ICCJ. Decizia nr. 349/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 349/2004
Dosar nr. 239/2004
Şedinţa publică din 13 decembrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă ;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 21 martie 1997, reclamantul N.M. a solicitat instanţei ca, în contradictoriu cu S.G., Ambasada Statelor Unite ale Americii la Bucureşti şi K.R., fost ambasador la Bucureşti, precum şi soţia acestuia, să oblige pârâţii, la plata sumelor de 100.000.000 lei, reprezentând daune materiale pentru perioada 1995 - 1997, 200.000 lei cu titlu de daune morale şi câte 3.200.000 lei lunar, prin stabilirea obligaţiei de plată a unei prestaţii periodice de întreţinere, în cuantum de 10.000 dolari SUA.
În motivarea cererii, astfel cum aceasta a fost ulterior precizată, reclamantul a arătat că, la data de 4 noiembrie 1987, a fost victima unui accident rutier, produs din vina exclusivă a pârâtului S.G., conducătorul autoturismului în care se afla ambasadorul Statelor Unite ale Americii la Bucureşti, de la acea dată şi soţia acestuia.
Reclamantul a mai precizat că, urmare a accidentului, a fost spitalizat şi pensionat gradul II de invaliditate. Din acest motiv a fost obligat la efectuarea unor cheltuieli suplimentare, veniturile i s-au diminuat, iar viaţa de familie a fost afectată.
Prin sentinţa nr. 15.191 din 5 noiembrie 1998, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâţii, în solidar, să plătească reclamantului, 79.844.077 lei despăgubiri materiale, 150.000 dolari SUA daune morale şi 2.000.00 lei lunar, prestaţie periodică de întreţinere, începând cu data pronunţării hotărârii.
Prin Decizia nr. 1423 din 15 mai 2000, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei, a desfiinţat sentinţa pronunţată de această instanţă şi a reţinut cauza, spre rejudecare, în fond.
Prin sentinţa nr. 433/F din 11 iunie 2001, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, a anulat, în parte, acţiunea formulată de reclamant, pentru neindicarea numelui pârâtei, identificată în acţiune, ca fiind soţia pârâtului K.R.
Totodată, instanţa a admis lipsa calităţii procesuale pasive a pârâţilor K.R. şi Ambasada SUA şi a respins acţiunea faţă de aceştia, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.
În fine, instanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi, în consecinţă, a respins acţiunea faţă de pârâtul S.G., ca fiind prescrisă.
Împotriva hotărârii primei instanţe, reclamantul N.M. a declarat apel, susţinând că starea sa de sănătate s-a agravat în perioada ulterioară producerii accidentului, împrejurare în raport cu care în mod greşit s-a reţinut că dreptul la acţiune s-a stins prin prescripţie.
Pârâtul S.G. a declarat apel împotriva aceleaşi sentinţe, criticile privind cheltuielile de judecată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 288/A din 7 iunie 2002, a admis apelul declarat de reclamant, a anulat în parte sentinţa atacată, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul S.G., să plătească reclamantului, 79.844.077 lei cu titlu de despăgubiri materiale, 50.000 dolari SUA, echivalent lei la data plăţii cu titlu de daune morale şi 2.000.000 lei lunar, reprezentând prestaţie periodică de întreţinere, începând cu data sesizării instanţei de judecată.
Prin aceeaşi decizie, apelul declarat de pârât împotriva hotărârii primei instanţe, a fost respins, ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că reclamantul a solicitat daune aferente perioadei de 3 ani, anterioară sesizării instanţei, împrejurare în raport cu care excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost greşit admisă.
Din probele administrate a rezultat că, în perioada 1995 - 1997, reclamantul a cheltuit importante sume de bani, pentru a se întreţine pe sine şi pentru a-şi menţine o stare de sănătate acceptabilă, aşa încât cererea sa este întemeiată, în raport cu dispoziţiile art. 998 C. civ.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, pârâtul S.G. a declarat recurs, susţinând că în raport cu dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, cu referire la faptul că reclamantul a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, cel mai târziu la 26 noiembrie 1993, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a fost nelegal respinsă.
Împotriva aceleaşi decizii a declarat recurs, şi reclamantul N.M., criticile privind greşita admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale a Ambasadei la Bucureşti a Statelor Unite ale Americii şi a pârâtului K.R.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, prin Decizia nr. 4869 din 19 noiembrie 2003, a respins excepţia de tardivitate a recursului declarat de pârâtul S.G. şi a respins recursurile declarate de reclamant şi pârât, împotriva deciziei pronunţate în apel, ca nefondate.
