ICCJ. Decizia nr. 401/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Decizia nr. 401/2011
Dosar nr.9283/1/2011
Şedinţa publică din 5 decembrie 2011
Asupra recursului de faţă,
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin încheierea din 11 noiembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 4489/1/2010 a fost amânată judecarea cauzei la 24 noiembrie 2011, ora 900, Sala Secţiilor Unite.
A fost admisă cererea formulată de inculpatul C.C., iar în temeiul art. 139 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., revocată măsura obligării de a nu părăsi ţara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunţată în dosarul nr. 4489/1/2010 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
S-a dispus citarea cu mandat de aducere a martorului S.N. şi s-a pus în vedere inculpatului L.M., prin apărător, să aducă martorul în circumstanţiere încuviinţat, necitat.
S-a dispus revenirea cu adresă la INEC pentru întocmirea raportului de expertiză.
A fost admisă cererea de amânare formulată de apărătorii aleşi ai inculpaţilor pentru a lua cunoştinţă de conţinutul adresei transmisă de Serviciul Român de Informaţii, precum şi cererea formulată de reprezentantul parchetului, urmând a se proceda la ascultarea şi vizionarea casetelor ce conţin înregistrările convorbirilor telefonice şi ambientale purtate de inculpaţi, menţionate în rechizitoriu.
A fost respinsă cererea inculpatului C.C., prin apărător, de a se solicita relaţii de la D.I.I.C.O.T. cu privire la comunicarea convorbirilor din datele de 3 august şi 11 septembrie 2009 purtate între inculpaţii C.C. şi V.C.
Pentru a pronunţa această soluţie, în ceea ce priveşte cererea de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara formulată de inculpatul C.C. în şedinţa de judecată de la termenul din 11 noiembrie 2011, prima instanţă a constatat că prin cererea formulată inculpatul a susţinut că nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea acestei măsuri preventive; în cererea scrisă depusă la dosar şi susţinută oral prin apărători, la termenul de judecată din data de 3 octombrie 2011, inculpatul a arătat, că de la data sesizării instanţei până în prezent, măsura preventivă şi-a atins scopul pentru care a fost luată, temeiurile concrete ce au stat la baza luării acesteia nu mai subzistă, măsura nu se mai justifică în mod concret şi a devenit disproporţionată în raport cu scopul pentru care a fost luată, tinzând la a perpetua restricţia dreptului fundamental al libertăţii de circulaţie în afara teritoriului ţării, ceea ce este inadmisibil, atât din perspectiva art. 53 din Constituţie, cât şi a art. 2 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. S-a arătat că scopul pentru atingerea căruia a fost luată măsura a fost epuizat, până în acest moment procesual s-au administrat toate probele pe care se întemeiază rechizitoriul, inculpatul a participat activ la administrarea probelor, prin cererile pe care le-a formulat nu a urmărit tergiversarea judecării cauzei s-a prezentat la toate termenele stabilite de instanţă; a respectat programul de supraveghere la care a fost supus în virtutea controlului judiciar care însoţeşte măsura obligării de a nu părăsi ţara, apreciind că celeritatea soluţionării cauzei nu poate fi afectată în situaţia în care s-ar dispune revocarea măsurii.
Cu privire la durata rezonabilă a desfăşurării judecăţii, inculpatul a învederat faptul că măsura preventivă este menită să contribuie la respectarea acestei cerinţe atunci când vizează preîntâmpinarea unui comportament procesual concret, de natură a duce la tergiversarea procedurilor, şi implicit, la nesocotirea duratei rezonabile prin lungirea nejustificată a procesului penal, dar, în speţă, lipseşte o asemenea manifestare obiectivă care să justifice menţinerea măsurii preventive, ca o garanţie a soluţionării cu celeritate a procesului, premisa comportamentală fiind pozitivă şi manifestată în sprijinul celerităţii, menţinerea măsurii obligării de a nu părăsi ţara, motivat doar de natura şi gravitatea infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, încălcând prezumţia de nevinovăţie.
Examinând cererea formulată, prima instanţă a constatat că este fondată.
S-a argumentat că prin Încheierea nr. 604 din 9 aprilie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost admisă propunerea de arestarea preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, şi, în temeiul art. 1491 alin. (1) raportat la art. 143 alin. (1) şi (4) şi art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului C.C. pe o perioadă de 29 de zile, începând cu data de 10 aprilie 2010 până la 8 mai 2010, inclusiv, emiţându-se mandatul de arestare preventivă nr. 2/4 din 10 aprilie 2010.
