CSJ. Decizia nr. 106/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 106/2003
Dosar nr. 116/2003
Şedinţa publică din 17 iulie 2003
Asupra excepţiei de inadmisibilitate a recursului,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1266 din 20 decembrie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, inculpata T.M. a fost condamnată la 4 ani şi 6 luni închisoare şi interzicerea timp de 3 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare prevăzută de art. 2151 alin. (2), cu aplicarea art. 41 alin. (2), a art. 74 lit. a) şi c) şi a art. 76 lit. a) C. pen., precum şi la 2 ani şi, respectiv, două luni închisoare, pentru săvârşirea altor două infracţiuni, dispunându-se să execute pedeapsa cea mai grea.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) a fost computată durata arestării preventive, cu începere de la 11 iulie 2002, iar în temeiul art. 350 C. proc. pen. s-a dispus menţinerea măsurii arestării inculpatei.
Prin Decizia penală nr. 169/A din 24 martie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a respins apelul declarat de inculpată şi, admiţând apelul procurorului, a desfiinţat în parte sentinţa şi a majorat pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de delapidare la 7 ani închisoare, iar în urma recontopirii pedepselor, a dispus să fie executată această pedeapsă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs procurorul şi inculpata T.M., dosarul fiind înaintat Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, unde s-a fixat termen, pentru judecarea recursurilor, la 23 septembrie 2003.
Ca urmare a modificărilor şi completărilor aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003 (M. Of., nr. 468/1.07.2003) cauza a fost pusă pe rol pentru verificarea legalităţii arestării inculpatei.
Prin încheierea din 8 iulie 2003, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, precum şi pe dispoziţiile art. 160d C. proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpatei T.M. este legală, dispunând prelungirea acestei măsuri până la 7 august 2003.
Inculpata T.M. a declarat recurs împotriva acestei încheieri.
Procurorul a invocat excepţia de inadmisibilitate a recursului, învederând că, în raport cu dispoziţiile art. 141 alin. (1) C. proc. pen., încheierea instanţei de recurs, prin care se dispune prelungirea arestării inculpatului nu poate fi atacată cu recurs.
Excepţia este întemeiată, recursul nefiind admisibil.
În adevăr, potrivit art. 141 alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, „încheierea dată în primă instanţă şi în apel, prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive, poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau de inculpat".
Din această prevedere cu caracter restrictiv rezultă că, în materia la care se referă textul de lege menţionat, legiuitorul a înţeles să dea posibilitate să fie atacate cu recurs numai încheierile pronunţate în primă instanţă şi în apel.
O atare interpretare a dispoziţiilor art. 141 C. proc. pen. se impune şi pentru că nici prin art. 160d C. proc. pen., care se referă la obligativitatea verificării din oficiu, de către instanţa de apel şi de aceea de recurs, a legalităţii arestării inculpatului condamnat de instanţa de fond la pedeapsa închisorii sau detenţiunii pe viaţă, şi nici prin vreo altă dispoziţie legală, nu s-a prevăzut în mod expres posibilitatea atacării cu recurs a încheierii prin care se dispune prelungirea sau revocarea acestei măsuri.
Or, dacă încheierea pronunţată, în această materie, de instanţa de apel poate fi atacată separat, cu recurs, în temeiul art. 141 alin. (1) C. proc. pen., pentru încheierea pronunţată, în aceeaşi materie, de instanţa de recurs, nu există temei legal pentru a fi atacată, separat, cu recurs.
Mai mult, o astfel de încheiere, pronunţată de instanţa de recurs, nu poate fi susceptibilă de a fi atacată separat, cu recurs, cât timp o asemenea posibilitate ar impune învestirea cu judecarea recursului respectiv a unei instanţe ierarhic superioare celei fireşti, ceea ce ar fi inadmisibil pentru că s-ar încălca normele legale referitoare la competenţa instanţelor.
Inadmisibilitatea unei alte interpretări decât aceea care rezultă neîndoielnic din prevederile art. 141 alin. (1) C. proc. pen. mai este impusă şi de reglementarea de ansamblu cuprinsă în normele procedurale, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanţa firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.
Aşa fiind, în raport cu aceste considerente, se impune admiterea excepţiei de inadmisibilitate a recursului invocată de procuror.
În consecinţă, recursul urmează a fi respins ca inadmisibil, cu obligarea inculpatei la plata cheltuielilor judiciare efectuate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpata T.M. împotriva încheierii din 8 iulie 2003, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 2368/2003.
Obligă pe inculpată să plătească statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, vor fi avansaţi din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică azi, 17 iulie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 171/195/. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | CSJ. Decizia nr. 172/198/. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