Instanţa de control judiciar a reţinut că starea de fapt a fost corect reţinută, în raport cu care Decizia atacată nu este susceptibilă de critică.
Împotriva ultimelor două hotărâri pronunţate în cauză, de către instanţele de control judiciar, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare, invocând cazul de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
S-a susţinut că instanţele au făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, stabilind, în mod eronat, că nu se împlinise termenul de prescripţie al acţiunii reclamantului, de reparare a prejudiciilor materiale şi morale cauzate prin fapta ilicită a pârâtului.
În fine, probele administrate au relevat că prejudiciile pretinse au fost suportate de reclamant, începând cu 26 noiembrie 1993, data pensionării sale şi că, la acel moment, N.M. cunoştea atât paguba, cât şi pe cel care răspundea de ea.
În concluzie, Procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, modificarea hotărârilor judecătoreşti criticate, în sensul admiterii recursului declarat de pârât şi modificării în tot a deciziei pronunţate în apel, în sensul respingerii apelului declarat de reclamant împotriva hotărârii primei instanţe.
Examinând cauza, în raport cu excepţia invocată, se constată următoarele:
Prin art. 330 C. proc. civ., a fost statuată calea de atac extraordinară a recursului în anulare, prin intermediul căreia se putea dispune desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, în cazurile expres determinate de lege.
Termenul de declarare a recursului în anulare, conform art. 3301 alin. (1) C. proc. civ., era de un an de la data când hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă.
Potrivit art. 377 alin. (2) C. proc. civ., sunt hotărâri irevocabile, după caz, hotărârile date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel, hotărârile date în apel, nerecurate, hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii şi orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.
Hotărârea judecătorească de obligare a pârâtului S.G., în favoarea reclamantului N.M., la plata sumei de 79.844.077 lei, cu titlu de despăgubiri materiale, 50.000 dolari SUA, echivalent lei la data plăţii cu titlu de daune morale şi 2.000.000 lei lunar, prestaţie periodică de întreţinere, a rămas irevocabilă la data de 19 noiembrie 2003, când, prin Decizia nr. 4869, secţia civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a respins recursurile declarate de reclamant şi, respectiv, pârât, împotriva deciziei date în apel.
Însă, art. 330 C. proc. civ. a fost abrogat prin art. 1 pct. 17 din OUG nr. 58/2003 (M. Of. nr. 460/28.06.2003).
Drept urmare, în raport cu datele expuse, hotărârea atacată cu recurs în anulare apare ca rămasă irevocabilă, ulterior datei de abrogare a dispoziţiei menţionate, de legitimare procesuală activă a Procurorului general, privitoare la exercitarea acestei căi extraordinare de atac.
Or, potrivit principiului tempus regit actum, cu referire la acţiunea în timp a legilor de procedură, în raport cu care legea procesual civilă produce efectele pentru care a fost edictată în perioada cuprinsă între momentul adoptării şi cel al abrogării, pot fi atacate cu recurs în anulare, pentru cazurile prevăzute în art. 330 C. proc. civ., hotărârile rămase irevocabile până la data de 28 iunie 2003, calea de atac putând fi exercitată în termenul de un an prevăzut în art. 3301 alin. (1) din acelaşi cod.
Cum în cauză, recursul în anulare nu priveşte o hotărâre rămasă irevocabilă în perioada în care norma procesuală ce legitima această cale de atac, era activă, lipseşte una din condiţiile, ce se cer întrunite a fi cumulativ pentru exercitarea acestuia, cu referire la existenţa unei hotărâri determinate de lege, ca fiind susceptibilă de reformare pe calea menţionată. Drept urmare, recursul în anulare declarat în cauză împotriva unei hotărâri rămasă irevocabilă ulterior datei de abrogare a art. 330 C. proc. civ., nu are aptitudinea declanşării controlului judecătoresc al acesteia.
Or, recunoaşterea unei căi de atac în condiţii neprevăzute de lege, constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced şi ca urmare a admiterii excepţiei, Curtea va respinge recursul în anulare, ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, împotriva deciziei nr. 288/A din 17 iunie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi deciziei nr. 4869 din 19 noiembrie 2003, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 decembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 347/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 35/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
