi scopul urmărit prin atingerea acestui drept. Inculpatul C.C. a depus la dosar un set de acte prin care face dovada necesităţii revocării acestei măsuri datorită consecinţelor nefaste pe care menţinerea interdicţiei de a părăsi ţara le are asupra afacerilor sale, cât şi asupra stării de sănătate.

Susţinerile Parchetului în cuprinsul motivelor de recurs, că ar exista şi temerea sustragerii inculpatului C.C. de la judecarea cauzei prin părăsirea ţării, invocându-se împrejurarea că inculpatul are rezidenţă în Germania şi că ar putea zădărnici aflarea adevărului sunt contrazise atât de comportamentul procesual pozitiv al inculpatului pe parcursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti, când s-a prezentat la toate solicitările, inclusiv în perioada în care nu a fost luată de procuror o asemenea măsură preventivă şi tot în acel interval de timp s-a deplasat în mod frecvent în Germania pentru tratarea afecţiunilor de care suferă şi pentru încheierea de contracte cu partenerii de afaceri străini, întorcându-se în această ţară şi dând curs citaţiilor organului de urmărire penală de a se prezenta la termenele stabilite, cât şi de faptul că despre existenţa locuinţei în Germania, inculpatul a informat din proprie iniţiativă organul de urmărire penală, neascunzând existenţa acesteia.

Mai mult, în condiţiile în care instanţa de fond, care este în măsură să aprecieze asupra existenţei acestui risc, fiind cea care pe parcursul procesului penal a administrat probatoriul şi a analizat şi comportamentul inculpatului, a apreciat că riscul zădărnicirii aflării adevărului nu există întrucât probele în acuzare şi în apărare au fost epuizate, iar expertiza tehnică dispusă în cauză vizează stabilirea autenticităţii convorbirilor telefonice, convorbiri care deja au fost interceptate pe suporturile tehnice aflate în posesia expertului și care nu au fost contestate de către inculpatul C.C., procesul verbal de predare a acestora este ataşat la dosar, susţinerile Parchetului apar ca nefondate.

Întrucât hotărârile privind măsurile preventive nu se bucură de autoritate de lucru judecat, iar prin trecerea timpului aceste măsuri devin excesive, fiind încălcat termenul rezonabil al menţinerii unor asemenea măsuri, apare ca fiind lipsită de relevanţă sub aspectul soluţionării prezentului recurs, invocarea de către Parchet, în cuprinsul motivelor de recurs, a admiterii de către completul de 5 judecători a recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., de opt ori contra încheierilor precedente de revocare a măsurii, în cauză neexistând elemente noi care să justifice o soluţie contrară.

Critica adusă de procuror hotărârii primei instanţe în sensul că prezenta soluţie nu se justifică atâta timp cât instanţa a menţinut măsurile preventive faţă de ceilalţi inculpaţi, (inculpații V.C. și L.M.) și a respins, ca nefondată, cererea de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara formulată de inculpatul C.F., în contextul unor fapte asemănătoare, este nefondată şi lipsită de relevanţă sub aspectul soluţionării cererii inculpatului C.C., care este o cerere individuală şi care nu trebuie raportată la conduita celorlalţi inculpaţi.

Pe parcursul procesului penal aflat în desfăşurare, inculpatul C.C. a oferit suficiente garanţii care să ducă la concluzia că cercetarea sa poate continua fără existenţa vreunei restrângeri a libertăţii de mişcare, buna desfăşurare a procesului penal neputând fi influenţată în vreun fel.

Faţă de cele reţinute, menţinerea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara faţă de inculpatul C.C. nu mai poate fi privită ca fiind necesară într-o societate democratică şi proporţională cu scopul urmărit prin aplicarea acesteia, motiv pentru care, în conformitate cu art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. se impune respingerea recursului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., ca nefondat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleşi, pentru intimatul inculpat C.C., în sumă de 50 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Cu majoritate:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., împotriva încheierii din 29 februarie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 4489/1/2010.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleşi, pentru intimatul inculpat C.C., în sumă de 50 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 19 martie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 523/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI  ICCJ. Decizia nr. 401/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 97/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI