CSJ. Decizia nr. 47/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 47
Dosar nr. 116/2002
Şedinţa publică din 17 martie 2003
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 12 ianuarie 1998, Primăria municipiului Bucureşti s-a adresat Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti cu cerere de chemare în judecată a pârâtei S.C. H.N. S.A., precum şi a pârâţilor F.E. şi E.F. solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2761/28698 din 17 ianuarie 1997 privind apartamentul nr. 3 din corpul B, etajul 2, situat în strada Av. Sănătescu nr. 44, sectorul 1, Bucureşti.
În motivarea cererii s-a arătat că imobilul în care se află apartamentul menţionat a fost restituit proprietarelor S.P.O, O.T. şi Ş.D.M. prin dispoziţia Primarului General al municipiului Bucureşti, emisă în baza sentinţei civile nr. 206 din 15 ianuarie 1996 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
S-a mai relevat, în sprijinul cererii, că apartamentul respectiv nu putea fi vândut deoarece era situat într-un imobil trecut în proprietatea statului, făcând obiectul Legii nr. 112/1995, iar potrivit Hotărârii nr. 117/1996 a Comisiei municipale de aplicare a acelei legi, comunicată şi societăţii comerciale care a efectuat vânzarea, apartamentele la care se referea acea lege nu puteau fi vândute până la clarificarea situaţiei lor juridice.
La termenul din 24 februarie 1998, S.P.O., O.T. şi Ş.D.M. au formulat cerere de intervenţie în nume propriu şi în interesul reclamantei, solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului în discuţie şi să se dispună lăsarea apartamentului ce a făcut obiectul acestui contract în deplina lor proprietate şi liniştită posesie.
F.E. şi E.F. au depus întâmpinare la termenul din 7 aprilie 1998, solicitând respingerea acţiunii şi a cererii de intervenţie.
Ulterior, prin sentinţa civilă nr. 15319 din 5 octombrie 1999, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 463 din 21 aprilie 2000, a admis acţiunea şi cererea de intervenţie, constatând nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2761/28698 din 17 ianuarie 1997.
S-a motivat că acest contract este lovit de nulitate absolută, deoarece a fost încheiat la data de 17 ianuarie 1998, când era suspendată procedura administrativă reglementată de Legea nr. 112/1995, iar pârâţii fuseseră notificaţi că apartamentul se afla în litigiu.
Apelul declarat de pârâţii F.E. şi E.F. a fost respins prin Decizia civilă nr. 724 din 20 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, motivându-se că respectivul contract este lovit de nulitate absolută, conform art. 9 din HG nr. 11/1997 pentru modificarea şi completarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, deoarece încheierea lui a avut loc după notificarea pârâţilor şi în timp ce procedura administrativă reglementată de această lege era suspendată.
Împotriva deciziei menţionate pârâţii F.E. şi E.F. au declarat recurs, acesta fiind admis prin Decizia nr. 3723 din 14 septembrie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă. Ca urmare, a fost casată Decizia atacată şi, admiţându-se apelul pârâţilor F.E. şi E.F., s-a dispus desfiinţarea sentinţei, iar pe fond respingerea acţiunii şi a cererilor de intervenţie, ca nefondate.
S-a motivat că, în cauză, nu sunt aplicabile dispoziţiile HG nr. 11/1997, deoarece aceasta a intrat în vigoare ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului şi că nu s-a administrat nici o dovadă concludentă privind existenţa vreunei cauze care să atragă nulitatea absolută a acelui act.
Împotriva acestei din urmă decizii, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, invocând dispoziţiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
S-a susţinut, în esenţă, că din actele dosarului rezultă că, în momentul încheierii contractului, pârâţii F.E. şi E.F. aveau cunoştinţă că apartamentul în care locuiau, în calitate de chiriaşi, nu aparţinea societăţii comerciale vânzătoare, ceea ce impune constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat. Sub acest aspect, s-a relevat că foştii proprietari au adus la cunoştinţă pârâţilor printr-o notificare, cu confirmare de primire, expediată la 21 august 1996, că li se admisese acţiunea în revendicare privind imobilul în discuţie, fapt confirmat şi de reclamantă, care a declarat, la interogatoriu, că pârâţii cunoşteau că acel imobil era în litigiu încă din anul 1994.
