CSJ. Decizia nr. 102/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 102/2003
Dosar nr. 98/2003
Şedinţa publică din 19 iunie 2003
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Prin procesul-verbal încheiat la data de 5 iunie 2003, procurorul şef al secţiei pentru combaterea infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie din cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie a dispus începerea urmăririi penale faţă de C.A. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
S-a reţinut că, în perioada decembrie 1999 - iunie 2003, fiind preşedinte al Tribunalului Mureş şi reprezentant al Ministerului de Justiţie pentru realizarea obiectivului Centrul de pregătire al magistraţilor Sovata, în care calitate era ordonator terţiar de credite, inculpata C.A. ar fi pretins şi primit, de la Ţ.V.A., suma totală de 680 milioane lei şi materiale de construcţie în valoare de peste 50 milioane lei, determinându-l să creadă că datorită ei a câştigat licitaţia în urma căreia a efectuat lucrările de la acel obiectiv, precum şi că va avea grijă ca acesta să obţină soluţii favorabile în procesele civile în care va figura ca pârât.
Concretizate, foloasele pe care le-ar fi obţinut în modalităţile reţinute prin procesul-verbal menţionat, constau în următoarele:
- în decembrie 1999, la stăruinţa sa, Ţ.V.A. ar fi achitat, cu suma de 10 milioane de lei, costul cumpărăturilor făcute de ea şi contabilul şef Ş.D. de la magazinul M. din Braşov;
- în vara anului 2000 ar fi pretins şi primit, de la Ţ.V.A., suma de 30 milioane de lei, cu care a plătit costul unei excursii în China;
- în cursul anului 2001 ar fi obţinut de la Ţ.V.A. suma de 1.500 mărci germane, care i-a fost necesară la achiziţionarea unui autoturism marca VOLKSWAGEN PASSAT;
- în vara anului 2002 ar fi obţinut de la Ţ.V.A. suma de 200 milioane lei, pentru a cumpăra un teren şi o construcţie;
- în lunile octombrie, noiembrie şi decembrie 2002, precum şi în aprilie 2003, ar fi pretins şi primit de la Ţ.V.A. câte 50 milioane lei, pentru a plăti pe muncitorii care lucrau la amenajarea unui imobil proprietate personală;
- în cursul anului 2002 şi prima parte a anului 2003 ar fi obţinut, de la Ţ.V.A., materiale de construcţie în valoare de peste 50 milioane de lei;
- în ziua de 5 iunie 2003, în urma unei înţelegeri anterioare, inculpata s-a prezentat la sediul S.C. P. S.A., al cărei administrator era Ţ.V.A., cu care ocazie a primit de la acesta suma de 210 milioane de lei.
Prin Ordonanţa nr. 210/P/2003 din 5 iunie 2003, acelaşi procuror a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva inculpatei C.A. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), precum şi arestarea preventivă a inculpatei pe timp de 30 de zile, invocându-se, pentru luarea acestei măsuri, prevederile art. 148 alin. (1) lit. b), d), g) şi h) C. proc. pen.
În cuprinsul ordonanţei se arată că săvârşirea faptelor imputate inculpatei rezultă din actele premergătoare începerii urmăririi penale, din denunţul olograf formulat de Ţ.V.A. la 31 mai 2003, din declaraţia-denunţ a acestuia de la 1 iunie 2003 şi din procesul-verbal încheiat la 5 iunie 2003.
2. Invocând dispoziţiile art. 1401 C. proc. pen., inculpata a formulat plângere împotriva ordonanţei prin care s-a dispus arestarea sa preventivă.
Prin motivele formulate, s-a susţinut, în esenţă, că arestarea preventivă este ilegală deoarece a fost dispusă la 5 iunie 2003, în condiţiile în care urmărirea penală a început abia la 6 iunie 2003, că punerea în mişcare a acţiunii penale prin ordonanţă contravine art. 468 C. proc. pen., prin care se prevede că aceasta se face prin rechizitoriu în cazul infracţiunilor flagrante, că s-au încălcat dispoziţiile art. 20 şi ale art. 23 alin. (4) din Constituţie, precum şi ale art. 5 parag. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, deoarece mandatul de arestare preventivă a fost emis de un procuror care, fiind subordonat ierarhic procurorului general şi ministrului justiţiei, nu este independent faţă de puterea executivă şi nici imparţial.
În fine, s-a mai susţinut că luarea măsurii arestării preventive nu se justifică deoarece nu s-a dovedit că inculpata s-a aflat în vreunul din cazurile prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. d), g) şi h) C. proc. pen., invocate prin ordonanţă şi mandat, iar cazul prevăzut la lit. b) din acelaşi articol nu mai poate fi invocat în urma aplicării procedurii obişnuite de efectuare a urmăririi penale.
3. Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, prin încheierea nr. 57 din 9 iunie 2003, a admis plângerea formulată împotriva ordonanţei de arestare preventivă, dispunând revocarea acestei măsuri şi punerea în libertate a inculpatei.
În motivarea acestei soluţii s-a relevat că, în raport cu dispoziţiile art. 136 C. proc. pen., luarea unei măsuri preventive este condiţionată, potrivit art. 143 C. proc. pen., la care se face referire prin art. 148 alin. (1) din acelaşi cod, de existenţa de probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.
Analizându-se înţelesul noţiunilor de „probă" şi „indicii temeinice" în sensul legii penale, s-a învederat că din examinarea materialului de urmărire penală aflat în dosarul cauzei nu rezultă că în momentul luării măsurii arestării preventive faţă de inculpată ar fi existat probe sau indicii temeinice suficiente pentru confirmarea presupunerii săvârşirii faptei imputate.
S-a relevat, în acest sens, că afirmaţiile din cele două denunţuri ale lui Ţ.V.A. nu se coroborează cu nici un mijloc de probă.
Tot astfel, s-a subliniat, prin considerentele hotărârii, că inculpata a susţinut, chiar din momentul constatării flagrantului, că suma de 210 milioane lei reprezintă un împrumut negociat anterior cu denunţătorul, iar acesta a declarat la rândul său, oscilant, fie că numai o parte din sumă ar face obiectul unui împrumut, fie că întreaga sumă i-ar fi fost pretinsă de inculpată pentru a-i asigura protecţie în justiţie.
S-a mai motivat că, la aprecierea sincerităţii afirmaţiilor denunţătorului, mai trebuie să se ţină seama că obiectivul Sovata, a cărui executare l-a pus în situaţia de a intra în tratative cu inculpata, a fost finalizat încă din luna februarie 2002, precum şi de natura cu totul aparte a legăturilor ce s-au creat şi menţinut între cei doi, care pot face explicabilă şi existenţa unor relaţii financiare personale.
Conchizându-se, s-a arătat că, în lipsa unor probe sau indicii temeinice suficiente, care să susţină, în acest stadiu al urmăririi penale, presupunerea săvârşirii faptei de către inculpată, măsura preventivă luată este ilegală şi se impune revocarea arestării şi punerea în libertate a inculpatei.
Cu privire la celelalte motive invocate, s-a subliniat că din actele dosarului rezultă că urmărirea penală a început la 5 iunie 2003, iar nu la 6 iunie 2003, cum s-a menţionat în procesul verbal numai datorită unei erori materiale vădite, precum şi că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 468 C. proc. pen., relative la punerea în mişcare a acţiunii penale prin rechizitoriu, deoarece urmărirea penală s-a efectuat potrivit procedurii obişnuite.
În legătură cu critica privind nerespectarea prevederilor art. 5 parag. 3 din Convenţie, s-a motivat că din moment ce legea a împuternicit pe procuror să poată lua măsura arestării preventive, în cursul urmăririi penale, iar calitatea de magistrat îi este recunoscută prin art. 42 din Legea pentru organizarea judecătorească, competenţa de a examina această problemă, care priveşte organizarea şi funcţionarea instituţiilor cu atribuţii judiciare, revine altei puteri constituite în stat, respectiv Parlamentului.
4. Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs Parchetul Naţional Anticorupţie, invocând cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. proc. pen.
S-a susţinut, în dezvoltarea motivului de casare, că măsura arestării preventive a fost luată cu stricta respectare a condiţiilor cerute de dispoziţiile legale aplicabile, astfel că soluţia de admitere a plângerii formulate de inculpată împotriva ordonanţei prin care s-a dispus arestarea sa preventivă este greşită.
S-a relevat, în acest sens, că „instanţa era competentă să se pronunţe strict numai în legătură cu legalitatea luării măsurii preventive şi să nu facă aprecieri de domeniul judecăţii în fond, prin analizarea probelor în încercarea de a demonstra nelegalitatea măsurii dispuse de procuror".
Detaliindu-se, s-a susţinut că, din moment ce inculpata a fost surprinsă cu suma de 210 milioane lei primită de la denunţător, procurorul în mod judicios a constatat şi înserat, în cuprinsul ordonanţei nr. 210/P/2003 şi al mandatului de arestare preventivă nr. 45 din 5 iunie 2003, existenţa atât a condiţiei cerute de art. 143 C. proc. pen., cât şi a cazului prevăzut de art. 148 lit. b) din acelaşi cod.
S-a mai susţinut că nu s-a ţinut seama de faptul că inculpata ar fi încercat să zădărnicească aflarea adevărului, ceea ce ar constitui cazul de arestare prevăzut de art. 148 lit. d) C. proc. pen., invocându-se, în această privinţă, împrejurarea că ea a înaintat mai multe memorii Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, Parchetului Naţional Anticorupţie şi altor instituţii.
S-a invocat şi împrejurarea că inculpata a încercat să trimită apărătorilor săi un bilet prin care le-a sugerat să-i formuleze apărarea în sensul că a primit suma de 210 milioane lei cu titlu de împrumut, subliniindu-se, totodată, că această apărare este lipsită de relevanţă, deoarece împrumutul de bani constituie un folos susceptibil a face obiectul infracţiunii de luare de mită.
În fine, s-a relevat, în dezvoltarea motivului de casare, că nu s-a ţinut seama că, în cauză, este aplicabilă şi dispoziţia înscrisă în art. 148 lit. g) C. proc. pen., deoarece inculpata a săvârşit fapta în condiţiile unor circumstanţe agravante, decurgând din calitatea sa de judecător, care îi impunea să aibă o conduită ireproşabilă, pentru a nu aduce atingere încrederii în actul de justiţie.
S-a susţinut că şi existenţa cazului de arestare prevăzut în art. 148 lit. h) C. proc. pen. este de netăgăduit deoarece pentru fapta imputată inculpatei este prevăzută o pedeapsă superioară celei la care se referă acest text de lege, iar pericolul pentru ordinea publică apare evident dacă se ţine seama de starea de nelinişte şi sentimentul de insecuritate produse în rândul societăţii civile de cercetarea în stare de libertate a persoanelor asupra cărora planează acuzaţii grave.
S-a învederat că primirea sumelor de bani rezultă din înregistrarea convorbirii avute de inculpată la data de 14 mai 2003 cu Ţ.V.A., precum şi din găsirea, asupra acesteia, a sumei de 210 milioane lei, iar susţinerile denunţătorului că inculpata a intervenit în favoarea sa sunt confirmate de judecătoarele G.F. şi B.M.E., precum şi de alţi martori.
În fine, s-a relevat că după data de 9 iunie 2003, când a fost soluţionată plângerea inculpatei de prima instanţă, s-a dispus începerea urmăririi penale şi pentru săvârşirea de către aceasta a altor infracţiuni, precum şi că au apărut indicii temeinice cu privire la comiterea de către ea a unei alte infracţiuni de luare de mită şi a unor abuzuri în serviciu.
