ICCJ. Decizia nr. 143/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 143/2005
Dosar nr. 153/2005
Şedinţa publică din 27 mai 2005
Asupra recursurilor de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1314 din 22 decembrie 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a condamnat pe inculpaţii:
- V.E., la 10 ani închisoare şi interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), precum şi la 6 ani închisoare şi interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) şi b) din acelaşi cod, pentru săvârşirea infracţiunii de fabricare de precursori prevăzută de art. 9 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), dispunând, în baza art. 33 lit. a), a art. 34 lit. b) şi a art. 35 C. pen., ca acest inculpat să execute pedeapsa cea mai grea, de 10 ani închisoare şi interzicerea timp de 5 ani, a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) şi b) din acelaşi cod;
- N.G., la 8 ani închisoare şi interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de fabricare de precursori prevăzută de art. 9 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP);
- S.I., la 12 ani închisoare şi interzicerea timp de 5 ani, a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi a art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), precum şi la 6 ani închisoare şi interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) şi b) din acelaşi cod, pentru săvârşirea infracţiunii de procurare de precursori prevăzută de art. 9 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi a art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), dispunând, în baza art. 33 lit. a), a art. 34 lit. b) şi a art. 35 C. pen., ca acest inculpat să execute pedeapsa cea mai grea, de 12 ani închisoare şi interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) şi b) din acelaşi cod;
- D.K., la 10 ani închisoare şi interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), precum şi la 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de deţinere de droguri pentru consum propriu prevăzută de art. 4 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), dispunând, în baza art. 33 lit. a), a art. 34 lit. b) şi a art. 35 din acelaşi cod, ca acest inculpat să execute pedeapsa cea mai grea, de 10 ani închisoare şi interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) şi b) C. pen.;
- K.A., la 6 ani închisoare şi interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de transport de precursori prevăzută de art. 9 din Legea nr. 143/2000, dispunând, în baza art. 117 C. pen., expulzarea acestui inculpat;
- H.H., la 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals privind identitatea prevăzută de art. 293 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), precum şi la 9 ani închisoare şi interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de deţinere de precursori prevăzută de art. 9 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), dispunând, în baza art. 33 lit. a), a art. 34 lit. b) şi a art. 35 din acelaşi cod, ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 9 ani închisoare şi interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
S-a dispus menţinerea stării de arest şi deducerea, din pedeapsă, a duratei arestării preventive, pentru inculpaţii V.E., N.G. şi S.I., cu începere de la 22 ianuarie 2002, până la 22 decembrie 2003, pentru inculpatul D.K. începând de la 23 ianuarie 2002, până la 22 decembrie 2003, pentru inculpatul K.A. începând de la 20 iunie 2002, până la 22 decembrie 2003, iar pentru inculpatul H.H., cu începere de la 6 februarie 2002, până la 22 decembrie 2003.
Împotriva sentinţei au declarat apel, procurorul şi toţi inculpaţii, primul termen de judecată a apelurilor fiind fixat, la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, la data de 17 februarie 2004.
După amânarea succesivă a soluţionării cauzei, la mai multe termene, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin încheierea din 16 mai 2005, a dispus scoaterea dosarului de pe rol şi înaintarea acestuia, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării cererii prin care inculpaţii au recuzat pe toţi judecătorii Curţii de Apel Bucureşti.
Pentru soluţionarea cererii de recuzare a fost fixat termen la 20 mai 2005, iar pentru verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpaţilor s-a fixat termen la 19 mai 2005, când expira durata pentru care s-a dispus menţinerea măsurii arestării preventive.
Prin încheierea nr. 324 din 19 mai 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 3002 şi pe cele ale art. 160b alin. (1) şi (3), cu referire la art. 52 alin. (51) C. proc. pen., a menţinut măsura arestării preventive, faţă de toţi inculpaţii, până la data de 29 mai 2005 inclusiv.
Completul de judecată, considerându-se învestit în condiţiile prevăzute de art. 52 alin. (52) C. proc. pen., a învederat prin considerentele încheierii că, în urma examinării temeiurilor care au determinat luarea măsurii arestării preventive, în raport cu exigenţele formulate prin art. 21 alin. (3) şi art. 23 alin. (6) din Constituţia României, precum şi prin art. 5 parag. 5 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, a ajuns la concluzia că se impune în continuare privarea de libertate a inculpaţilor, cel puţin până la soluţionarea cererii de recuzare şi la reluarea judecăţii apelurilor, când instanţa competentă să le judece, va avea posibilitate să verifice fiecare obiecţie invocată de inculpaţi şi să se pronunţe dacă se justifică judecarea acestora, în continuare, în stare de arest.
Inculpaţii K.A., H.H., N.G., D.K. şi S.I. au declarat recurs împotriva acestei încheieri, susţinând, în esenţă, că menţinerea măsurii arestării preventive nu se justifică, deoarece nu sunt întrunite, cumulativ, toate condiţiile cerute de lege pentru ca ei să rămână arestaţi.
