CSJ. Decizia nr. 48/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 48
Dosar nr. 187/2002
Şedinţa publică din 17 martie 2003
Asupra recursului în anulare de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea prezentată la data de 22 august 1995, reclamanta B.R.C.E. S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. R.A. S.A., solicitând obligarea acesteia să-i plătească:
- suma de 4.130.488.165 lei reprezentând sold debitor în contul curent la data de 22 iunie 1995;
- suma de 1.092.352.410 lei reprezentând dobânzi înregistrate, la aceeaşi dată, în contul curent;
- suma de 11.011.050 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Totodată, reclamanta a solicitat înfiinţarea unei popriri asiguratorii în favoarea sa, asupra sumei totale de 5.222.851.648 lei, în mâinile terţilor popriţi B.D.F. S.A. şi B.C.C. S.A.
În motivarea acţiunii s-a învederat că la data de 20 noiembrie 1990, la solicitarea pârâtei S.C. R.A. S.A., reclamanta a creditat contul acesteia cu suma de 2.600.000 SUA, în vederea importării de utilaje tipografice din Germania.
Cu toate demersurile făcute ulterior de reclamantă, pârâta S.C. R.A. S.A. nu s-a preocupat de restituirea acestei datorii prin alimentarea contului curent cu mijloace financiare în lei sau valută.
Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, prin sentinţa civilă nr. 1026 din 3 martie 1999, a admis în parte acţiunea şi:
- a obligat pe pârâta S.C. C. S.A. (fostă S.C. R.A. S.A.) să plătească reclamantei B. S.A. suma de 2.600.000 SUA prin echivalent în lei la data efectuării plăţii, reprezentând contravaloare acreditiv, precum şi suma de 11.011.050 lei cheltuieli de judecată;
- a respins, ca nefondate, capetele de cerere privind dobânda bancară şi poprirea asiguratorie.
S-a motivat că din raportul de expertiză contabilă şi celelalte probe din dosar rezultă că pârâta S.C. C. S.A. (fostă S.C. R.A. S.A.) a beneficiat de un acreditiv în valoare de 2.600.000 SUA, cu care a cumpărat utilaje tipografice din Germania, fără să restituie vreo parte din acest debit reclamantei B.R.C.E. S.A.
S-a mai motivat că nici reclamanta nu are temei legal pentru a solicita dobândă bancară, deoarece documentul intitulat „PROTOCOL" şi Addendumul la acesta nu conţin elementele definitorii ale unui contract de credit, neavând prevăzuţi termeni precişi de rambursare, clauza, nivelul dobânzilor şi garanţia pentru rambursarea creditorului.
În fine, s-a relevat că înfiinţarea popririi asiguratorii nu se justifică întrucât nu s-a demonstrat existenţa temerii insolvabilităţii pârâtei şi nici nu se poate pune în discuţie buna ei credinţă în executarea plăţilor pe care le are de efectuat faţă de creditori.
Prin Decizia civilă nr. 2436 din 20 octombrie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială, a fost anulat, ca netimbrat, apelul reclamantei B.R.C.E. S.A. şi, admiţându-se apelul declarat de pârâta S.C. C. S.A., a fost schimbată în tot sentinţa, în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamantă.
S-a învederat că, deşi instanţa a pus în vedere părţilor sumele ce trebuiau plătite cu titlu de taxă de timbru şi a amânat pronunţarea în vederea depunerii de concluzii scrise, reclamanta nu a achitat această taxă până la data adoptării soluţiei, încălcând astfel dispoziţiile imperative ale Legii nr. 146/1997, ceea ce a impus anularea apelului ca netimbrat.
Admiţând apelul pârâtei, Curtea a constatat că din probele administrate rezultă că între părţi s-a născut un raport juridic în anul 1990, când pârâta a solicitat reclamantei finanţarea importului unor utilaje de tipărire în valoare de 2.600.000 SUA, având în vedere ca sursa de finanţare a acreditivului să fie din balanţa de plăţi externe.
S-a reţinut că între părţi nu a existat o convenţie de credit, acreditivul fiind numai un instrument prin care o bancă (emitentă), acţionând la cerere şi după instrucţiunile unui client, efectuează o plată către un terţ, precum şi că în speţă nu este aplicabilă nici instituţia contului curent întrucât reclamanta a înregistrat operaţiunile intervenite în tranzacţiile pârâtei în lipsa acordului acesteia.
S-a motivat că, în aceste condiţii, reclamanta a achitat preţul utilajelor în lipsa unui contract între cele două părţi, considerând că suma de finanţare va fi suportată din balanţa de plăţi externe a Guvernului.
S-a mai motivat că datoria principală a pârâtei a constat în suma de 514.721.588 lei, care a fost achitată integral la 13 iulie 1998, ceea ce rezultă din concluziile raportului de expertiză contabilă coroborate cu celelalte acte din dosar.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs B.C.R., sucursala sector 1 Bucureşti, în calitate de bancă absorbantă prin fuziune a reclamantei B.C.E. S A.
Ulterior, prin încheierea din 29 iunie 1999, Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, a constatat că A.V.A.B. s-a subrogat în drepturile B.C.R. S.A. prin contractul de cesiune de creanţă nr. 55010/14733 din 13 decembrie 1999, iar Oficiul pentru Recuperarea Creanţelor Bancare este succesor al A.V.A.B., fiind introdus în cauză în această calitate şi repus în termenul de motivare a recursului.