De asemenea, prin nota anexată motivului de casare, astfel cum aceasta a fost prezentată şi oral, s-a susţinut că procurorului nu i se poate contesta calitatea de magistrat cât timp este garantată şi asigurată independenţa sa în raport cu puterea executivă şi întruneşte toate cerinţele ce-i conferă calitatea de „alt magistrat", împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare, în sensul prevederilor art. 5 parag. 3 din Convenţie.
Conchizându-se, s-a subliniat că măsura arestării preventive a fost luată cu stricta respectare a dispoziţiilor legii, iar soluţia de admitere a plângerii împotriva ordonanţei prin care s-a dispus această măsură este nefondată.
5. Din examinarea actelor dosarului, în raport cu criticile formulate prin motivul de casare invocat, se constată următoarele:
A. Cu privire la legalitatea luării măsurii arestării preventive
Prin Ordonanţa nr. 210/P/2003 din 5 iunie 2003, s-a dispus, de către procuror, arestarea preventivă a inculpatei, învederându-se că din actele premergătoare începerii urmăririi penale, denunţul olograf formulat de Ţ.V.A., declaraţia-denunţ a acestuia şi procesul-verbal de constatare din 5 iunie 2003 rezultă că aceasta a săvârşit infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
S-a motivat că inculpata se află în situaţiile prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. b), d), g) şi h) C. proc. pen. deoarece infracţiunea ar fi flagrantă, a fost săvârşită în condiţiile unei circumstanţe agravante, inculpata ar fi încercat zădărnicirea aflării adevărului, iar pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de 2 ani şi lăsarea sa în libertate ar prezenta pericol pentru ordinea publică.
Ca urmare, acelaşi procuror a emis mandatul de arestare preventivă nr. 45 din 5 iunie 2003, prin care a dispus arestarea preventivă a inculpatei.
În legătură cu luarea acestei măsuri, se impune a se avea în vedere că în art. 5 parag. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, se prevede că orice persoană arestată sau deţinută „trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare".
În această privinţă, în cadrul poziţiei exprimate de Guvernul României în cauza privind reclamaţia adresată de P.A. Curţii Europene a Drepturilor Omului, soluţionată prin Decizia din 6 martie 2001, s-a admis că legislaţia română aplicabilă nu răspunde exigenţelor art. 5 parag. 3 al Convenţiei, ţinând cont că procurorul competent de a reţine cu mandat nu oferă garanţiile cerute prin noţiunea de „magistrat" în sensul dispoziţiilor din articolul menţionat.
Tot în această cauză, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că, în afacerea V., a constatat că în România, „procurorii, acţionând în calitate de magistraţi ai ministerului public, subordonaţi mai întâi procurorului general, apoi ministrului justiţiei, nu îndeplinesc exigenţa de independenţă în privinţa executivului". Or, se subliniază în continuare, prin considerentul citat, „independenţa faţă de executiv se numără, de asemenea, printre garanţiile inerente noţiunii de magistrat" cu atribuţii judiciare.
Tot astfel, este de reţinut că şi în cauza N., Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat asemănător prin hotărârea din 4 iulie 2000. Luând în considerare afirmaţia guvernului polonez că procurorii din Polonia erau încă subordonaţi procurorului general, care îndeplinea totodată şi funcţia de ministru de justiţie, a ajuns la concluzia că, în exercitarea funcţiei lor, procurorii respectivi erau supuşi controlului unei autorităţi aparţinând structurii executive, ceea ce constituie o încălcare a prevederilor art. 5 parag. 3 din Convenţie.
De asemenea, prin hotărârea din 5 aprilie 2001, dată în cauza H.B.C. Elveţia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că s-au încălcat prevederile art. 5 parag. 3 din Convenţie de către judecătorul de instrucţie care a decis arestarea preventivă, deoarece acesta ar fi putut să intervină în procedura ulterioară în calitate de parte care exercită acţiunea penală.
