ICCJ. Decizia nr. 134/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 134/2005
Dosar nr. 39/2005
Şedinţa publică din 16 mai 2005
Asupra cauzei de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 1102 din 11 aprilie 2002, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins, ca inadmisibilă, cererea prin care C.N. a solicitat revizuirea deciziilor civile nr. 7 din 7 ianuarie 2002 şi nr. 317 din 4 februarie 2002, pronunţate de aceeaşi secţie, precum şi a deciziei civile nr. 309 din 5 februarie 2002, pronunţată de secţia a IV-a civilă a Curţii de Apel Bucureşti.
Împotriva deciziei menţionate, revizuentul C.N. a declarat recurs, acesta fiind respins, tot ca inadmisibil, prin Decizia nr. 591 din 18 februarie 2003, a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă.
Revizuentul a formulat contestaţie în anulare împotriva acestei decizii, care a fost respinsă prin Decizia nr. 3707 din 30 septembrie 2003, a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă.
C.N. a formulat cerere de revizuire a deciziilor nr. 591 din 18 februarie 2003 şi nr. 3707 din 30 septembrie 2003, pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă.
Invocând prevederile art. 322 pct. 1, 2 şi 7 C. proc. civ., revizuentul a susţinut următoarele:
- hotărârile a căror revizuire s-a cerut, nu conţin dispoziţii în legătură cu cauza, rezultând doar, din cuprinsul lor, că au fost respinse, atât recursul, cât şi contestaţia în anulare, fără să se indice temeiul legal;
- instanţele nu s-au pronunţat, prin cele două hotărâri, asupra cererii sale având ca obiect împărţirea bunurilor comune;
- există contradicţii între Decizia civilă nr. 1319 din 11 aprilie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, singura legală, şi hotărârile care au fost pronunţate ulterior.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 5860 din 26 octombrie 2004, a respins cererea de revizuire, cu motivarea că, în raport cu dispoziţiile art. 322 alin. (1) C. proc. civ., pot fi revizuite numai hotărârile rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi hotărârea dată de instanţa de recurs, atunci când evocă fondul, iar nu şi hotărârea prin care recursul a fost respins, ca inadmisibil, ca în speţă.
În fine, s-a mai învederat prin considerentele deciziei, că, deşi art. 322 alin. (1) C. proc. civ., nu conţine referiri exprese la contestaţia în anulare, din cuprinsul acestui text de lege se deduce, totuşi, că hotărârea dată în fond, după admiterea contestaţiei, este supusă revizuirii, ca orice hotărâre de fond. În ceea ce priveşte, însă, hotărârile prin care se respinge contestaţia în anulare, s-a relevat că acestea nu sunt supuse revizuirii, deoarece din textul de lege menţionat reiese că nu există calea de atac a revizuirii împotriva hotărârii date asupra contestaţiei propriu-zise.
Conchizându-se, s-a subliniat că din moment ce revizuirea solicitată priveşte o hotărâre prin care s-a respins un recurs, ca inadmisibil şi o altă hotărâre prin care a fost respinsă o contestaţie în anulare, se impune ca această cerere să fie respinsă, ca inadmisibilă, pentru lipsa obiectului.
Împotriva aceste ultime decizii, revizuentul C.N. a declarat recurs, intitulându-l „recurs în interesul legii".
În motivarea acestei căi de atac, revizuentul a susţinut, în esenţă, că alcătuirea completelor de judecată s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la incompatibilitate, că nu a avut loc nici o dezbatere cu privire la fondul procesului, care constă într-o cerere de partaj, precum şi că atât prin Decizia dată în revizuire, cât şi prin cele două decizii ce a solicitat să fie revizuite, fără să se invoce vreun temei legal, nu s-a soluţionat cererea sa de partaj.
Recursul declarat de revizuent nu este fondat.
În adevăr, aşa cum s-a arătat, revizuentul a intitulat „recurs în interesul legii", calea de atac ce a exercitat-o împotriva deciziei nr. 5860 din 26 octombrie 2004, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, iar prin memoriul ce conţine motivele invocate şi prin menţiunea de pe o comunicare, ca şi oral, în faţa instanţei, a făcut precizări succesive, în sensul că înţelege să exercite calea de atac a recursului în interesul legii.
Dar, în raport cu modul cum este reglementată calea de atac a recursului în interesul legii, prin art. 329 C. proc. civ., în care se prevede că numai Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are dreptul să declare recurs în interesul legii, este evident caracterul inform al căii de atac exercitate de către recurent, care, potrivit cuprinsului ce-l are, nu poate fi luată în considerare decât ca recurs.
Sub acest aspect este de observat, însă, că potrivit art. 328 alin. (1) C. proc. civ., „hotărârea dată asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită".
Or, deciziile nr. 591 din 18 februarie 20033 şi nr. 3707 din 30 septembrie 2003, ale Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă, a căror revizuire s-a cerut, fiind definitive şi irevocabile, nu mai erau supuse nici unei căi de atac.
În această privinţă, dispoziţia de la art. 328 alin. (2) C. proc. civ., prin care se prevede că „dacă revizuirea s-a cerut pentru hotărâri potrivnice, calea de atac este recursul", nu are altă semnificaţie decât aceea ca, prin referirea expresă la calea de atac a recursului, să fie înlăturată calea de atac a apelului, atunci când hotărârea revizuită ar fi susceptibilă de a fi atacată şi pe această cale.
În atare situaţie, cât timp prin alin. (2) al art. 328 C. proc. civ., nu se derogă de la primul alineat al acestui articol, care pretinde ca, pentru exercitarea recursului împotriva hotărârii date în revizuire, însăşi hotărârea ce face obiectul revizuirii, să fie supusă recursului, întrucât cererea de revizuire, nefiind un litigiu cu existenţă proprie, nu este susceptibilă de alte grade de jurisdicţie, decât acelea la care poate fi supusă cererea principală, se impune să se constate că Decizia pronunţată asupra cererii de revizuire formulată de C.N. nu este supusă recursului, pentru că nici cele două decizii a căror revizuire a solicitat-o, nu mai puteau să fie atacate cu o asemenea cale.
Mai mult, din examinarea hotărârii atacate se constată că instanţa de revizuire a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale la care s-a referit, iar concluzia că, în raport cu natura hotărârilor vizate, cererea de revizuire este inadmisibilă, nu poate fi infirmată.
De altfel, această concluzie este impusă şi de cuprinsul cererii de revizuire, prin care s-a pretins ca, înainte de a se admite această cale de atac în principiu, să fie examinat însuşi fondul litigiului, care priveşte cererea de partaj formulată în cauză de revizuent.
În concluzie, urmează ca recursul declarat de revizuentul C.N. să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul C.N. împotriva deciziei nr. 5860 din 26 octombrie 2004, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 mai 2005.
← ICCJ. Decizia nr. 131/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 143/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
---|