Împotriva încheierii sus-menţionate a declarat recurs inculpatul, recurs care a fost admis prin Încheierea nr. 245 din 12 aprilie 2010 pronunţată în dosarul penal nr. 3023/1/2010 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 9 judecători. Prin această din urmă încheiere, s-a casat hotărârea anterior pronunţată şi, în rejudecare, s-a respins propunerea de arestare preventivă, s-a revocat măsura arestării preventive luată faţă de inculpat, s-a dispus punerea de îndată în libertate a acestuia de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 2/4 din 10 aprilie 2010 şi, în baza art. 1491 alin. (12) raportat la art. 146 alin. (111) cu referire la art. 1451 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., s-a luat faţă de inculpat măsura obligării de a nu părăsi ţara pe o durată de 30 de zile de la data punerii efective în libertate a inculpatului, cu instituirea în sarcina acestuia a obligaţiilor prevăzute de art. 1451 raportat la art. 145 alin. (11) şi (12) C. proc. pen.
Prin Ordonanţa procurorului nr. 310/P/2009 din 10 mai 2010, măsura obligării de a nu părăsi ţara luată de instanţă cu ocazia soluţionării recursului declarat împotriva încheierii prin care instanţa de fond a dispus arestarea preventivă a inculpatului, a fost prelungită până la data de 10 iunie 2010, inclusiv.
Plângerea formulată de inculpatul C.C. împotriva ordonanţei procurorului de prelungire a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara a fost respinsă, ca nefondată prin încheierea din data de 17 mai 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul penal nr. 4186/1/2010.
Prin rechizitoriul nr. 310/P/2009 din 20 mai 2010 întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, - s-a dispus trimiterea în judecată în stare de libertate a inculpatului C.C., - alături de alţi trei inculpaţi -, pentru săvârşirea în formă continuată a infracţiunii de cumpărare de influenţă, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 61 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
În esenţă, în actul de sesizare a instanţei s-a reţinut că inculpatul C.C., în mod repetat, la diferite intervale de timp şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în anul 2009, a promis coinculpatului V.C. că-i va remite suma totală de 260.000 euro şi i-a dat efectiv, 200.000 euro în schimbul asigurărilor primite de la acesta, că va interveni pe lângă magistraţii secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie învestiţi cu soluţionarea dosarului nr. 3360/2/2009 având ca obiect litigiul dintre SC „P.C.I." SRL Bacău, societate al cărui administrator este inculpatul C.C. şi C.N.A.D.N.R., şi-i va determina să pronunţe o soluţie favorabilă societăţii comerciale menţionate.
După înregistrarea dosarului la instanţă, prin Încheierea nr. 962 din data de 3 iunie 2010 pronunţată în dosarul penal nr. 4489/1/2010, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a dispus luarea faţă de inculpat a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara, prevăzută de art. 1451 C. proc. pen. raportat la art. 145 din acelaşi cod, începând cu data de 11 iunie 2010, ora 900, încheiere rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 429 pronunţată la data de 9 iunie 2010, în dosarul nr. 4979/1/2010 al aceleiaşi instanţe, completul de 9 judecători, prin respingerea, ca nefondat a recursului declarat de inculpat.
În motivarea încheierii, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 136 alin. (1) şi alin. (8) C. proc. pen., luarea în cursul judecăţii a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara, fiind justificată de natura şi gravitatea infracţiunilor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, dar şi de scopul de a garanta buna desfăşurare a procesului penal, în vederea respectării duratei rezonabile a desfăşurării judecăţii şi administrării cu celeritate a probelor.
Având în vedere dispoziţiile art. 139 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., interpretate prin raportare la dispoziţiile art. 5 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi la cele ale art. 2 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţia menţionată, prima instanţă a reţinut că în sistemul european de protecţie a drepturilor omului, conceptul de libertate are două componente: prima, este cea prevăzută în art. 5 din Convenţie, care garantează libertatea şi siguranţa persoanei, acestea privind libertatea sa fizică, şi anume dreptul oricărei persoane de a nu fi reţinută sau arestată în mod abuziv; cea de-a doua priveşte restricţiile la libertatea de circulaţie, care intră în domeniul de aplicare al art. 2 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. Dreptul la libera circulaţie, atât în interiorul unui stat, cât şi între state nu este absolut, exercitarea acestuia, putând face obiectul unor restrângeri, astfel cum sunt prevăzute în art. 2 parag. 3 din Protocolul sus-menţionat.
