ICCJ. Decizia nr. 353/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 353/2004
Dosar nr. 293/2004
Şedinţa publică din 13 decembrie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 29 octombrie 2004, Parchetul Naţional Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, în interesul urmăririi penale ce se efectuează în dosarul nr. 96/P/2004, în conformitate cu dispoziţiile art. 1451 C. proc. pen., combinat cu art. 145 din acelaşi cod, a solicitat prelungirea măsurii obligării de a nu părăsi ţara, a învinuitului D.V., pe o perioadă de 30 zile, începând cu data de 6 noiembrie 2004, până la data de 7 decembrie 2004, orele 17.00.
În susţinerea cererii s-a arătat că, prin ordonanţa nr. 96/P/2004 din 7 octombrie 2004, în temeiul dispoziţiilor art. 1451 alin. (1) şi (2), combinat cu art. 136 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., Parchetul Naţional Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, a dispus obligarea învinuitului D.V., de a nu părăsi ţara, pe timp de 30 zile, începând cu data de 7 octombrie 2004, ora 17.00, până la data de 6 noiembrie 2004, ora 17.00.
Măsura a fost comunicată, conform art. 1451 alin. (3) C. proc. pen., Direcţiei Generale de Paşapoarte, Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră şi Inspectoratului Poliţiei judeţului Bihor.
S-a arătat că din probatoriul administrat în cauză au rezultat următoarele:
I. Prin procesul-verbal din data de 5 aprilie 2004, Parchetul Naţional Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, a dispus începerea urmăririi penale în dosarul nr. 96/P/2004, faţă de D.V., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în calitate de apărător ales al inculpatului F.F., faţă de care Parchetul de pe lângă Judecătoria Pucioasa luase măsura arestării preventive, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26, raportat la art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP), i-a pretins lui F.I. - tatăl lui F.F., suma totală de 5.000 dolari SUA, din care a primit numai 3.500 dolari SUA, promiţându-i acestuia că va interveni la procuror, judecător, cât şi la comandanţii Poliţiei Pucioasa şi Poliţiei Dâmboviţa, cărora le va da o parte din aceşti bani, pentru a obţinere punerea în libertate a inculpatului menţionat.
II. Prin procesul-verbal din 5 aprilie 2004, Parchetul Naţional Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, a dispus începerea urmăririi penale în dosarul nr. 468/P/2003, faţă de D.V., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în ziua de 5 aprilie 2002, după ce l-a asistat în calitate de apărător ales pe N.D., administrator la SC A. SRL, faţă de care C.D. - comisar în cadrul Inspectoratului de Poliţie a judeţului Prahova, efectua acte premergătoare sub aspectul săvârşirii unor fapte penale, i-a pretins acestuia, suma de 10.000 dolari SUA, din care a primit 3.000 dolari SUA, asigurându-l că va interveni pe lângă procurori, pentru ca aceştia să adopte faţă de el, o soluţie de netrimitere în judecată.
III. Prin rezoluţia din 26 mai 2004, Parchetul Naţional Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, a dispus începerea urmăririi penale, în dosarul nr. 129/P/2004, faţă de D.V., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în cursul anului 2002, în calitate de apărător ales al inculpatului V.G., i-a pretins lui H.M., concubina inculpatului menţionat, importante sume de bani în valută, din care a primit 5.600 dolari SUA, promiţându-i acesteia că va interveni pe lângă magistraţii de la Curtea de Apel Ploieşti, în vederea schimbării încadrării juridice şi aplicării, în apel, a unei pedepse mai blânde, inculpatului.
IV. Prin procesul-verbal din 5 octombrie 2004, Parchetul Naţional Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, a dispus începerea urmăririi penale în dosarul nr. 229/P/2004, faţă de D.V., sub aspectul săvârşirii a două infracţiuni de trafic de influenţă prevăzute de art. 257 C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., constând în aceea că, în cursul anului 2002, în calitate de parlamentar, a exercitat acte de trafic de influenţă asupra unor funcţionari publici din cadrul Ministerului Muncii, în scopul aprobării de către acest minister, a contingentelor (număr de muncitori) pentru contractele de lucrări a unor firme româneşti, cu firme din Germania, pretinzând şi primind un autoturism în valoare de 40.000 Euro, de la I.W. şi bunuri alimentare - carne şi vin - de la C.V.
S-a mai susţinut că, după declanşarea cercetărilor penale faţă de învinuitul D.V., acesta nu a avut o poziţie procesuală corectă, în sensul că, prin conduita sa, a căutat şi persistat în tergiversarea urmăririi penale. Astfel, invocând diferite motive, acesta nu s-a prezentat la audiere, la termenele fixate ori pentru efectuarea unor confruntări.
S-a concluzionat că cercetările efectuate relevă indicii temeinice că învinuitul D.V. a săvârşit infracţiunile menţionate.
