CSJ. Decizia nr. 209/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 209
Dosar nr. 225/2003
Şedinţa publică din 15 septembrie 2003
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 51 din 17 ianuarie 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a condamnat, între alţii, pe inculpatul C.D. la 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 alin. (1) lit. a), g) şi alin. (3) lit. a) C. pen., iar pe inculpatul M.A.C.M. la 5 ani închisoare pentru complicitate la infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 26 raportat la art. 208 alin. (1) şi la art. 209 alin. (1) lit. a), g) şi alin. (3) lit. a) C. pen.
S-a dedus din pedepsele aplicate inculpaţilor, pentru C.D. reţinerea de 24 ore din data de 8 noiembrie 2001 şi durata arestării preventive de la 9 noiembrie 2001 până la 17 ianuarie 2003, iar pentru M.A.C.M. reţinerea de 24 ore din 13 octombrie 2001, precum şi durata arestării preventive de la 14 octombrie 2001 până la 17 ianuarie 2003. Totodată, a fost menţinută starea de arest a ambilor inculpaţi.
Împotriva sentinţei inculpaţii au declarat apel, ambele apeluri fiind respinse, ca nefondate, prin Decizia penală nr. 191/A din 4 aprilie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Inculpaţii au declarat recurs împotriva acestei decizii, fiind fixat termen, în vederea judecării, la 2 iulie 2003, când cauza a fost amânată la 28 octombrie 2003.
Prin încheierea din 22 iulie 2003, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi pe dispoziţiile art. 160d C. proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpaţilor este legală, dispunând prelungirea acestei măsuri până la 20 august 2003.
La data de 19 august 2003, secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie a constatat din nou legalitatea măsurii arestării inculpaţilor şi, prin încheierea din aceeaşi zi, a dispus prelungirea acestei măsuri până la 19 septembrie 2003.
Inculpaţii au declarat recurs împotriva acestei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile a fi considerate motive de casare.
Recursurile nu sunt admisibile.
Prin art. 160d alin. (1) C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanţa de fond la pedeapsa închisorii sau detenţiunii pe viaţă, dispunându-se arestarea ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 38512 alin. (1) pentru judecarea recursului, instanţa verifică, din oficiu, legalitatea arestării şi dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri".
Dar, în timp ce prin alin. (2) din acelaşi articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 160b şi ale art. 160c alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile menţionate în alin. (1) al art. 160d C. proc. pen., prin care instanţa de apel sau de recurs dispune prelungirea sau revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.
Aşa fiind, şi cum prin art. 160c alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 66 din 10 iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanţe prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea pronunţată în aceeaşi materie de instanţa de apel sau de aceea de recurs legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată.
De altfel, o încheiere a instanţei de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs şi pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanţe ierarhic superioare celei fireşti cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la competenţa instanţelor.
În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160d, corelate cu cele ale art. 160c alin. (1) C. proc. pen., mai este impusă şi de reglementarea de ansamblu din Codul de procedură penală, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanţa firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.
În consecinţă, constatându-se inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins cu obligarea inculpaţilor să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de inculpaţii C.D. şi M.A.C.M. împotriva încheierii din 19 august 2003, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 1897/2003.
Obligă pe inculpaţi să plătească statului câte 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care câte 200.000 lei, reprezentând onorariile de avocat pentru apărarea din oficiu a fiecărui inculpat, vor fi avansaţi din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică azi, 15 septembrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 109/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | CSJ. Decizia nr. 21/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