Cât priveşte necesitatea menţinerii măsurii preventive într-o societate democratică, instanţa europeană a statuat că prevederile aplicabile într-un stat trebuie să respecte pe cât posibil, valorile unei societăţi democratice, în special preeminenţa dreptului. Pe de altă parte, autorităţile judiciare naţionale pot dispune restrângerea libertăţii de mişcare a unei persoane cu respectarea necesităţii proporţionalităţii măsurii şi a scopului pentru care aceasta a fost dispusă.
Prima instanţă a constatat că la momentul luării, măsura obligării de a nu părăsi ţara a fost necesară pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, fiind proporţională cu gravitatea acuzaţiei penale adusă inculpatului şi cu scopul urmărit prin dispunerea acesteia, şi în concordanţă atât cu legislaţia internă - art. 143 C. proc. pen., - cât şi cu dispoziţiile art. 2 parag. 3 şi 4 ale Protocolului nr. 4 adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, dar că la acest moment procesual nu se mai justifică menţinerea măsurii preventive dispusă în cauză, faţă de împrejurarea că au fost ascultaţi inculpaţii şi toţi martorii indicaţi în rechizitoriu, pe baza declaraţiilor cărora s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.C. şi care au perceput direct pretinsa activitate infracţională reţinută în sarcina acestuia. De asemenea au fost audiaţi martorii propuşi în apărare de inculpat pe situaţia de fapt.
S-a arătat că instanţa nu poate fi de acord cu susţinerea reprezentantului parchetului în sensul că gravitatea faptelor de săvârşirea cărora este acuzat inculpatul ar fi suficientă pentru a justifica menţinerea unei măsuri preventive chiar şi după trecerea unui interval de timp de 1 an şi 4 luni de la luarea acesteia.
Art. 136 alin. (8) C. proc. pen. prevede, că la alegerea şi menţinerea unei măsuri preventive privativă sau neprivativă de libertate, trebuie să se ţină seama pe lângă gradul de pericol social al infracţiunii, de scopul acesteia, sănătatea, vârsta, antecedentele penale şi alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura.
Conduita inculpatului de a se prezenta la toate chemările organelor judiciare, inclusiv în perioada în care împotriva sa organul de urmărire penală nu a luat nicio măsură preventivă, respectarea de către acesta a programului de supraveghere impus pe durata măsurii, au fost apreciate ca aspecte de natură a crea convingerea instanţei că scopul procesului penal, astfel cum este definit în art. 136 alin. (1) C. proc. pen., poate fi atins şi în condiţiile în care se va revoca măsura preventivă prevăzută în art. 1451 C. proc. pen. luată faţă de inculpat şi că menţinerea în continuare a măsurii nu mai poate fi privită ca fiind necesară într-o societate democratică, inculpatul C.C. având rezidenţă în Germania, ţară în care a călătorit frecvent înainte de luarea împotriva sa a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara, scopul fiind tratarea afecţiunilor de care suferă şi încheierea de contracte cu diverşi parteneri de afaceri.
În ce priveşte riscul ca inculpatul să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea martorilor, distrugerea sau alterarea mijloacelor materiale de probă, s-a constatat că un atare risc nu mai există, deoarece probele în acuzare şi în apărare referitor la acesta au fost administrate, iar expertiza tehnică dispusă în cauză, vizează stabilirea autenticităţii convorbirilor telefonice purtate de inculpat cu ceilalţi coinculpaţi, convorbiri care deja au fost interceptate şi stocate pe suporturile aflate în posesia expertului, procesele-verbale de redare a acestora fiind ataşate la dosar, măsura tinzând să devină, pe de o parte excesivă datorită scurgerii timpului (măsura a fost luată în cursul urmăririi penale la data de 12 aprilie 2010 şi ulterior în cursul judecăţii la data de 3 iunie 2010), iar pe de altă parte, disproporţionată în raport cu scopul urmărit prin luarea acesteia.
