ICCJ. Decizia nr. 319/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 319/2005
Dosar nr. 260/2005
Şedinţa publică din 5 decembrie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 11 mai 2005, în nume propriu şi ca reprezentant al Asociaţiei R., în calitate de preşedinte, F.I. a sesizat cu o plângere penală, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, susţinând încălcarea de către Primul Ministru al Guvernului României, A.C.P.T., a dispoziţiilor Legii nr. 233/2003 şi săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 314, 315 şi 357 C. pen.
Prin sentinţa nr. 472 din 14 septembrie 2005, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a dispus trimiterea cauzei, spre competentă soluţionare, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 16 şi 20 din Legea nr. 115/1999, privind responsabilitatea ministerială, cu referire la dreptul de sesizare şi organul competent a efectua urmărirea penală, în raport cu care plângerea penală nu poate fi adresată direct instanţei de judecată.
Împotriva hotărârii primei instanţe, Primul Ministru al Guvernului României a declarat recurs, cu precizarea că motivele acestuia vor fi depuse printr-un memoriu separat, după comunicarea sentinţei atacate.
La data de 28 noiembrie 2005, recurentul-intimat a depus motivele recursului.
S-a susţinut că hotărârea primei instanţei este nelegală în raport cu dispoziţiile art. 109 alin. (2) din Constituţia României şi art. 12 din Legea nr. 115/1999, republicată, precum şi în raport cu dispoziţiile art. 16 alin. (1), (11) şi (12) din acest din urmă act normativ.
În concluzie, intimatul a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, pe fond, respingerea plângerii petentului, ca inadmisibilă.
Recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Pentru a dispune în sensul trimiterii plângerii formulate de petentul F.I., pentru competentă soluţionare, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa de fond a avut în vedere dispoziţiile art. 285 C. proc. pen., cu referire la dispoziţiile art. 16 alin. (12) şi art. 20 din Legea nr. 115/1999, republicată, privind responsabilitatea ministerială.
Dispoziţiile art. 285 C. proc. pen. sunt aplicabile în ipotezele determinate de Codul de procedură penală, în situaţiile în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, cu referire la art. 279 din acelaşi cod, în cazul adresării greşite a acesteia, organului de cercetare penală sau procurorului, pentru infracţiunile prevăzute la lit. a) sau instanţei de judecată, pentru alte infracţiuni, decât cele prevăzute de acest text. Acest text este aplicabil şi în situaţia în care plângerea adresată instanţei de judecată priveşte vreuna dintre infracţiunile prevăzute de art. 279 lit. a) C. proc. pen., însă din cercetarea judecătorească rezultă săvârşirea unei infracţiuni cu privire la care acţiunea penală nu se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, ci de către procuror, urmărirea penală făcându-se din oficiu. În fine, cu referire la plângerea adresată instanţei de judecată, art. 285 C. proc. pen. este aplicabil şi în acele situaţii în care faptele ce formează obiectul acesteia, constituie infracţiuni pentru care sesizarea are loc prin rechizitoriu, instanţa de judecată astfel sesizată, nefiind ţinută de calificarea juridică dată faptelor de către partea vătămată, prin plângere.
Or, din dispoziţiile Legii nr. 115/1999, republicată, cu referire la art. 16 din actul normativ menţionat, nu rezultă stabilirea unui drept al persoanei pretins vătămate de a învesti instanţa de judecată, prin plângere prealabilă.
Astfel, prin actul normativ menţionat, cu referire la răspunderea ministerială, este stabilit titularul dreptului de a cere urmărirea penală a unui membru al Guvernului.
Totodată, a fost stabilit un drept de petiţionare, în favoarea oricărui cetăţean „care are cunoştinţă despre săvârşirea unei fapte penale de către membrii Guvernului, în exerciţiul funcţiei lor", de a se adresa autorităţilor determinate de actul normativ menţionat, pentru a solicita sesizarea Preşedintelui României, în vederea declanşării procedurii examinării sesizării în condiţiile art. 16 alin. (3) şi (31) din Legea nr. 115/1999, republicată.
În raport cu dispoziţiile legale menţionate, instanţa urma a soluţiona o excepţie de fond, cu referire la inadmisibilitatea căii procesuale alese, respectiv lipsa temeiului legal în sensul exerciţiului dreptului de sesizare a instanţei de judecată, cu nesocotirea procedurii speciale derogatorii de la dreptul comun prevăzute de Legea nr. 115/1999, republicată.
Prin urmare, aplicând dispoziţiile art. 285 C. proc. pen., într-o situaţie neprevăzută de cod, cu neobservarea dispoziţiilor Legii nr. 115/1999, republicată, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a pronunţat o hotărâre supusă cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 teza a II-a din acelaşi cod.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Curtea va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va respinge, ca inadmisibilă, plângerea petentului F.I.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de către Primul Ministru al Guvernului României, A.C.P.T. împotriva sentinţei nr. 472 din 14 septembrie 2005, pronunţată în dosarul nr. 3084/2005, al secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Casează sentinţa atacată.
Respinge plângerea formulată de petentul F.I, ca inadmisibilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 decembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 318/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 32/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
