ICCJ. Decizia nr. 123/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 123/2006
Dosar nr. 262/2005
nr. 1368/1/2005
Şedinţa publică din 10 aprilie 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 899/PI din 21 decembrie 1998, Tribunalul Timiş, secţia penală, a dispus achitarea inculpatului K.V., în temeiul art. 11 alin. (2), raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., pentru infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 şi art. 209 lit. a), e), g) şi i) alin. ultim C. pen.
Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, prin Decizia penală nr. 440/A din 3 decembrie 2003, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, precum şi apelul declarat de inculpatul H.B., împotriva hotărârii primei instanţe, a desfiinţat sentinţa atacată, a schimbat încadrarea juridică şi, între altele, a condamnat pe inculpatul K.V., la o pedeapsă de 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 208 şi art. 209 lit. a), e), g) şi i) C. pen.
Prin Decizia nr. 2131 din 21 aprilie 2004, pronunţată în dosarul nr. 5805/2003, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins, între altele, recursul declarat de inculpatul menţionat împotriva deciziei pronunţate în apel.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin Decizia nr. 5251 din 16 septembrie 2005, pronunţată în dosarul nr. 3449/2005, a respins contestaţia în anulare formulată împotriva deciziei instanţei de recurs, ca nefondată.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, condamnatul a declarat un nou recurs (condamnatul a denumit în scris calea de atac exercitată, ca fiind apel).
Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătoreşti, pentru motive privind pronunţarea acestora, cu nerespectarea condiţiilor formale, legal prevăzute, de desfăşurare a judecăţii sau ca o consecinţă a unui raţionament jurisdicţional eronat, este reglementată în prezent prin normă constituţională.
Însă, potrivit art. 129 din Constituţia României, revizuită, părţile interesate pot exercita căile de atac, numai în condiţiile legii procesuale.
Corespunzător acestui principiu constituţional, legea procesual-penală a reglementat dreptul examinării cauzei penale în două grade de jurisdicţie, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse reformării, căile de atac şi titularii acestora, precum şi cazurile de casare.
Totodată, în vederea realizării scopului procesului penal, astfel cum acesta a fost determinat prin art. 1 C. proc. pen., conduita procesuală a părţilor a fost precis determinată, inclusiv cu privire la incidentele ivite în cursul executării hotărârii penale definitive, în acest caz.
Reglementarea menţionată are aptitudinea funcţională de a răspunde noii perspective asupra accesului la justiţie, generată de dispoziţiile art. 21 din Constituţia României, art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 2 din Protocolul Adiţional nr. 7 la Convenţie.
Potrivit art. 3851 C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, hotărârile judecătoreşti nedefinitive, sentinţe sau decizii după caz.
Art. 417 C. proc. pen., cu referire la dispoziţiile înscrise în Cap. III din Titlul II al aceluiaşi cod, prevede că deciziile pronunţate în recurs nu sunt supuse nici unei altei căi ordinare de atac, ele fiind definitive şi executorii.
Aşadar, sistemul român de jurisdicţie a statuat principiul unicităţii acestei căi de atac, dreptul stingându-se prin exercitare, aşa încât posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă.
Completul de 9 judecători a fost sesizat cu un nou recurs declarat împotriva deciziei pronunţate în contestaţie în anulare de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, privind o decizie definitivă dată de aceeaşi instanţă în recurs, hotărâre care, nefiind prevăzută de art. 3851 C. proc. pen., cu referire la art. 392 alin. (4) din acelaşi cod, nu este supusă controlului judecătoresc pe această cale.
Ca atare, potrivit dreptului comun, Decizia atacată nu este supusă recursului.
Pe de altă parte, potrivit normei atributive de competenţă prevăzută în Legea nr. 304/2004, republicată, art. 24, completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele soluţionate în primă instanţă de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cum această ipoteză nu se regăseşte în cauză, recursul nu este admisibil, nici potrivit legii speciale.
Or, recunoaşterea unei căi de atac, în alte condiţii, decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Aşadar, excepţia de inadmisibilitate pusă în discuţia părţilor se constată a fi întemeiată.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced şi ca urmare a admiterii excepţiei, conform art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de contestatorul K.V. împotriva deciziei nr. 5251 din 16 septembrie 2005 a secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca inadmisibil.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, Curtea va obliga recurentul menţionat, conform dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de condamnatul K.V. împotriva deciziei nr. 5251 din 16 septembrie 2005, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 3449/2005.
Obligă recurentul menţionat, să plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 aprilie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 470/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 124/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