S-a concluzionat că nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea măsurii, astfel încât, în baza art. 139 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., a fost admisă cererea inculpatului şi revocată măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara luată faţă de acesta.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, cu privire la dispoziţia de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara luată faţă de inculpatul C.C., dispoziţie criticată, astfel după cum rezultă din motivele depuse la dosar şi din concluziile orale ale reprezentantului parchetului, pentru nelegalitate şi netemeinicie, neadministrarea tuturor probelor, respectiv neaudierea tuturor martorilor, neefectuarea expertizelor (tehnică şi criminalistică), caracterul nerelevant al înscrisurilor depuse de către inculpat în susţinerea cererii, care au fost avute în vedere la luarea măsurii, existând posibilitatea ca inculpatul să solicite părăsirea ţării pentru o perioadă de timp, necesitatea administrării şi a altor probe, temerea că inculpatul se va sustrage de la judecată prin părăsirea ţării, necesitatea împiedicării influenţării negative a judecăţii, menţinerea temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii, proporţionalitatea măsurii cu scopul urmărit, durata rezonabilă a acesteia, împrejurarea că aceeaşi măsură a fost menţinută faţă de ceilalţi inculpaţi, împrejurarea că cercetarea judecătorească infirmă susţinerea că nu ar exista temeiuri pentru menţinerea măsurii, necesară bunei desfăşurări a procesului penal.
Analizând cauza prin prisma criticilor formulate şi sub toate aspectele potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., instanţa de recurs, în opinie majoritară, constată că recursul este fondat şi va fi admis pentru considerentele ce urmează.
Astfel după cum rezultă din examinarea reglementărilor interne în materie, măsurile preventive (privative şi restrictive de libertate) sunt instituţii de drept procesual penal cu caracter de constrângere, prin care învinuitul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activităţi care s-ar răsfrânge negativ asupra desfăşurării procesului penal, sau asupra atingerii scopului acestuia şi sunt reglementate în partea generală a C. proc. pen., Titlul IV, Capitolul I şi constau în reţinerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara şi arestarea preventivă.
Potrivit dispoziţiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen., scopul luării măsurilor preventive în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare este acela de a se asigura buna desfăşurare a procesului penal şi de a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, la alegerea măsurii preventive ce urmează a fi luată, ţinându-se seama, potrivit art. 136 alin. (8), de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracţiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele penale şi de alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura.
Potrivit art. 1451 alin. (1) C. proc. pen. obligarea de a nu părăsi ţara este măsura preventivă care constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de procuror sau de judecător, în cursul urmăririi penale, ori de instanţa de judecată, în cursul judecăţii, de a nu părăsi ţara, fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură.
Pentru a se dispune măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, conform art. 1451 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 145 alin. (1) C. proc. pen. combinat cu art. 143 C. proc. pen., trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
a) să existe probe sau indicii temeinice, în sensul art. 681 C. proc. pen., din care să rezulte presupunerea rezonabilă că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sau a detenţiunii pe viaţă;
b) măsura preventivă să fie necesară pentru interesul bunei desfăşurări a procesului penal;
c) măsura să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei penale şi cu scopul urmărit prin dispunerea acesteia, condiţie ce decurge din cea a necesităţii şi presupune, în scopul garantării libertăţii de circulaţie a persoanei şi evitării arbitrariului, existenţa unei proporţionalităţi, între gravitatea infracţiunii de care este suspectat inculpatul şi scopul urmărit prin dispunerea măsurii (buna desfăşurare a procesului, respectiv împiedicarea sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată).
Totodată, dispoziţiile art. 137 alin. (3) C. proc. pen. prevăd obligativitatea indicării temeiurilor concrete ce au determinat luarea măsurii, respectiv necesitatea de a asigura buna desfăşurare a procesului penal şi preîntâmpinarea sustragerii de la judecată a inculpatului.
Se constată, totodată, că măsurile prevăzute de dispoziţiile art. 145 C. proc. pen. şi art. 1451 C. proc. pen. dispuse ori prelungite, fie de procuror, fie de judecător, în cursul urmăririi penale, după sesizarea instanţei prin rechizitoriu, chiar dacă ele se justifică în continuare, nu pot face obiectul unei noi prelungiri sau al menţinerii de către instanţa de judecată, căreia îi revine atribuţia de a dispune o asemenea măsură, dacă, discutând luarea lor, constată că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 143 alin. (1) C. proc. pen., instanţa având competenţă exclusivă în luarea unei asemenea măsuri, această concluzie rezultând şi din Decizia nr. LXXVI/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, publicată în M. Of. al României nr. 545 din 18 iulie 2008.