Având în vedere că nu au dispărut motivele care au stat la baza luării, prin ordonanţa din 7 octombrie 2004, faţă de învinuitul D.V., a măsurii obligării de a nu părăsi ţara, tot în scopul asigurării unei bune desfăşurări a urmăririi penale şi pentru a împiedica pe învinuit de a se sustrage urmăririi penale, s-a solicitat prelungirea acestei măsuri, cu încă 30 zile.
În fine, s-a solicitat comunicarea măsurii, conform art. 1451 C. proc. pen.
Învinuitul, prin apărătorul ales, a solicitat respingerea cererii de prelungire a măsurii obligării de a nu părăsi ţara.
Acesta a susţinut că măsura nu se impune, şi ca atare, nici prelungirea acesteia, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.
Învinuitul a susţinut că măsura obligării de a nu părăsi ţara, nu se poate lua decât în anumite condiţii şi cu respectarea strictă a legii, în mod special a art. 25 din Constituţia României, art. 136 alin. (1) lit. c) şi art. 1451 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice.
Or, învinuitul a fost supus unei măsuri abuzive, aceasta afectând în mod special activitatea pe care o desfăşoară în calitate de parlamentar.
Astfel, o eventuală deplasare în străinătate a acestuia nu împiedică cu nimic desfăşurarea procesului penal în care este cercetat în calitate de învinuit.
Această măsură nu se impune, în ceea ce-l priveşte, având în vedere scopul pentru care aceasta a fost prevăzută de lege, respectiv acela de a permite organelor de urmărire penală să desfăşoare activitatea de cercetare penală în condiţii optime.
De altfel, chiar dispoziţiile procesual penale, în vederea ocrotirii dreptului fundamental al inviolabilităţii persoanei, a stabilit o serie de garanţii procesuale temeinice, care impun respectarea strictă a dispoziţiilor legale ce permit luarea acestei măsuri de constrângere, cu referire la art. 136 şi 148 C. proc. pen.
În fine, restricţia impusă acestuia nu se justifică nici în raport cu dispoziţiile art. 12 din Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice.
Prin încheierea nr. 248 din 3 noiembrie 2004, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a admis cererea formulată de Parchetul Naţional Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei şi a prelungit, pe o perioadă de 30 zile, începând cu data de 5 noiembrie 2004, măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, luată împotriva învinuitului D.V.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, în raport cu prevederile art. 136 şi 1451, coroborat cu art. 145 C. proc. pen., este evident că în scopul unei bune desfăşurări a urmăririi penale, cât şi pentru o eventuală împiedicare a persoanei cercetate, de a se sustrage de la actele de urmărire penală dispuse în cauză, se justifică în continuare obligarea învinuitului de a nu părăsi ţara.
Astfel, din actele şi lucrările dosarului rezultă că s-a început urmărirea penală pentru săvârşirea de către D.V., a mai multor infracţiuni de trafic de influenţă şi că acesta nu s-a prezentat la termenele fixate pentru audiere sau confruntări, tergiversând, astfel, urmărirea penală.
Ca atare, se constată că în cauză sunt realizate şi cerinţele înscrise în art. 143 alin. (1) C. proc. pen., aşa încât prelungirea măsurii preventive dispuse se justifică şi sub acest aspect.
În concluzie, prelungirea măsurii preventive dispuse de procuror este necesară în această fază procesuală.
Împotriva acestei încheieri, învinuitul D.V., prin avocatul D.R., apărător ales, în temeiul art. 1403 C. proc. pen., a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris.
Recursul urmează a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Orice faptă contrară normelor de conduită constituind substanţa ilicitului abstract determinat de normele juridice, tulbură atât ordinea juridic, cât şi mediul social, ocrotit în valorile sale fundamentale prin normele dreptului penal.
Această tulburare, coroborată cu riscul repetabilităţii atitudinii neconforme, creează o stare de insecuritate pentru raporturile sociale şi, concomitent, un sentiment de revoltă şi dezaprobare din partea colectivităţii, care resimte necesitatea unei reacţii împotriva făptuitorului, pe măsura gradului de pericol social concret al faptei şi autorului acesteia.
Exigenţele determinate de necesitatea restabilirii, în mod specific, a ordinii de drept încălcate şi a reacţiei sociale proporţionale sunt satisfăcute, între altele, prin îndeplinirea cu promptitudine, fără întârzieri nejustificate, a actelor procedurale şi procesuale, în considerarea dezideratului satisfacerii mai rapide a drepturilor şi intereselor părţilor, în contextul armonizării interesului apărării sociale, cu interesele individului, în vederea asigurării condiţiilor necesare, prevăzute de legea procesuală penală, pentru realizarea scopului procesului penal, astfel cum acesta este definit în art. 1 C. proc. pen., cu referire la art. 1 C. pen.
Or, asigurarea operativităţii procesului penal, sub aspectele privind garanţia respectării termenelor prevăzute pentru anumite activităţi, desfăşurării procesului penal în bune condiţii şi împiedicarea făptuitorului, de a se sustrage urmăririi penale, impune, în situaţii determinate, luarea sau, după caz, menţinerea unor măsuri preventive.
