ICCJ. Decizia nr. 165/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 165/2005
Dosar nr. 97/2005
Şedinţa publică din 6 iunie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea nr. 2200 din 21 martie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a respins cererea formulată de petenta N.E. privind strămutarea judecarii procesului civil ce formează obiectul dosarului nr. 7161/2004, al Curţii de Apel Bacău.
Împotriva acestei încheieri, Asociaţia C.E. a declarat recurs.
Examinând cauza, în raport cu dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., se constată următoarele:
Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia".
În raport cu etapa procesuală şi obiectul căii de atac exercitate, dispoziţiile legale care au legătură cu cauza, sunt reprezentate de dispoziţiile art. 299 alin. (1) şi art. 40 alin. (4) C. proc. civ.
Se constată, aşadar, că dispoziţiile legale invocate de recurent nu au legătură cu cauza, aşa încât nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată.
Or, prin art. 29 alin. (6) din acelaşi act normativ, s-a stabilit că „dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale".
Prin urmare, constatând că cererea nu îndeplineşte condiţia prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, în sensul că dispoziţiile legale asupra neconstituţionalităţii cărora se solicită a se decide, nu au legătură cu cauza, Curtea va respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, conform alin. (6) al aceluiaşi articol din actul normativ menţionat.
Pe de altă parte, dând eficienţă principiului constituţional stabilit prin art. 129 din Constituţia României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesuale, precum şi a celui privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigenţelor determinate prin art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, legea procesual civilă a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice.
Revine, aşadar, părţii interesate, obligaţia sesizării instanţelor de judecată, în condiţiile legii procesuale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.
În cauză, completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva unei încheieri prin care secţia civilă şi de proprietate intelectuală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat asupra unei cereri de strămutare a judecării unei cauze civile.
Or, în raport cu dispoziţiile art. 299 C. proc. civ., cu referire la art. 282 alin. (2) din acelaşi cod, împotriva încheierilor nu se poate face recurs, decât odată cu fondul.
De la regula generală menţionată, legea procesual civilă a prevăzut o singură excepţie, de strictă interpretare, care nu priveşte încheierile prin care se soluţionează cererile de strămutare a judecării cauzelor.
Mai mult, prin art. 40 alin. (4) C. proc. civ., s-a prevăzut expres că hotărârea asupra strămutării nu este supusă nici unei căi de atac.
Or, recunoaşterea unei căi de atac în cazuri neprevăzute de legea procesual civilă sau, mai mult, contrar dispoziţiilor sale, constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Aşadar, excepţia pusă în discuţie se constată a fi întemeiată.
Este de reţinut că textul menţionat nu încalcă nici una din prevederile constituţionale sau drepturile prevăzute de Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Astfel, atât Curtea Constituţională, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-au pronunţat constant, cu referire la accesul liber la justiţie, că acesta semnifică, exclusiv, accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte, fără a însemna accesul, în toate situaţiile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece acestea sunt stabilite de legiuitorul care, în considerarea unor situaţii diferite, instituie reguli deosebite, aceleaşi, însă, pentru persoane aflate în situaţii identice. Prin urmare, regula menţionată, şi anume, că nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, semnifică numai faptul că legiuitorul nu poate exclude nici o categorie sau grup social, de la exercitarea unor drepturi pe care le-a instituit prin lege.
Aşadar, în raport cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) şi ale art. 129 din Constituţia României, precum şi ale art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, este dreptul exclusiv al organului legislativ, de a stabili regula potrivit căreia hotărârea prin care instanţa competentă se pronunţă asupra cererii de strămutare a judecării cauzei, nu este supusă nici unei căi de atac, în considerarea faptului că prin aceasta, instanţa nu se pronunţă asupra fondului, iar exercitarea unor căi de atac ar prelungi nejustificat judecarea irevocabilă a cauzelor civile, antrenând şi, aspect ce nu poate fi neglijat, cheltuieli suplimentare pentru justiţiabili.
Pe de altă parte, cum instanţa sesizată cu cererea de strămutare a judecării cauzei nu examinează şi nu se pronunţă asupra fondului litigiului dedus, spre soluţionare, instanţei competente, nu s-ar putea reţine cu temei, nici ştirbirea în acest mod a dreptului constituţional, preluat în legea procesuală, a dreptului la apărare care, în fapt, se realizează în integralitatea conţinutului său constitutiv cu prilejul judecării în fond şi căii de atac a cauzei.
În realitate, faptele şi împrejurările asupra cărora este chemată să se pronunţe instanţa sesizată cu cererea de strămutare a judecării cauzei, nu ţin de litigiul însăşi dedus spre soluţionare, ci de asigurarea condiţiilor implicate de art. 37 C. proc. civ., ce privesc nepărtinirea şi obiectivitatea în soluţionarea cauzei, respectiv oferirea imparţială a protecţiei judiciare, condiţie ce vizează şi interesează toate părţile din proces, indiferent de calitatea lor procesuală.
De altfel, din modul de redactare a art. 38 C. proc. civ., rezultă că cererea de strămutare a judecării cauzei, pentru motive de bănuială legitimă, poate fi repetată de partea interesată, ori de câte ori apar elementele noi, neavute în vedere de instanţă la soluţionarea cererii precedente. Cu alte cuvinte, ori de câte ori apar elemente noi vizând acest caz, formularea, anterior, a unei cereri, pentru alte fapte şi împrejurări relevate în aceasta, nu constituie un fine de neprimire pentru noua cerere, întemeiată pe alte motive.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, precum şi recursul, ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea unor dispoziţii ale Legii nr. 303/2004, Legii nr. 304/2004, Legii nr. 317/2004 şi Codului de procedură civilă, cu modificările aduse prin OUG nr. 138/2000, OUG nr. 290/2000 şi OUG nr. 59/2001, art. 269, în raport cu art. 5 din Constituţia României şi art. 44 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de Asociaţia C.E. împotriva încheierii nr. 2200 din 21 martie 2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în dosarul nr. 60/2005.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 iunie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 164/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 166/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