Cu privire la cauza concretă dedusă judecăţii se constată că, în ceea ce îl priveşte pe inculpatul C.C., în cursul urmăririi penale, prin Încheierea nr. 604 din 9 aprilie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-a admis propunerea de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, iar în temeiul art. 1491 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 143 alin. (1) şi (4) C. proc. pen. şi art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului.
Încheierea anterior menţionată a fost casată prin Încheierea nr. 245 din 12 aprilie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 9 judecători, în baza art. 1491 alin. (12) C. proc. pen. raportat la art. 146 alin. (111) C. proc. pen. cu referire la art. 1451 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., dispunându-se luarea faţă de inculpaţi a măsurii obligării de a nu părăsi ţara. Măsura preventivă a fost prelungită în cursul urmăririi penale, iar ulterior sesizării instanţei prin rechizitoriu a fost luată de către prima instanţă, prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Ulterior, în cursul cercetării judecătoreşti, urmare cererilor repetate de revocare a măsurii preventive luată faţă de inculpat, cereri susţinute la termenele de judecată din datele de 4 martie 2011, 4 aprilie 2011, 11 mai 2011, 8 iunie 2011, 7 septembrie 2011 şi 3 octombrie 2011 instanţa a apreciat că temeiurile ce au fundamentat luarea măsurii nu subzistă şi a dispus revocarea acesteia; încheierile de şedinţă indicate au fost casate de către instanţa de recurs (respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători) care, prin Deciziile penale nr. 67 din 14 martie 2011, nr. 88 din 11 aprilie 2011, nr. 122 din 24 mai 2011, nr. 152 din 17 iunie 2011, nr. 266 din 15 septembrie 2011 şi 309 din 10 octombrie 2011 a admis recursul declarat de către Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, a casat încheierile atacate şi în rejudecare a respins, ca nefondate cererile de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara luată faţă de inculpatul C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 4489/1/2010.
La termenul de judecată din 11 noiembrie 2011, urmare cererii de revocare a măsurii preventive formulată de către inculpat, instanţa a apreciat că nu subzistă temeiurile ce au fundamentat dispunerea măsurii şi a dispus revocarea acesteia.
Astfel după cum rezultă din analiza încheierii recurate, prin raportare la reglementările normative anterior indicate, dar şi potrivit prevederilor Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, instanţa de recurs, în opinie majoritară, constată că prima instanţă a apreciat greşit că s-ar impune revocarea măsurii preventive dispusă faţă de inculpat.
Din verificarea actelor dosarului se constată că, în cauză, cercetarea judecătorească este în curs de desfăşurare, urmând a se continua administrarea probelor, constând în audierea martorului S.N., dispunându-se citarea acestuia cu mandat de aducere şi a martorului propus în circumstanţiere, de către inculpatul L.M., efectuarea expertizei tehnice şi administrarea oricărei alte probe a cărei utilitate va rezulta din dezbateri. De asemenea a fost admisă cererea formulată de reprezentantul parchetului referitoare la ascultarea şi vizionarea casetelor ce conţin înregistrările convorbirilor telefonice şi ambientale purtate de inculpaţi, menţionate în rechizitoriu, cerere faţă de care apărătorului inculpatului C.C. nu s-a opus, aşa cum rezultă din partea introductivă a încheierii din 11 noiembrie 2011.
Instanţa de recurs, în opinie majoritară constată că pentru asigurarea completă a dreptului la apărare prezintă relevanţă în ceea ce priveşte şi situaţia inculpatului C.C., măsura de a fi ascultate şi vizionate casetele ce conţin înregistrările convorbirilor telefonice şi ambientale purtate de inculpaţi, menţionate în rechizitoriu şi care dă posibilitatea lămuririi, chiar de către inculpat, în mod nemijlocit a unor aspecte, care ar putea rezulta din ascultarea şi vizionarea casetelor, aşa încât se impune prezenţa acestuia, în vederea asigurării bunei desfăşurări a cercetării judecătoreşti.
Împrejurarea că, în parte, probatoriul a fost administrat nu are ca semnificaţie, în mod obligatoriu, faptul că au încetat temeiurile care au determinat luarea măsurii, cu atât mai mult cu cât acestea au vizat şi natura şi gravitatea faptei despre care există indicii că a fost săvârşită de către inculpat, precum şi necesitatea de a garanta buna desfăşurare a procesului penal, în vederea respectării duratei rezonabile a desfăşurării judecăţii şi administrării cu celeritate a probelor.
