ICCJ. Decizia nr. 321/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 321/2005
Dosar nr. 117/2005
Şedinţa publică din 5 decembrie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rezoluţia nr. 677/P/2004 din 27 octombrie 2004, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 228 alin. (6) şi art. 10 lit. d) C. proc. pen., a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de T.C., Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, sub aspectul infracţiunilor prevăzute de art. 215 şi 246 C. pen.
S-a reţinut că petentul B.N.D. s-a adresat Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, solicitând începerea urmăririi penale şi trimiterea în judecată a Procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi înşelăciune, prevăzute de art. 246 şi 215 C. pen.
Petentul a susţinut că la data de 10 mai 2004 a primit comunicarea nr. 533/II/2/2004 din 28 aprilie 2004 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, prin care i s-a indicat de către Procurorul general T.C., că împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale se poate adresa cu plângere, Curţii de Apel Galaţi, instanţă competentă a judeca în fond cauza.
Petentul s-a adresat instanţei precizate.
La cel de al doilea termen de judecată, Curtea de Apel Galaţi a declinat în favoarea Tribunalului Brăila, competenţa soluţionării în fond a plângerii formulate împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, confirmată de procurorul ierarhic superior.
Plângerea împotriva soluţiei de netrimitere în judecată a fost respinsă, ca nefondată, de către această din urmă instanţă.
Petentul a susţinut că Procurorul general T.C. l-a îndrumat greşit, pentru a tergiversa soluţionarea pe cale judecătorească a plângerii formulate împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale.
Din analiza actelor premergătoare efectuate în cauză, a rezultat că petentul a formulat plângere împotriva a doi poliţişti, pentru infracţiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi tortură, prevăzute de art. 246 şi 2671 C. pen.
Faptele au fost comise la 20 iunie şi 30 iunie 2003 şi au constat în emiterea unor citaţii incomplete, prin care petentul a fost chemat în vederea audierii într-un dosar penal înfiinţat urmare a unei plângeri formulate chiar de el.
Prin rezoluţia nr. 1/P/2004 din 16 martie 2004, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, sesizat prin declinarea competenţei de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila, a dispus neînceperea urmăririi penale, în temeiul art. 228 alin. (6) şi art. 10 lit. a) C. proc. pen., faţă de fostul comisar şef S.Ş. şi agentul de poliţie V.F.
Plângerea formulată de petent împotriva acestei rezoluţii a fost respinsă prin rezoluţia nr. 533/II/2/2004, a Procurorului general T.C.
Soluţia menţionată şi calea de atac au fost comunicate petentului.
Îndrumarea greşită, cu privire la instanţa competentă a soluţiona în fond plângerea, nu are caracter penal, eroarea fiind generată de succesiunea în timp a actelor normative.
Plângerea formulată de petent împotriva acestei rezoluţii a fost respinsă, ca nefondată, de către procurorul ierarhic superior, prin rezoluţia nr. 32369/2540/2004 din 10 decembrie 2004.
Împotriva acestei din urmă rezoluţii, petentul a formulat plângere.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin Decizia nr. 259 din 4 aprilie 2005, a respins plângerea, ca nefondată, reţinând că în mod judicios, corespunzător probatoriului administrat, s-a reţinut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor sesizate de petent.
Împotriva hotărârii primei instanţe, petentul a declarat recurs, fără a indica nici unul din cazurile de casare prevăzute în art. 3859 C. proc. pen. Acesta a precizat că motivele recursului vor fi formulate ulterior, printr-un memoriu separat.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
B.N.D. a sesizat organul de urmărire penală, cu privire la T.C., solicitând efectuarea de cercetări faţă de acesta, sub aspectul infracţiunilor prevăzute de art. 246 şi 215 C. pen., constând în aceea că intimatul menţionat, în calitatea sa de Procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, a comunicat greşit petentului, instanţa căreia i se poate adresa cu plângerea formulată împotriva unei rezoluţii de neîncepere a urmăririi penale, confirmată de procurorul ierarhic superior.