Prin Decizia nr. 7644 din 14 decembrie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia comercială, a fost admis recursul declarat de reclamanta Oficiul pentru Recuperarea Creanţelor Bancare Bucureşti. Ca urmare, a fost casată Decizia pronunţată în apel şi s-a trimis cauza la Curtea de Apel Bucureşti, pentru rejudecarea apelului reclamantei, menţinându-se dispoziţiile deciziei cu privire la apelul pârâtei S.C. C. S.A. Bucureşti.
S-a motivat că soluţia de anulare a apelului ca netimbrat este nelegală, deoarece în citaţia emisă pe numele reclamantei, pentru termenul de judecare a apelului din 29 iulie 1999, nu s-a făcut menţiune să depună taxa de timbru şi de timbru judiciar datorată, deşi instanţa era obligată, potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, să pună în vedere părţii să achite această taxă până la primul termen de judecată, iar reclamanta a lipsit la termenul din 29 septembrie 1999, când i s-a stabilit taxa judiciară de timbru şi nu există la dosar nici o dovadă din care să rezulte că a luat cunoştinţă de acea dispoziţie.
Întemeindu-se pe dispoziţiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ., procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat apel împotriva acestei ultime decizii.
În sprijinul motivului invocat, s-a susţinut că, prin menţinerea soluţiei pronunţate de instanţa de apel cu privire la admiterea apelului pârâtei, instanţa de recurs a contravenit prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ratificată prin Legea nr. 30/1994, potrivit cărora orice persoană are dreptul la judecare în mod echitabil.
S-a relevat că menţinerea dispoziţiei de admitere a apelului pârâtei nu este posibilă deoarece, pentru a nu se da o hotărâre potrivnică, s-ar impune respingerea apelului reclamantei, ceea ce ar face inutilă rejudecarea acestuia.
În concluzie, s-a cerut casarea deciziei instanţei de recurs în sensul admiterii recursului reclamantei, casării deciziei Curţii de Apel Bucureşti şi trimiterii cauzei, la această instanţă, pentru rejudecarea ambelor apeluri.
Recursul în anulare este fondat.
În adevăr, prin art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ratificată prin Legea nr. 30/1994, deci cu prioritate de aplicare, potrivit art. 20 din Constituţia României se prevede că „orice persoană are dreptul la judecare în mod echitabil".
Or, pentru ca judecarea să fie echitabilă, nu este suficient ca procesul să se desfăşoare în contradictoriu şi cu asigurarea dreptului la apărare, conform principiilor înscrise în Codul de procedură civilă, ci este necesar să existe garanţia reală a egalităţii de şanse între părţi, pentru ca fiecare să-şi poată susţine poziţia, prin mijloace suficiente, echivalente şi adecvate, asupra chestiunilor de fapt şi de drept, astfel ca nici una să nu fie defavorizată în raport cu cealaltă.
Dar, din moment ce instanţa de recurs a menţinut dispoziţia privind admiterea apelului pârâtei, care este vădit potrivnică scopului exercitării căii de atac a apelului de către reclamantă, soluţia de trimitere a cauzei, în vederea rejudecării apelului acesteia, apare lipsită de sens. Sub acest aspect, menţinerea dispoziţiei de admitere a apelului pârâtei, cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei în sensul respingerii acţiunii, constituie implicit o rezolvare anticipată şi în defavoare a apelului reclamantei, concomitent admis.
De aceea, în vederea asigurării egalităţii de şanse pentru părţi şi a înlăturării posibilităţii unei judecări formale a apelului reclamantei, care a fost admis, se impune casarea în totalitate a deciziei atacate cu recurs în anulare, admiterea recursului reclamantei, casarea pe cale de consecinţă a deciziei Curţii de Apel Bucureşti şi trimiterea cauzei, la această instanţă, în vederea rejudecării ambelor apeluri.
Numai în acest fel, prin judecarea deodată a apelurilor celor două părţi potrivnice, judecătorii vor avea posibilitatea ca, în îndeplinirea îndatoririi înscrise în art. 129 alin. (5) C. proc. civ., să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Altfel, în raport cu dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, instanţa de apel ar fi limitată nejustificat în îndeplinirea îndatoririi ce-i revine de a asigura o judecată dreaptă şi echitabilă în cauză.
În consecinţă, fiind evident că, prin modul în care a procedat, instanţa de recurs a încălcat esenţial legea sub aspectele ce s-au relevat, care au determinat o soluţionare a cauzei pe fond în defavoarea reclamantei, se constată că Decizia pronunţată de aceasta este supusă casării conform art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
În atare situaţie, urmează a se admite recursul în anulare şi a se decide în sensul dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei nr. 7644 din 14 decembrie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia comercială.
Casează Decizia atacată.
Admite recursul declarat de B.C.R. S.C., sucursala sector 1 Bucureşti, pentru reclamanta B. S.A. (cesionar A.V.A.B.).
Casează Decizia civilă nr. 2436 din 20 octombrie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială.
Trimite cauza, pentru rejudecarea apelurilor declarate de reclamanta B. S.A. şi pârâta S.C. C. S.A. Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1026 din 3 martie 1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, la Curtea de Apel Bucureşti.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 17 martie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 478/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 480/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