Între aceste măsuri preventive, conform art. 1451, cu referire la art. 136 C. proc. pen., se înscrie şi cea privind obligarea făptuitorului de a nu părăsi ţara.
În cauză, calea de atac exercitată de învinuit vizează examinarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii de prelungire a măsurii obligării acestuia de a nu părăsi ţara.
Conform art. 145 alin. (2) C. proc. pen., la care face trimitere art. 1451 alin. (2) din acelaşi cod, măsura poate fi prelungită în cursul urmăririi penale „în caz de necesitate şi numai motivat".
Aşadar, atacată cu recurs fiind, examinarea încheierii în soluţionarea căii de atac exercitate priveşte cele două condiţii determinate de textul legal menţionat şi anume:
- constatarea necesităţii, respectiv a împrejurării că temeiurile care au determinat luarea măsurii, nu au dispărut sau, chiar dacă aceste temeiuri nu mai există, au apărut altele, care justifică prelungirea măsurii;
- motivarea prelungirii măsurii, atât cu privire la solicitarea procurorului, cât şi cu privire la încheierea de admitere a cererii acestuia.
Din analiza art. 1451 C. proc. pen., rezultă că măsura obligării de a nu părăsi localitatea, este supusă unor condiţii de fond, cu referire la realizarea oricăreia dintre ipotezele prevăzute în art. 136 alin. (1) din acelaşi cod, şi de formă, cu referire în principal, la începerea urmăririi penale sau punerii în mişcare a acţiunii penale.
Or, din actele şi lucrările dosarului rezultă că instanţa a examinat cererea de prelungire a măsurii obligării învinuitului de a nu părăsi ţara, sub aspectul îndeplinirii condiţiei necesităţii şi a constatat că temeiurile care au determinat luarea acesteia, subzistă şi impun admiterea solicitării procurorului.
Prin urmare, încheierea atacată nu este susceptibilă de critică sub acest aspect.
Pe de altă parte, sub aspectul celei de a doua condiţii, atât solicitarea procurorului, de prelungire a măsurii obligării învinuitului de a nu părăsi ţara, cât şi încheierea atacată, sunt motivate corespunzător, conform dispoziţiilor legale menţionate, considerentele acesteia din urmă făcând proba examinării fiecăreia dintre cerinţele determinate de legea procesuală şi constatării îndeplinirii acestora
Aşa fiind, se constată că şi cea de a doua condiţie privitoare la prelungirea măsurii preventive, cu referire la încheierea de admitere a cererii, este îndeplinită, aşa încât hotărârea atacată nu este supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 3859 C. proc. pen.
Totodată, măsura a cărei prelungire s-a admis, se constată a fi fost dispusă cu respectarea dispoziţiilor art. 136 alin. (8) C. proc. pen.
Mai este de reţinut că legea procesuală penală a reglementat luarea măsurilor preventive, stabilind garanţii şi condiţii în măsură a satisface exigenţele încadrării contextului juridic naţional, în contextul juridic european şi universal, determinat de Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi de Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice, apte a asigura egalitatea de tratament a persoanelor vizate de instrumentele menţionate, în materia drepturilor omului.
În fine, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului mai rezultă şi că învinuitul a încercat „să se ţină departe de procedura" de urmărire penală, ipoteză pentru care Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale nu mai oferă şi nu pretinde garanţii, aşa cum s-a decis prin hotărârea din 12 februarie 1985, în cazul Rubinat contra Italiei.
De asemenea, „existenţa unor temeiuri plauzibile de a-l bănui pe învinuit, de comiterea infracţiunilor şi riscul ca el să se sustragă justiţiei (ce se constată în cauză), sunt motive suficiente care să legitimeze luarea unei măsuri preventive adecvate", a decis Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârea din 26 octombrie 2000, în cazul Kudla, contra Poloniei, apreciind asupra întinderii protecţiei oferite de convenţia menţionată.
Totodată, recursul se constată a fi fără obiect.
Astfel, alături de alte căi de atac, recursul constituie un remediu juridic procesual prin intermediul căruia se poate solicita verificarea legalităţii şi temeiniciei unei hotărâri judecătoreşti şi, în final, remedierea erorilor săvârşite, fie că acestea sunt erori de judecată sau strict de ordin procedural.
Or, un recurs soluţionat la data de 13 decembrie 2004, nu poate avea această finalitate asupra măsurii preventive, prelungite până la 4 decembrie 2004, anterior termenului de judecată menţionat.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul declarat de învinuitul D.V. împotriva încheierii din 248 din 3 noiembrie 2004, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 6099/2004. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de învinuitul D.V. împotriva încheierii nr. 248 din 3 noiembrie 2004, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 6099/2004.
Obligă recurentul, să plătească statului, 1.000.000 lei cheltuieli judiciare, din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariu de avocat, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, pentru asistarea recurentului-învinuit D.V., se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 decembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 35/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 36/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