S-a mai învederat că din actele dosarului rezultă că apartamentul în litigiu fusese preluat de stat fără titlu, încât nici nu-i erau aplicabile dispoziţiile Legii nr. 112/1995. De asemenea, s-a subliniat că prin Hotărârea nr. 117/1996, a Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 în municipiul Bucureşti, au fost stabilite imobilele, între care şi cel în cauză, ce nu puteau fi vândute până la clarificarea situaţiei lor juridice, ceea ce face irelevantă invocarea art. 9 din HG nr. 11/1997, mai ales că aceasta nu diferă de spiritul legii pentru aplicarea căreia a fost emisă.
În concluzie, considerându-se că se impunea să se reţină încălcarea de către pârâţi a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, s-a cerut casarea deciziei atacate şi respingerea recursului declarat de pârâţii F.E. şi E.F.
Recursul în anulare este fondat, în sensul celor ce urmează:
Potrivit art. 314 C. proc. civ., „Curtea Supremă de Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite".
Or, atât Primăria municipiului Bucureşti, ca titulară a acţiunii, cât şi intervenientele S.P.O., O.T. şi Ş.D.M. au cerut să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2761/28698 din 17 ianuarie 1997 pe motiv că pârâţii F.E. şi E.F. au fost de rea credinţă la data încheierii acestuia întrucât au cunoscut că apartamentul fusese restituit intervenientelor prin sentinţa civilă nr. 206 din 15 ianuarie 1996 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
În urma verificării acestei susţineri, prima instanţă şi instanţa de apel au constatat şi reţinut, pe baza materialului probator administrat, că părţile contractante au fost de rea credinţă.
Pe de altă parte, este de observat că instanţa de recurs şi-a întemeiat soluţia de casare pe împrejurarea că prima instanţă şi instanţa de apel au invocat, prin considerentele hotărârilor ce le-au pronunţat, dispoziţiile art. 1 pct. 6 din HG nr. 11/1997, subliniind că această hotărâre (M. Of., nr. 11/29.01.1997), nu putea fi aplicată în cazul unui contract încheiat anterior, la data de 17 ianuarie 1997, pentru că s-ar contraveni prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie şi dispoziţiilor art. 1 C. civ.
În fine, mai este de reţinut că instanţa de recurs a ajuns la concluzia că primele două instanţe au pronunţat hotărâri nelegale,ca urmare a încălcării principiului neretroactivităţii legii şi regulii „tempus regit actum", în condiţiile în care nu s-a administrat nici o dovadă concludentă privind existenţa vreunei cauze de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare.
Or, aşa cum rezultă din dosarul nr. 5601/1999 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pentru dovedirea susţinerii că soţii Florea au cunoscut că apartamentul în care locuiau nu putea fi vândut, intervenientele au depus acte de natură a confirma că notificarea ce li s-a trimis în acest sens a fost primită de ei la data de 22 august 1996.
Instanţa de recurs, însă, nu s-a referit la aceste probe deşi, în raport cu dispoziţiile art. 725 alin. (4) C. proc. civ., avea obligaţia să examineze Decizia atacată şi sub aspectul temeiniciei, deoarece abrogarea art. 304 pct. 11 din acelaşi cod a intrat în vigoare ulterior pronunţării acelei decizii, respectiv la 2 mai 2001.
De altfel, din considerentele deciziei instanţei de recurs rezultă că această instanţă, apreciind la modul general că nu s-a administrat nici o probă concludentă în legătură cu existenţa vreunei cauze de nulitate absolută a contractului, s-a pronunţat implicit asupra motivelor vizând netemeinicia, ceea ce i-a dat posibilitate să reţină o altă situaţie de fapt decât aceea avută în vedere de primele două instanţe şi să pronunţe, pe fond, soluţia de respingere a acţiunii şi a cererilor de intervenţie.