Recursurile nu sunt admisibile.
Din examinarea actelor dosarului rezultă că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost învestită cu soluţionarea cererii de recuzare, formulată de inculpaţi, cu privire la toţi judecătorii Curţii de Apel Bucureşti.
Ca urmare a acestei învestiri, instanţa supremă a trebuit să se conformeze regulilor cu caracter special, privind procedura de soluţionare a cazurilor de abţinere sau de recuzare, ivite în cursul judecăţii, ce au fost instituite prin art. 52 C. proc. pen.
Or, prin acest text de lege se prevede, la alin. (51), că „în cauzele în care sunt inculpaţi arestaţi preventiv, când se recuză întreaga instanţă, instanţa ierarhic superioară competentă să soluţioneze cererea de recuzare, înainte de a se pronunţa asupra recuzării, dispune cu privire la arestarea preventivă în condiţiile prevăzute de lege".
Rezultă, deci, că secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a procedat corect, în cadrul aplicării dispoziţiilor privind procedura de soluţionare a cererilor de recuzare a întregii instanţe de apel, la examinarea, în conformitate cu art. 52 alin. (51) C. proc. pen., la examinarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive luată faţă de inculpaţi.
Pe de altă parte, mai este de observat că soluţia de menţinere a măsurii arestării preventive a inculpaţilor a fost dispusă în temeiul dispoziţiilor art. 3002 şi art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., aplicabile în cauzele privind inculpaţi arestaţi, dar în cadrul aducerii la îndeplinire a dispoziţiei procedurale cu caracter special, înscrisă în art. 52 alin. (51) C. proc. pen., care se referă numai la modul cum trebuie să procedeze instanţa ierarhic superioară competentă să soluţioneze cererea de recuzare, a unei întregi instanţe, în cauzele în care sunt inculpaţi arestaţi preventiv.
Această prevedere, în temeiul căreia instanţa ierarhic superioară învestită cu soluţionarea cererii de recuzare a întregii instanţe inferioare, dispune şi cu privire la arestarea preventivă în cauzele în care sunt inculpaţi arestaţi, constituie, însă, o reglementare cu caracter restrictiv imperativ, specifică procedurii de judecare a recuzării.
De aceea, câtă vreme aplicarea de către instanţa ierarhic superioară, a dispoziţiilor alin. (51) al art. 52 C. proc. pen., face parte din procedura de ansamblu a soluţionării cererii de recuzare, se impune ca şi căile de atac să fie exercitate în conformitate cu reglementările din acest articol.
Aşa fiind, din moment ce din coroborarea art. 52 alin. (6), cu cele ale art. 3851 alin. (2) C. proc. pen., rezultă că încheierea de respingere a cererii de recuzare poate fi atacată cu recurs, numai odată cu sentinţa sau cu Decizia recurată, este evident că nici încheierea prin care se menţine măsura arestării preventive, nu este susceptibilă de a fi atacată separat cu recurs.
În speţă, însă, cât timp instanţa ierarhic superioară competentă să soluţioneze cererea de recuzare, care s-a pronunţat cu privire la legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpaţilor, este însăşi instanţa de recurs, în mod firesc o astfel de încheiere nu mai este supusă căii de atac a recursului, aşa cum nici încheierile prin care se dispune menţinerea măsurii arestării preventive, în temeiul art. 141 alin. (1) C. proc. pen., nu sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, decât dacă sunt date în primă instanţă sau în apel.
O asemenea interpretare se impune şi pentru că din reglementarea de ansamblu a Codului de procedură penală se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanţa firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul, deoarece, altfel, s-ar nesocoti normele legale referitoare la competenţa instanţelor şi la gradele de jurisdicţie.
În consecinţă, urmează ca recursurile declarate de inculpaţi să fie respinse, ca inadmisibile, cu obligarea acestora să plătească statului, cheltuielile judiciare efectuate, inclusiv pentru asigurarea apărării din oficiu.
Totodată, ţinându-se seama că inculpaţii K.A., H.H. şi D.K., de naţionalitate şi cetăţenie turcă, au fost asistaţi de interpret, care a făcut traducerile necesare, mai urmează a se dispune ca onorariul cuvenit acestuia să fie plătit din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de inculpaţii K.A., H.H., N.G., D.K. şi S.I. împotriva încheierii nr. 324 din 19 mai 2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 2965/2005.
Obligă pe inculpaţii K.A., H.H., D.K. şi S.I. să plătească statului, câte 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care câte 200.000 lei, reprezentând onorariile de avocat pentru apărarea din oficiu a acestor inculpaţi, vor fi avansaţi din fondul Ministerului Justiţiei.
Obligă pe inculpatul N.G. să plătească statului, suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs.
Onorariul pentru interpretul de limbă turcă va fi plătit din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 134/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 144/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