Aspectele anterior invocate de către inculpat în motivarea cererilor repetate de revocare a măsurii preventive dispusă în ceea ce îl priveşte, constând în aceea că derulează activităţi comerciale ce pot presupune efectuarea de deplasări în afara României, sau că intenţionează să se supună unor proceduri medicale în străinătate, nu sunt elemente apte a determina concluzia că temeiurile avute în vedere la luarea faţă de inculpat a măsurii preventive nu subzistă, în raport cu actele depuse la dosarul cauzei şi asupra cărora de fiecare dată instanţa de control judiciar s-a pronunţat, fiind avute în vedere în mod corespunzător.
Având în vedere stadiul procesual, precum şi diligenţa manifestată de către instanţă pentru desfăşurarea cu celeritate a procedurii judiciare instanţa de recurs, în opinie majoritară, apreciază că măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara este în concordanţă cu dispoziţiile art. 2 parag. 3 şi 4 ale Protocolului nr. 4 şi cu jurisprudenţa Curţii Europene privind limitarea dreptului de circulaţie a persoanei, drept ce poate fi restrâns cu respectarea următoarelor condiţii:
a) să fie prevăzut de lege, prin lege înţelegându-se temeiul legal din dreptul intern, indiferent dacă acesta este prevăzut într-o lege sau în alt act normativ ori jurisprudenţă, cu condiţia de a satisface cerinţa de accesibilitate şi previzibilitate;
b) să urmărească un scop legitim, respectiv garantarea securităţii naţionale, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, protejarea drepturilor sau libertăţilor altora sau interesul public într-o societate democratică;
c) să constituie o măsură necesară într-o societate democratică şi proporţională cu scopul urmărit.
Măsura preventivă este prevăzută de lege şi sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a fi dispusă, luarea, respectiv menţinerea ei urmărind un scop legitim, acela de asigurare a îndeplinirii scopurilor procesului penal aflat în curs de desfăşurare, măsura fiind necesară şi proporţională cu scopul urmărit, care nu poate fi atins prin aplicarea unor alte măsuri.
Din examinarea cauzei rezultă că de la momentul luării de către instanţă a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara faţă de inculpatul C.C. la data de 3 iunie 2010 şi până la data judecării prezentului recurs la 5 decembrie 2011 a trecut un interval de timp de 1 an, 6 luni şi 2 zile, ceea ce se circumscrie unui termen rezonabil, măsura dispusă fiind proporţională şi necesară cu scopul propus, faţă de complexitatea cauzei, conferită prin numărul inculpaţilor, a martorilor şi a probelor ce urmează a fi administrate.
Astfel, nu poate fi primită teza că măsura preventivă ar avea caracter continuu, deoarece cea luată în cursul urmăririi a încetat la sesizarea instanţei prin rechizitoriu, măsura dispusă în cursul judecăţii fiind dispusă în condiţiile deciziei în interesul legii la care s-a mai făcut referire, aşa încât reprezintă o măsură dispusă de un alt organ judiciar, momentul de la care a fost examinată durata ei, fiind concretizat temporar la data de 3 iunie 2010.
Se constată, de asemenea, că şi în prezent menţinerea măsurii obligării de a nu părăsi ţara este de natură a asigura buna desfăşurare a procesului penal şi din perspectiva respectării dreptului inculpatului la un proces echitabil, sub aspectul asigurării administrării în condiţii de oralitate, nemijlocire şi contradictorialitate a probelor, în prezenţa inculpatului, pentru o completă şi efectivă exercitare a dreptului la apărare de către acesta.
Conduita procesuală corectă manifestată de inculpat până la acest moment reprezintă, de altfel, o obligaţie a părţii şi nu un element care să o evidenţieze în mod pozitiv, neconstituind, per se, o garanţie că atitudinea procesuală se va perpetua, astfel încât procesul penal să se desfăşoare în condiţii normale în vederea aflării adevărului.
Se va reţine, totodată, că prezentarea inculpatului în instanţă a avut loc în condiţiile în care acesta s-a aflat sub obligaţiile impuse prin măsura preventivă ce a fost luată, cunoscut fiind că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurii sau a obligaţiilor care îi reveneau, se putea lua măsura mai severă, a arestării preventive.
Aşa fiind, se constată că temeiurile avute în vedere de instanţă la luarea, în cursul judecăţii a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara faţă de inculpat se menţin, nefiind infirmate de probele administrate până în prezent astfel că nu se justifică revocarea acesteia.