În motivarea acestei decizii s-a relevat că, pentru a fi considerat că exercită atribuţii judiciare în sensul art. 5 parag. 3 din Convenţie, magistratul trebuie să îndeplinească anumite condiţii, care reprezintă, pentru persoana deţinută, garanţii împotriva arbitrariului sau a privării nejustificate de libertate. În acest sens, s-a subliniat că magistratul trebuie să fie independent faţă de executiv şi faţă de părţi.
Or, s-a arătat în continuarea argumentării, dacă magistratul poate interveni în procedura penală ulterioară, în calitate de parte care exercită acţiunea penală, independenţa şi imparţialitatea sa pot fi luate în discuţie.
În raport cu aceste precedente de interpretare ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, se impune a se înţelege că procurorul care a emis ordonanţa de arestare preventivă şi a dispus arestarea preventivă a inculpatei, prin mandat, nu poate fi considerat „magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare" în accepţiunea art. 5 parag. 3 din Convenţie, deoarece este în mod vădit dependent de puterea executivă şi, fiind implicat în exercitarea acţiunii penale prin actele de urmărire efectuate, nu poate fi nici imparţial.
De altfel, după cum s-a relevat şi prin considerentele hotărârii atacate, în acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională a României, care a constatat, prin Decizia nr. 259 din 24 septembrie 2002, că „aşa cum se prevede în art. 131 alin. (1) din Constituţie, procurorii îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea ministrului justiţiei, organ esenţialmente executiv, fiind, pe cale de consecinţă, ei înşişi agenţi ai autorităţii executive".
Se impune, deci, să se considere că o măsură preventivă atât de gravă, cum este arestarea inculpatului, nu poate fi luată de orice magistrat, ci numai de judecător şi de magistratul împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare, adică acel magistrat a cărui independenţă şi imparţialitate să fie echivalente cu ale judecătorului.
Cum prin art. 20 din Constituţia României se prevede că „dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia universală a drepturilor omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte", iar „dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale", este evident că reglementările cuprinse în art. 5 parag. 3 din Convenţie, care a fost ratificată de ţara noastră, sunt obligatorii în sensul interpretărilor date prin deciziile la care s-a făcut referire, făcând parte din ordinea de drept.
Aşa fiind, din moment ce procurorul care a dispus şi luat măsura arestării preventive nu întruneşte condiţiile cerute de art. 5 parag. 3 din Convenţia asupra drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, obligatorii potrivit art. 20 alin. (2) şi art. 23 alin. (4) din Constituţie, se impune a se constata că nu au fost respectate prevederile legale referitoare la această măsură.
Examinarea cauzei sub aspectul legalităţii măsurii arestării preventive dispuse nu poate contraveni dispoziţiilor art. 3858 alin. (1) C. proc. pen., referitoare la necrearea unei situaţii mai grele pentru cel care a declarat recurs, cât timp o atare examinare nu vizează schimbarea soluţiei pronunţate, ci este doar de natură a conduce la menţinerea ei, iar prin criticile formulate în cadrul motivului de casare invocat s-au făcut referiri în sensul că procurorul care a luat măsura respectivă avea calitatea de magistrat în accepţiunea prevederilor art. 5 parag. 3 din Convenţie.
B. Cu privire la temeinicia soluţiei de revocare a măsurii arestării preventive
În adevăr, aşa cum s-a arătat în cadrul motivului de casare invocat, prin ordonanţă şi mandatul de arestare preventivă, s-au menţionat ca temeiuri ale acestei măsuri, dispoziţiile art. 148 lit. b), d), g) şi h) C. proc. pen., motivându-se şi modul de îndeplinire a fiecăreia dintre situaţiile la care se referă aceste texte de lege.
Dar, după cum corect s-a relevat prin considerentele hotărârii atacate cu recurs, condiţia esenţială pentru luarea unei asemenea măsuri este aceea a întrunirii cerinţelor înscrise în art. 148 cu referire la art. 143 C. proc. pen.
Sub acest aspect, prin art. 148 alin. (1) C. proc. pen. se prevede că măsura arestării inculpatului poate fi luată numai dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143, adică „dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală".
