ICCJ. Decizia nr. 93/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Deciziapenală nr. 93/2010
Dosar nr.9723/1/2010
Şedinţa publică din 28 februarie 2011
Asupra recursului de faţă.
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin Decizia nr. 774 din 22 noiembrie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 judecători a fost respins, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul R.V. împotriva deciziei nr. 3836 din 19 noiembrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 246/32/2009. A fost obligat recurentul petent la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, că prin Decizia nr. 3836 din 19 noiembrie 2009 pronunţată în dosarul nr. 246/32/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins ca nefondat, recursul declarat de petentul R.V. împotriva sentinţei penale nr. 99 din 25 iunie 2009 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut următoarele.
Prin sentinţa penală nr. 99 din 25 iunie 2009, Curtea de Apel Bacău, secţia penală, a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentul R.V. împotriva rezoluţiei nr. 1304/P/2008 din 19 martie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs petentul, recurs care a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 3836 din 19 noiembrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Împotriva acestei ultime decizii, petentul R.V. a declarat un nou recurs, cu privire la care instanţa a reţinut că este inadmisibil.
Astfel, s-a apreciat că în conformitate cu dispoziţiile art. 2781 alin. (10) cu referire la alin. (8) lit. a) şi b) C. proc. pen., hotărârea judecătorului pronunţată în soluţionarea plângerii împotriva rezoluţiei de netrimitere în judecată poate fi atacată cu recurs de procuror, de persoana care a făcut plângerea, de persoana faţă de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale precum şi de orice altă persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate, recursul putându-se declara numai împotriva hotărârii instanţei de fond.
De asemenea, instanţa a apreciat că, potrivit dispoziţiilor art. 3851 C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs hotărârile judecătoreşti, sentinţe sau decizii, după caz, nedefinitive, fiind arătate expres şi limitativ hotărârile care sunt supuse recursului, în conformitate cu dispoziţiile art. 3851 alin. (1) lit. c) şi lit. e) C. proc. pen., putând fi atacate cu recurs numai sentinţele pronunţate, ca instanţe de fond, de curţile de apel şi deciziile pronunţate, ca instanţe de apel, de tribunale, tribunale militare teritoriale, curţi de apel şi Curtea Militară de Apel, printre acestea nefiind prevăzute şi deciziile pronunţate, ca instanţă de recurs, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, cum este cea atacată în cazul de faţă. Totodată, art. 417 C. proc. pen., cu referire la dispoziţiile înscrise în Cap. III din Titlul II al aceluiaşi cod, prevede că deciziile pronunţate în recurs nu sunt supuse niciunei alte căi ordinare de atac, ele fiind definitive şi executorii, or, în speţă, petentul a formulat recurs împotriva unei hotărâri definitive, respectiv Decizia nr. 3836 din 19 noiembrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 246/32/2009, prin care s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de acelaşi petent împotriva sentinţei penale nr. 99 din 25 iunie 2009 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală, prin care s-a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petent împotriva unei rezoluţii de neîncepere a urmăririi penale, recursul fiind inadmisibil.
Împotriva acestei decizii petentul a declarat un nou recurs.
Analizând recursul cu prioritate prin prisma admisibilităţii acestuia se constată că este inadmisibil.
Dând eficienţă principiului stabilit prin art. 129 din Constituţia României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, precum şi a celui privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigenţelor determinate prin art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice.
Revine aşadar, părţii interesate obligaţia sesizării instanţelor de judecată în condiţiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.
Potrivit dispoziţiilor din Partea specială, Titlul II, Capitolul III, Secţiunile I şi II C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiţionată de exercitarea acestora potrivit dispoziţiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac şi ierarhia acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.
Astfel, potrivit art. 3851 C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare pe calea recursului, exclusiv hotărârile judecătoreşti nedefinitive, determinate de lege.
Aşadar, limitând calea de atac menţionată exclusiv la hotărârile nedefinitive determinate de lege, Codul de procedură penală a stabilit principiul unicităţii acesteia, în raport de care posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă, dreptul la această cale procesuală stingându-se prin exercitare.
În cauză, se constată că recurentul şi-a exercitat deja dreptul la recurs, iar cel cu soluţionarea căruia Completul de 9 judecători a fost sesizat, nu întruneşte cerinţele textului de lege menţionat, încalcă principiul unicităţii acestei căi de atac şi, ca atare, nu este admisibil potrivit dreptului comun.
Pe de altă parte, cum Secţia Penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a soluţionat cauza penală în primă instanţă, soluţionarea acestui din urmă recurs excede competenţei atribuite Completului de 9 judecători prin art. 24 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, republicată, aşa încât nu este admisibil nici potrivit legii speciale.
Or, recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Pentru considerentele ce preced, constatându-se întemeiată excepţia invocată, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca inadmisibil.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul R.V. împotriva deciziei nr. 774 din 22 noiembrie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 judecători, în dosarul nr. 6557/1/2010.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 90/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 97/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