În ceea ce priveşte argumentul apărării relativ la titularul dreptului de a declara recurs în cauză, se constată că această apărare nu poate fi avută în vedere, deoarece constituie o chestiune prealabilă care nu a fost invocată decât în etapa dezbaterilor, apărătorul ales al intimatului inculpat arătând că nu înţelege să o mai susţină.
Pentru considerentele ce preced, se constată de către instanţa de recurs, în opinie majoritară că recursul declarat de către Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie este fondat, iar potrivit dispoziţiilor art. 38515 pct. 2, lit. d) C. proc. pen., va fi admis, va fi casată încheierea atacată numai sub aspectul admiterii cererii de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi ţara, instituită în sarcina inculpatului C.C., iar în rejudecare, respinsă, ca nefondată cererea de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea, dispusă faţă de inculpat prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Potrivit disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va fi obligat intimatul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, determinate de soluţionarea cererii în fond, iar onorariul apărătorului din oficiu (până la prezentarea apărătorului ales al inculpatului) urmând a se avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Cu majoritate:
Admite recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva încheierii din 11 noiembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 4489/1/2010, privind pe intimatul inculpat C.C.
Casează încheierea atacată numai sub aspectul dispoziţiei de admitere, în temeiul prevederilor art. 139 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., a cererii de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi ţara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 4489/1/2010 şi a măsurilor aplicate, dispoziţii pe care le înlătură şi rejudecând:
Respinge, ca nefondată, cererea de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi ţara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 4489/1/2010, formulată de inculpatul C.C.
Menţine celelalte dispoziţii ale încheierii atacate.
Obligă intimatul inculpat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat ocazionate de soluţionarea în fond a cererii de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi ţara.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu în recurs pentru intimatul inculpat, până la prezentarea apărătorului ales, în cuantum de 50 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 5 decembrie 2011.
OPINIE SEPARATĂ
în sensul respingerii, ca nefondat, a recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva încheierii din 11 noiembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 4489/1/2010
Contrar opiniei majoritare, apreciez că în cauză se impune respingerea recursului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 139 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen. atunci când nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere. Inexistenţa vreunui temei care să justifice menţinerea în continuare a măsurii preventive este supusă aprecierii instanţei, care are îndatorirea de a constata dispariţia temeiurilor pentru care a fost luată măsura preventivă.
În speţă, revocarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara, dispusă faţă de inculpatul C.C. pe considerentul îndeplinirii condiţiilor prevăzute în art. 139 alin. (2) teza a II-a raportat la art. 1451 C. proc. pen., trebuie examinată aşa cum de altfel şi instanţa de fond a procedat şi în raport cu dispoziţiile art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 2 din Protocolul nr. 4 adiţional la convenţia menţionată, art. 25 şi art. 53 din Constituţia României.
Astfel, în art. 2 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţie se prevede, în paragraful 2 şi 3, că orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa, iar exercitarea acestui drept nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
Pe de altă parte, potrivit art. 25 din Constituţia României, dreptul la libera circulaţie în ţară şi străinătate este garantat, fiecărui cetăţean fiindu-i asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară, de a emigra, precum şi de a reveni în ţară, iar potrivit art. 53 din legea fundamentală, restrângerea unor drepturi sau a unor libertăţi poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică, cu condiţia ca această măsură să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o.
Aşadar, dreptul la libera circulaţie atât în interiorul unui stat, cât şi între state nu este absolut, exercitarea acestuia putând face obiectul unor restrângeri, astfel cum sunt prevăzute în art. 2 parag. 3 din Protocolul nr. 4. Cât priveşte necesitatea menţinerii măsurii preventive într-o societate democratică, instanţa europeană a statuat că prevederile aplicabile într-un stat trebuie să respecte pe cât posibil valorile unei societăţi democratice, în special preeminenţa dreptului. Pe de altă parte, autorităţile judiciare naţionale pot dispune restrângerea libertăţii de mişcare a unei persoane cu respectarea necesităţii proporţionalităţii măsurii şi a scopului pentru care aceasta a fost aplicată.