Făcând referire la prevederile art. 143 alin. (3) C. proc. pen., potrivit cărora „sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta", prima instanţă a examinat în ce măsură elementele pe care le conţine materialul de urmărire penală era susceptibil să confirme presupunerea că inculpata a comis infracţiunea de luare de mită ce i s-a imputat.
Numai în urma analizei detaliate a relatărilor succesive ale denunţătorului, comparativ cu susţinerile făcute de inculpată în apărarea sa, precum şi cu datele ce rezultă din celelalte acte ale dosarului, s-a ajuns la concluzia că materialul probator adunat nu justifică presupunerea săvârşirii faptei imputate.
Pe lângă că nu a fost infirmată prin dovezi negarea constantă a inculpatei de a fi primit alte sume de bani, în afară de aceea pentru care s-a organizat flagrantul, ca şi a celorlalte foloase ce s-a pretins că i s-ar fi dat, nu s-au invocat elemente probatorii credibile pentru demonstrarea netemeiniciei apărării pe care ea şi-a formulat-o în sensul că suma găsită asupra sa cu acel prilej fusese obţinută cu titlu de împrumut.
Or, faţă de susţinerea inculpatei că i s-a dat cu titlu de împrumut suma de 210 milioane lei, se impunea să se facă verificări şi să fie adunate elemente probatorii, ţinând seama că din coroborarea declaraţiilor denunţătorului cu relatările martorilor rezultă că între cei doi au existat mai mult timp neîndoielnice relaţii de încredere reciprocă, de natură a face credibilă ipoteza împrumutului unei sume mai mari de bani.
Tot astfel, aşa cum s-a relevat prin considerentele hotărârii atacate, pretinderea şi primirea succesivă de către inculpată a unor sume relativ importante de bani şi a altor foloase, la care se referă Ţ.V.A. prin denunţurile sale, nu este confirmată de nici o probă de natură a justifica presupunerea că, în realitate, acele sume şi foloase i s-au şi dat.
Mai mult, îndelungata relaţie de încredere reciprocă dintre denunţător şi inculpată, bazată şi pe comunicarea realizată între ei cu prilejul construirii de către firma administrată de denunţător a mai multor obiective pentru care inculpata a avut împuternicire să le supravegheze, face neverosimilă pretinsa teamă a denunţătorului de a refuza să-i dea acele foloase pe motiv că inculpata l-ar fi constrâns.
De altfel, aşa cum s-a subliniat şi prin hotărâre, însăşi declaraţiile făcute de inculpată şi denunţător cu ocazia confruntărilor efectuate confirmă că între ei au existat relaţii de încredere de natură a infirma pretinsa constrângere exercitată de inculpată asupra denunţătorului, iar existenţa altor interese pentru care să fi fost date foloasele nu poate fi presupusă neîndoielnic în raport de conţinutul materialului probator din dosar.
În această privinţă, declaraţiile judecătorilor G.F. şi B.M.E. referitoare la pretinse intervenţii ale inculpatei, în favoarea denunţătorului şi a altor agenţi economici, nu pot avea relevanţa ce le este atribuită prin motivul de casare cât timp aceste martore au făcut doar referiri cu caracter general, neconcretizate, iar existenţa unor relaţii tensionate între cele două judecătoare şi inculpată, explicată şi de interesul acestora de a promova în urma înlăturării inculpatei din funcţia de preşedinte de tribunal, nu poate da valoare neîndoielnică relatărilor pe care le-au făcut.
Tot astfel, este de observat că declaraţiile martorilor M.F.A., L.A.E. şi C.R., salariate la S.C. P. S.A., se referă doar la prezenţa inculpatei la această firmă, în mai multe ocazii, ceea ce este explicabil dacă se au în vedere atribuţiile încredinţate inculpatei pentru a veghea la executarea lucrărilor contractate cu firma respectivă.
