ICCJ. Decizia nr. 125/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 125/2006
Dosar nr. 1053/1/2006
Şedinţa publică din 10 aprilie 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea nr. 4346 din 13 iulie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins cererea petentului O.I., privind strămutarea judecăţii cauzei ce formează obiectul dosarului nr. 263/2005, al Curţii de Apel Galaţi.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin Decizia nr. 5976 din 24 octombrie 2005, pronunţată în dosarul nr. 5177/2005, a respins, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată împotriva încheierii menţionate, reţinând neincidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 386 lit. a) şi b) C. proc. pen.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, petentul a declarat recurs. Calea de atac exercitată de către acesta a fost denumită apel la contestaţie.
Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Dând eficienţă principiului constituţional stabilit prin art. 129 din Constituţia României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesuale, precum şi a celui privind liberul acces la justiţie, statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigenţelor determinate prin art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, legea procesual-penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice.
Revine, aşadar, părţii interesate, obligaţia sesizării instanţelor de judecată în condiţiile legii procesuale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.
Or, potrivit dispoziţiilor din Partea specială, Titlul II, Cap. III, Secţiunile I şi II C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiţionată de exercitarea acestora potrivit dispoziţiilor legii procesuale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac şi ierarhia acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.
În cauză, completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva unei decizii prin care secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat asupra unei contestaţii în anulare formulată împotriva încheierii prin s-a dispus strămutarea judecării unei cauze penale, de competenţa soluţionării în apel a Curţii de Apel Galaţi.
Potrivit art. 3851 alin. (2) C. proc. pen., încheierile pot fi atacate, numai odată cu sentinţa sau Decizia recurată, după caz, cu excepţia cazurilor când, potrivit legii, acestea pot fi atacate separat cu recurs.
Cu privire la încheierea prin care s-a dispus asupra cererii de strămutare a judecării unei cauze penale, legea procesual-penală nu prevede excepţia atacării separate cu recurs şi, pe cale de consecinţă, aceasta nu poate fi supusă controlului judiciar, nici prin exercitarea căilor extraordinare de atac.
Neprevederea atacării, separat, cu recurs, a încheierii prin care s-a dispus asupra cererii de strămutare nu constituie o lacună a legii, în raport cu împrejurarea că dreptul părţii de a cere strămutarea judecării cauzei penale şi realizarea finalităţii instituţiei strămutării sunt asigurate, potrivit art. 61 C. proc. pen., prin care este reglementată posibilitatea repetării cererii în cazul invocării unor împrejurări noi, necunoscute instanţei la soluţionarea cererii anterioare sau ivirii acestor împrejurări ulterior pronunţării asupra cererii.
Drept urmare, aceluiaşi regim sub aspectul căilor de atac este supusă orice altă hotărâre ulterioară, prin care se constată inadmisibilitatea oricărei cereri sau căi de atac prin care se vizează controlul judecătoresc al încheierii prin care s-a dispus asupra cererii de strămutare a judecăţii cauzei.
Este reţinut în acest sens, că orice hotărâre ulterioară prin care se statuează asupra inadmisibilităţii cererii privind provocarea controlului judiciar asupra încheierii prin care s-a dispus asupra strămutării, nu este supusă recursului, întrucât hotărârea atacată nu face parte dintre hotărârile determinate de lege ca fiind susceptibile de reformare pe această cale. Drept urmare, recursul declarat în cauză nu îndeplineşte una din condiţiile ce se cer a fi întrunite cumulativ, pentru exercitarea acestei căi de atac.
Ca atare, în mod întemeiat instanţa a apreciat că nu poate examina motivele de nulitate invocate de petent şi, pentru aceleaşi considerente, completul de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în lipsa temeiului în legea procesual-penală, este oprită a examina motivele invocate de recurent.
Aşadar, în lipsa temeiului legal, recunoaşterea posibilităţii exercitării unei căi de atac în condiţii neprevăzute de legea procesual-penală, constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Prin urmare, excepţia pusă în discuţie se constată a fi întemeiată.
Nu s-ar putea aprecia altfel, decât cu nesocotirea voinţei legiuitorului, în sensul stabilirii sistemului căilor de atac, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii procesuale identice, prin lege organică.
Este de reţinut că nestatuarea prin legea procesual-penală asupra posibilităţii atacării, separat, cu recurs a încheierii prin care s-a soluţionat cererea de strămutare a judecării cauzei penale şi, respectiv, a oricărei cereri ce priveşte această încheiere sau căi de atac împotriva hotărârilor prin care se resping ca inadmisibile astfel de cereri, nu încalcă nici una din prevederile constituţionale sau drepturile ocrotite prin Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Astfel, atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât şi Curtea Constituţională s-au pronunţat constant, cu referire la accesul liber la justiţie, că acesta semnifică, exclusiv, accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte, fără a însemna accesul, în toate situaţiile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece acestea sunt stabilite de legiuitorul care, în considerarea unor situaţii diferite, instituie reguli deosebite, aceleaşi, însă, pentru persoane aflate în situaţii identice.
Prin urmare, regula menţionată, şi anume, că nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, semnifică numai faptul că legiuitorul nu poate exclude nici o categorie sau grup social, de la exercitarea unor drepturi pe care le-a instituit prin lege.
Aşadar, în raport cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Constituţia României, precum şi ale art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, este dreptul exclusiv al organului cu atribuţii de legiferare de a stabili regula potrivit căreia hotărârea prin care instanţa competentă se pronunţă asupra cererii de strămutare a judecării cauzei, respectiv a oricăror altor cereri ce vizează controlul judecătoresc al încheierii prin care s-a dispus asupra strămutării, pentru identitate de raţiune, nu face parte dintre încheierile ce pot fi atacate, separat, în considerarea faptului că prin aceasta, instanţa nu se pronunţă asupra fondului, iar exercitarea unei căi de atac ar prelungi nejustificat judecarea definitivă a cauzei penale.
Pe de altă parte, cum instanţa sesizată cu cererea de strămutare a judecării cauzei penale nu examinează şi nu se pronunţă asupra fondului acesteia, nu s-ar putea reţine cu temei nici ştirbirea în acest mod a dreptului constituţional la apărare, preluat în legea procesuală care, în fapt, se realizează în integralitatea conţinutului său constitutiv cu prilejul judecării acelei cauze în fond şi căi de atac.
În realitate, faptele şi împrejurările asupra cărora este chemată să se pronunţe instanţa sesizată cu cererea de strămutare a judecării cauzei nu ţin de cauza penală însăşi, cu a cărei soluţionare instanţa competentă a fost legal sesizată, ci de asigurarea condiţiilor implicate de art.55 C. proc. pen., privind desfăşurarea normală a procesului penal, condiţie ce vizează şi interesează toate părţile din proces, independent de calitatea lor procesuală.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced şi ca urmare a admiterii excepţiei, conform art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca inadmisibil.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurentul O.I. va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de condamnatul O.I. împotriva deciziei nr. 5976 din 24 octombrie 2005, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 5177/2005.
Obligă recurentul menţionat să plătească statului, suma de 200 lei (2.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 40 lei, reprezentând onorariu de avocat cuvenit pentru asistarea acestuia din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 aprilie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 124/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 126/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