În speţă, aşa cum în mod corect a constatat şi instanţa de fond, nu mai există temeiuri care să justifice menţinerea faţă de inculpat a măsurii obligării de a nu părăsi ţara, în condiţiile în care aceasta reprezintă o măsură restrictivă de libertate, cu caracter de excepţie, iar gravitatea faptei pretins a fi săvârşite de inculpat nu este suficientă şi nu justifică, prin ea însăşi, menţinerea unei măsuri preventive pe o durată de 1 an şi 8 luni, care tinde să depăşească durata rezonabilă la care se referă art. 5 pct. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (măsura a fost luată în cursul urmăririi penale la 12 aprilie 2010 şi ulterior în cursul judecării la 3 iunie 2010). Totodată, menţinerea măsurii preventive nu se mai justifică atâta timp cât nu mai există un just echilibru între restrângerea dreptului la liberă circulaţie a inculpatului - care este un reputat om de afaceri, ce administrează societăţi cu o cifră de afaceri considerabilă, pentru care libertatea de circulaţie este esenţială în încheierea de contracte şi derularea acestora, precum şi a celor existente, mai ales în contextul crizei economice actuale - şi scopul urmărit prin atingerea acestui drept. De altfel, inculpatul C.C. a făcut dovada necesităţii revocării acestei măsuri prin prisma consecinţelor nefaste pe care menţinerea interdicţiei de a părăsi ţara le are, în primul rând asupra afacerilor sale, iar în subsidiar asupra stării sale de sănătate, fiind în evidenţa unor clinici medicale din străinătate anterior instituirii măsurii preventive.
Temerea invocată de parchet privind sustragerea inculpatului C.C. de la judecarea cauzei prin părăsirea ţării, întrucât are rezidenţă în Germania, precum şi cea că ar putea zădărnici aflarea adevărului, sunt infirmate de comportamentul procesual pozitiv al inculpatului pe parcursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti, când s-a prezentat la toate solicitările, inclusiv în perioada în care nu a fost luată de procuror o asemenea măsură preventivă. Ca atare, nu se poate invoca faptul că prezentarea în faţa organelor judiciare s-a făcut fortuit, de teama revocării măsurii obligării de a nu părăsi ţara, atâta vreme cât comportamentul inculpatului a fost constant în acest sens, inclusiv în perioadele în care nu se dispusese faţă de el respectiva măsură, perioadă în care s-a deplasat în mod frecvent în Germania pentru tratarea afecţiunilor de care suferă şi pentru încheierea de contracte cu partenerii de afaceri străini.
Totodată, solicitudinea manifestată de inculpat este dublată de buna-credinţă de care a dat dovadă, acesta fiind cel care a informat din proprie iniţiativă organul de urmărire penală despre existenţa locuinţei în Germania. Pe de altă parte, Germania este semnatară a Deciziei-cadru privind cooperarea judiciară între statele membre UE, astfel că dacă inculpatul ar refuza să revină în ţară, se poate emite un mandat european de arestare în vederea predării către statul român pentru continuarea judecăţii sau executarea unei eventuale pedepse.
În altă ordine de idei, inculpatului nu îi poate fi îngrădit dreptul de a-şi alege medicul şi de a-şi trata afecţiunile de care suferă în modul în care consideră de cuviinţă, mai ales în condiţiile precarităţii sistemului sanitar din România.
Cu privire la riscul zădărnicirii aflării adevărului, instanţa de fond a apreciat că acest risc nu există întrucât probele în acuzare şi în apărare au fost epuizate, iar expertiza tehnică dispusă în cauză vizează stabilirea autenticităţii convorbirilor telefonice, convorbiri care deja au fost interceptate şi se află stocate pe suporturile tehnice aflate în posesia expertului, iar procesele-verbale de redare a acestora sunt ataşate la dosar.
În consecinţă, apreciez că pe parcursul prezentului proces penal, inculpatul C.C. a oferit suficiente garanţii care să ducă la concluzia că cercetarea sa poate continua fără existenţa vreunei restrângeri a libertăţii de mişcare, buna desfăşurare a procesului penal neputând fi influenţată în vreun fel, iar pe de altă parte, măsura preventivă a devenit excesivă, prin trecerea unui timp îndelungat de la instituire şi până în prezent, fiind depăşit termenul rezonabil la care face referire jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Totodată, menţinerea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara faţă de inculpatul C.C. nu mai poate fi privită ca fiind necesară într-o societate democratică şi nici proporţională în raport cu scopul urmărit prin aplicarea acesteia, motiv pentru care, în conformitate cu art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., se impune respingerea recursului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 97/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 376/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