Dintre ceilalţi martori invocaţi prin motivul de casare, C.I., merceolog la Tribunalul Mureş, s-a referit la achiziţionarea unor bunuri pentru această instanţă, fără a face vreo relatare de natură a confirma faptele imputate inculpatei, judecătorul Ţ.I. s-a referit doar la relaţii nesemnificative de serviciu, grefiera T.M. a declarat că, efectuând şi lucrări de statistică, nu a primit nici o dispoziţie din partea inculpatei în sensul de a menţiona date ireale, şoferul P.D. a declarat că inculpata nu i-a cerut niciodată să transporte documente sau dosare la domiciliul ei, iar judecătorul L.I.D. s-a referit numai la xeroxarea unor situaţii cu ocazia unui control efectuat la Tribunalul Mureş.
Referirile din motivul de casare la existenţa cazurilor de arestare preventivă prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. b), d), g) şi h) C. proc. pen. nu mai pot avea relevanţă, cât timp, aşa cum s-a motivat prin hotărârea atacată, arestarea preventivă nu poate fi dispusă fără să fie îndeplinită condiţia esenţială a existenţei probelor sau indiciilor temeinice că persoana aflată în unul din acele cazuri a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, astfel că examinarea acestei critici devine inutilă.
Ca urmare, este evident că nu poate fi infirmată concluzia primei instanţe că nu este îndeplinită condiţia esenţială referitoare la existenţa de probe sau indicii temeinice că inculpata a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, astfel cum această condiţie este reglementată prin art. 148 alin. (1) cu referire la art. 143 C. pen.
În ceea ce priveşte susţinerile făcute prin motivul de casare în sensul că la data de 12 iunie 2003, după pronunţarea hotărârii atacate cu recurs, a fost pornit procesul penal împotriva inculpatei pentru săvârşirea altor infracţiuni, se impune a se constata că noile fapte penale la care se face referire exced posibilităţii de a fi examinate, obiectul cauzei de faţă fiind limitat la soluţionarea recursului privind soluţia de revocare a măsurii arestării preventive pentru săvârşirea pretinsei infracţiuni de luare de mită de la denunţătorul Ţ.V.A.
Totodată, în legătură cu această faptă, în raport cu incontestabilele relaţii de încredere reciprocă dintre inculpată şi denunţător, care au existat timp de mai mulţi ani, nu poate fi primită susţinerea că împrumutarea celor 210 milioane lei ar constitui un folos în accepţiunea prevederilor art. 254 C. pen., cât timp astfel de convenţii nu presupun neapărat obţinerea, în schimb, a unui avantaj sau rezolvarea unui anumit interes, mai ales că, aşa cum s-a arătat, nu s-a confirmat presupunerea că inculpata ar fi promis, în schimbul împrumutului, îndeplinirea sau neîndeplinirea unor acte intrând în sfera atribuţiilor sale de serviciu.
De altfel, este de remarcat că pretinsele acte de luare de mită nici nu privesc atribuţiile specifice de judecător sau de preşedinte de tribunal, ci îndeplinirea de către inculpată a unor însărcinări administrative, evident extrajudiciare.
În consecinţă, nefiind întemeiate criticile aduse încheierii atacate prin motivul invocat şi cum alte motive, susceptibile de a fi luate în considerare din oficiu nu se constată, urmează ca recursul declarat de procuror să fie respins ca nefondat.
Ca urmare a respingerii recursului, se va dispune punerea, de îndată, în libertate a inculpatei de sub puterea mandatului de arestare preventivă emis în cauză, dacă nu este arestată în baza altui mandat emis de un judecător în conformitate cu prevederile art. 5 parag. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, obligatorii potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României şi preeminente faţă de prevederile legii române.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul Naţional Anticorupţie împotriva încheierii nr. 57 din 9 iunie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie.
Dispune punerea, de îndată, în libertate a inculpatei de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 45 din 5 iunie 2003, emis în dosarul nr. 210/P/2003 al Parchetului Naţional Anticorupţie, dacă nu este arestată în baza altui mandat emis de un judecător.
Pronunţată în şedinţă publică azi, 19 iunie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 481/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | CSJ. Decizia nr. 130/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