Sub acest aspect, însă, s-au încălcat prevederile art. 314 C. proc. civ., potrivit cărora, aşa cum s-a mai arătat, instanţa supremă hotărăşte asupra fondului pricinii, în cazul casării hotărârii atacate, numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări, de fapt, deplin stabilite.
Ca urmare, din moment ce instanţa supremă, ca instanţă de recurs, a ajuns la concluzia că reaprecierea probelor administrate impune stabilirea unei situaţii de fapt, diferite de aceea reţinută de cele două instanţe care s-au pronunţat anterior, era obligată să se conformeze dispoziţiilor art. 314 C. proc. civ., în sensul de a trimite cauza pentru rejudecare.
Dar, examinându-se cauza în raport cu dispoziţiile din codul de procedură civilă referitoare la competenţa materială, se constată că atât soluţia de declinare a competenţei, pronunţată de Judecătoria sectorului 1, cât şi judecarea cauzei, în primă instanţă, de către Tribunalul Bucureşti, nu se justifică.
În adevăr, din moment ce prin art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., în redactarea anterioară modificării aduse prin OUG nr. 138/2000, se prevedea că tribunalele judecă, în primă instanţă, „procesele şi cererile privind drepturi şi obligaţii rezultând din raporturi juridice civile, al căror obiect are o valoare de peste 150 milioane lei", iar valoarea apartamentului în litigiu, înscrisă în contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 17 ianuarie 1997, era de 17.773.000 lei, în raport cu care a fost calculată şi achitată taxa de timbru , este evident că, în cauză, competenţa de a judeca în primă instanţă revenea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, căreia i-au fost adresate acţiunea şi cererea de intervenţie.
Împrejurarea că, ulterior, la termenul din 5 octombrie 1999, pârâţii au depus un certificat, eliberat de Administraţia Financiară a sectorului 1 la data de 24 septembrie 1999, prin care s-a menţionat că apartamentul figura în evidenţa fiscală cu o valoare impozabilă de 330.443.280 lei, nu îndreptăţea Judecătoria sectorului 1 să-şi decline competenţa de a judeca în favoarea Tribunalului Bucureşti, cât timp acţiunea şi intervenţiile au vizat o valoare inferioară celei avute în vedere în redactarea de atunci a art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.(peste 150 milioane lei).
Aşa fiind şi cum Tribunalul Bucureşti, căruia i s-a declinat în mod greşit competenţa de a judeca, a soluţionat cauza în primă instanţă fără să fie competent, iar potrivit art. 159 pct. 2 C. proc. civ. necompetenţa este de ordine publică atunci când pricina este de competenţa unei instanţe de alt grad, se impune a se constata că atât încheierea de declinare a competenţei, cât şi hotărârile ulterioare, pronunţate de instanţe într-o pricină de competenţa unei instanţe de alt grad, sunt nule.
În consecinţă, rezultând că s-au produs încălcări esenţiale ale legii sub aspectele arătate, care au determinat soluţionarea cauzei pe fond, cu nerespectarea dispoziţiilor de ordine publică privind competenţa, urmează a se admite recursul în anulare, a se casa atât Decizia atacată, cât şi hotărârile pronunţate anterior, şi a se trimite dosarul, spre rejudecare, la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, competent şi în raport cu conţinutul actual al art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. referitor la valoarea obiectului procesului în care competenţa de a judeca, în primă instanţă, revine tribunalului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei nr. 3723 din 14 septembrie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă.
Casează atât Decizia atacată, cât şi sentinţa civilă nr. 15319 din 5 octombrie 1999 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, sentinţa civilă nr. 463 din 21 aprilie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi Decizia civilă nr. 724 A din 20 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Trimite cauza, spre rejudecare, la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 17 martie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 469/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 470/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
