ICCJ. Decizia nr. 300/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 300/2005
Dosar nr. 237/2005
Şedinţa publică din 7 noiembrie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 19 aprilie 2005, reclamantul Partidul Solidarităţii Democratice pentru Şanse Egale şi o Societate mai Bună a chemat în judecată Guvernul României, Ministerul Justiţiei, Ministerul Afacerilor Externe, Avocatul Poporului, Curtea de Apel Bucureşti şi Administraţia Prezidenţială, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, instanţa de judecată să oblige pârâţii la plata, în solidar, a sumei de 555.416,62 Euro, cu titlu de daune materiale, precum şi la plata daunelor morale.
Reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Legii nr. 29/1990, respectiv Legii nr. 554/2004.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 4183 din 1 iulie 2005, a declinat în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, competenţa soluţionării în fond a acţiunii în daune promovată de Partidul Solidarităţii Democratice pentru Şanse Egale şi o Societate mai Bună.
Împotriva acestei hotărâri, reclamantul a declarat recurs, fără a invoca nici unul din cazurile de nelegalitate determinate prin art. 304 C. proc. civ. şi fără a formula critici susceptibile a fi încadrate în vreunul dintre acestea.
Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Dând eficienţă principiului constituţional stabilit prin art. 129 din Constituţia României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesuale, precum şi a celui privind liberul acces la justiţie, statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigenţelor determinate prin art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, legea procesual-civilă a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice.
Revine, aşadar, părţii interesate, obligaţia sesizării instanţelor de judecată, în condiţiile legii procesuale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.
În cauză, completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva hotărârii prin care secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat asupra propriei competenţe, conform art. 158 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la art. 4 din acelaşi cod şi art. 10 din Legea nr. 554/2004.
Împotriva deciziei prin care secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a declinat în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, competenţa soluţionării în fond a acţiunii în daune formulate de Partidul Solidarităţii Democratice pentru Şanse Egale şi o Societate mai Bună, reclamantul menţionat a declarat recurs.
Examinând excepţia de inadmisibilitate a recursului, conform art. 137, raportat la art. 158 C. proc. civ., se constată următoarele:
În raport cu dispoziţiile art. 158 C. proc. civ., o hotărâre declinatorie de competenţă, întocmai ca orice altă hotărâre judecătorească, dezînvesteşte instanţa care a dat-o. Dezînvestirea este, însă, condiţionată de neinfirmarea acesteia de către o instanţă superioară, prin soluţionarea recursului ce s-ar declara împotriva acesteia, conform textului menţionat.
Prin urmare, învestit cu recursul declarat de reclamant şi rămânând în pronunţare asupra excepţiei de inadmisibilitate a căii de atac menţionate, completul de 9 judecători urmează a aprecia asupra aplicabilităţii art. 158 alin. (3) C. proc. civ., în cazul în care calea de atac vizează, cu referire la cauză, o hotărâre de declinare a competenţei dată de secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, prin art. 299 C. proc. civ., au fost stabilite hotărârile susceptibile a fi supuse controlului judiciar prin exercitarea recursului.
Totodată, prin art. 22 alin. (5) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 8 din OUG nr. 138/2000 şi art. I pct. 5 din Legea nr. 219/2005, s-a stabilit că regulatorul de competenţă este supus recursului, în termen de 5 zile de la comunicare, cu excepţia hotărârii „pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care este irevocabilă".
Din economia art. 22 C. proc. civ., cu referire specială la alin. (5) al textului menţionat, coroborat cu dispoziţiile art. 4 din acelaşi cod, rezultă concluzia logică că hotărârea prin care secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a stabilit competenţa soluţionării în fond a cauzei de către curtea de apel şi, în consecinţă, a declinat competenţa în favoarea acesteia, are concomitent caracter de declinator şi regulator de competenţă. Cu alte cuvinte, nu ar putea exista conflict de competenţă între Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi altă instanţă, aceasta din urmă având obligaţia de a se conforma soluţiei de declinare a competenţei în favoarea sa. Drept urmare, Decizia pronunţată de secţia de contencios administrativ şi fiscal, este irevocabilă şi, ca atare, nesupusă recursului, sens în care prin excepţia arătată, legiuitorul a statuat în mod expres.
Prin urmare, hotărârea atacată nu face parte dintre cele supuse recursului, determinate de art. 299 C. proc. civ.
Or, recunoaşterea unei căi de atac în cazuri neprevăzute de legea procesual-civilă sau, mai mult, contrar dispoziţiilor sale, constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Aşadar, excepţia pusă în discuţie se constată a fi întemeiată, recursul constându-se a fi inadmisibil potrivit dreptului comun.
Pe de altă parte, soluţionarea recursului declarat împotriva unei decizii pronunţate de secţia de contencios administrativ şi fiscal al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie excede competenţei atribuite completului de 9 judecători, prin art. 24 din Legea nr. 204/2004, republicată.
Prin urmare, recursul se constată a fi inadmisibil şi potrivit legii speciale.
Or, soluţionarea unei cauze cu nesocotirea normelor imperative, de ordine publică privind competenţa materială, duce la nulitatea hotărârii astfel pronunţate.
Aceste considerente sunt, deopotrivă, valabile, atât pentru secţia de contencios administrativ şi fiscal, cu referire la soluţionarea în fond a acţiunii în daune formulate de reclamantul menţionat, cât şi cu privire la completul de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu referire la recursul exercitat de acelaşi reclamant.
Este de reţinut că textele menţionate nu încalcă nici una din prevederile constituţionale sau drepturile prevăzute de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Astfel, atât Curtea Constituţională, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-au pronunţat constant, cu referire la accesul liber la justiţie, că acesta semnifică, exclusiv, accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte, potrivit legii naţionale, fără a însemna accesul, în toate situaţiile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece acestea sunt stabilite de legiuitorul care, în considerarea unor situaţii diferite, instituie reguli deosebite, aceleaşi, însă, pentru persoane aflate în situaţii identice. Prin urmare, regula menţionată, şi anume, că nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, semnifică numai faptul că legiuitorul nu poate exclude nici o categorie sau grup social de la exercitarea unor drepturi pe care le-a instituit prin lege.
Aşadar, în raport cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) şi ale art. 129 din Constituţia României, precum şi ale art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, este dreptul exclusiv al organului legislativ de a stabili regulile de desfăşurare a procesului civil, în sensul arătat.
Ca atare, singură stăruinţa părţii, nesusţinută de normele stabilite prin legea procesual civilă, privind soluţionarea în fond şi căi de atac a unei cauze de alte instanţe decât cele competente, potrivit dispoziţiilor cuprinse în Codul de procedură civilă, nu are aptitudinea învestirii legale a instanţelor arătate, în vederea soluţionării prezentei cauze în fond şi căi de atac.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced şi ca urmare a admiterii excepţiei, Curtea va respinge recursul, ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de Partidul Solidarităţii Democratice pentru Şanse Egale şi o Societate mai Bună împotriva deciziei nr. 4183 din 1 iulie 2005, pronunţată de secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 1191/2005.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 299/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 301/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