Din examinarea dispoziţiilor art. 215 şi 246 C. pen., rezultă, sub aspectul laturii subiective, că ambele infracţiuni, având obiect juridic diferit, au comun faptul că se săvârşesc cu intenţie.
Infracţiunea de înşelăciune, în raport cu situaţia expusă de B.N.D., nu poate fi reţinută, întrucât aceasta are ca obiect juridic relaţiile sociale privitoare la patrimoniu, or petentul nu invocă inducerea sa în eroare, cu intenţie, în vederea pricinuirii unei pagube patrimoniale.
Cu referire la infracţiunea prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), urmează a se reţine sub un prim aspect că, sub aspectul laturii obiective, aceasta priveşte un act pe care făptuitorul era ţinut a-l îndeplini în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.
Or, din dispoziţiile art. 278 alin. (4) C. proc. pen., cu referire la art. 277 din acelaşi cod, atribuţia de serviciu a procurorului este circumscrisă limitativ la obligaţia de a comunica „de îndată persoanei care a făcut plângerea, modul în care a fost rezolvată".
Prin urmare, procurorul nu este ţinut, în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu, să comunice petentului, cu referire la art. 2781 C. proc. pen., calea de atac împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în cadrul procedurii reglementate de art. 275-278 şi nici instanţa, cu referire la art. 25-38 din acelaşi cod, competentă a soluţiona plângerea împotriva soluţiei de netrimitere în judecată.
Pe de altă parte, făcând abstracţie de neîntrunirea laturii obiective sub aspectul conţinutului constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu contra persoanelor, urmează a se observa că trebuia să se facă dovada intenţiei, a prevederii că indicarea unei anume instanţe este de natură a aduce atingere intereselor legale ale petentului.
Or, căile de atac şi competenţa instanţelor de judecată sunt stabilite riguros, prin norme imperative.
Prin urmare, fiind stabilite de legiuitor, este lipsită de relevanţă juridică sub cele două aspecte, date de la lege, comunicarea corectă, comunicarea greşită sau necomunicarea căilor de atac, precum şi a instanţei competente, întrucât un asemenea act nu are aptitudinea de a adăuga la lege.
Cu alte cuvinte, o astfel de comunicare nu poate stabili alte căi de atac şi condiţii de exercitare, decât cele prevăzute de legea procesual-penală şi nu poate atrage judecarea cauzei de către o altă instanţă, decât cea competentă potrivit legii.
Ca atare, chiar şi în condiţiile existenţei unei astfel de obligaţii în cadrul atribuţiilor de serviciu ale procurorului, ipoteză ce nu este susţinută de nici un text legal, comunicarea pretins eronată invocată de petent nu ar fi de natură a produce efecte, cu referire la interesele legitime ale acestuia din urmă, din motivele arătate.
Prin urmare, intenţia afirmată de petent nu poate fi dovedită în cauză, întrucât, în raport cu dispoziţiile imperative ale legii procesual-penale, interesele legitime nu ar putea fi lezate prin fapta altuia, ci exclusiv prin fapta proprie a petentului, constând în formularea de cereri şi exercitarea de căi de atac în condiţii neprevăzute de lege.
În raport cu situaţia expusă, se constată că în mod corect s-a dispus neînceperea urmării penale, pentru cazul prevăzut de art. 10 lit. d) C. proc. pen.
Cum petentul nu a probat existenţa altei stări de fapt şi nici nerespectarea normelor legale privind urmărirea penală, în mod judicios prima instanţă a respins plângerea formulată în temeiul art. 2781 C. proc. pen., ca nefondată, aşa încât hotărârea atacată nu este supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 3859 din acelaşi cod.
Nici în această etapă procesuală nu au apărut elemente noi, care să justifice admiterea recursului.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul B.N.D. împotriva sentinţei nr. 259 din 4 aprilie 2005 a secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, petentul menţionat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul B.N.D. împotriva sentinţei nr. 259 din 4 aprilie 2005, pronunţată în dosarul nr. 186/2005, al secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Obligă recurentul menţionat să plătească statului, suma de 100 lei (1.000.000 lei ROL) cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 decembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 320/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 322/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
