ICCJ. Decizia nr. 124/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 124/2006
Dosar nr. 474/1/2006
Şedinţa publică din 10 aprilie 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 861 din 23 septembrie 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a condamnat pe inculpatul B.E., la 10 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 20, raportat la art. 174 şi art. 176 lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) din acelaşi cod.
A aplicat art. 71 - 64 C. pen.
Conform art. 118 lit. b) C. pen., a confiscat cuţitul corp delict.
A luat act că părţile vătămate S.G. şi P.D., precum şi Institutul de Fotoaudiologie şi Chirurgie Funcţională ORL „Prof.Dr. D. Hociota", nu s-au constituit părţi civile.
A obligat inculpatul să plătească părţii civile Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti, suma de 1.110.000 lei, cu titlu de despăgubiri.
S-a reţinut că în noaptea de 17 spre 18 iunie 2001, în cursul unui conflict spontan, inculpatul B.E. a înjunghiat cu un cuţit, în zona gâtului, părţile vătămate S.G. şi P.D., producându-le leziuni grave.
Raportul medico - legal a concluzionat că:
- leziunile produse părţii vătămate P.D. au necesitat pentru vindecare, 12 - 14 zile de îngrijiri medicale. Leziunile menţionate în actele medicale nu i-au pus în pericol viaţa părţii vătămate şi nu constituie infirmitate.
- leziunile produse părţii vătămate S.G. au necesitat 25 - 30 zile îngrijiri medicale şi au pus în primejdie viaţa victimei.
La individualizarea pedepsei, prima instanţă a avut în vedere gradul ridicat de pericol social concret al infracţiunii săvârşite, împrejurările comiterii acesteia (fără motiv, la domiciliul uneia din părţile vătămate), precum şi datele ce îl caracterizează pe inculpat (în vârstă de 32 ani, recidivist, cu mai multe condamnări pentru infracţiuni de violenţă, nesincer în cursul procesului penal).
Apelul declarat de inculpat împotriva hotărârii primei instanţe a fost respins, ca nefondat, prin Decizia penală nr. 717 din 12 octombrie 2002, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, prin Decizia nr. 4359 din 9 octombrie 2003, a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpat împotriva deciziei pronunţate în apel.
Contestaţia în anulare formulată împotriva acestei din urmă hotărâri a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin Decizia nr. 178 din 13 ianuarie 2004, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Condamnatul B.E. a solicitat revizuirea sentinţei primei instanţe, susţinând că este necesară reaudierea părţilor vătămate şi a unora dintre martori.
Prin sentinţa penală nr. 1583 din 14 decembrie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a respins cererea de revizuire, ca inadmisibilă, reţinând că motivul invocat nu se încadrează în nici unul din cazurile prevăzute expres şi limitativ în art. 394 C. proc. pen.
Apelul declarat de condamnatul-revizuent împotriva acestei sentinţe a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 73 din 4 februarie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin Decizia nr. 2266 din 4 aprilie 2005, a respins, ca nefondat, recursul declarat împotriva deciziei pronunţate în apel.
S-a reţinut că prima instanţă a respins în mod legal şi temeinic cererea de revizuire, întrucât vinovăţia sau nevinovăţia făptuitorului, încălcarea dreptului la apărare, încadrarea juridică a faptei, cuantumul sancţiunii aplicate la judecata în fond a cauzei penale, reţinerea greşită a stării de recidivă, nereţinerea stării de legitimă apărare ori incorecta soluţionare a laturii civile nu pot forma obiect al acestei căi extraordinare de atac, deoarece aceste cazuri nu sunt expres prevăzute în dispoziţiile art. 394 C. proc. pen. şi, pe de altă parte, pentru faptul că s-ar crea astfel un paralelism între căile ordinare de atac şi căile extraordinare de atac, de natură a conduce la prelungirea sine die a soluţionării cauzelor penale.
Condamnatul-revizuent B.E. a solicitat anularea deciziei pronunţate în recurs, criticile privind nereaudierea părţilor vătămate şi a martorilor, probe prin a căror readministrare şi-ar fi dovedit nevinovăţia, în sensul că nu a săvârşit infracţiunea pentru care a fost condamnat.
Prin Decizia nr. 4957 din 6 septembrie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins contestaţia în anulare, ca nefondată, reţinând că motivele invocate de condamnat nu se încadrează în nici unul din cazurile prevăzute în art. 386 C. proc. pen.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, condamnatul B.E. a declarat recurs, susţinând că în mod greşit nu s-a rejudecat cauza, în raport cu împrejurarea că în locul martorului C.Ş. a fost audiat fratele acestuia, ceea ce constituie motiv de revizuire.
Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătoreşti, pentru motive privind pronunţarea acestora, cu nerespectarea condiţiilor formale, legal prevăzute, de desfăşurare a judecăţii sau ca o consecinţă a unui raţionament jurisdicţional eronat, este reglementată în prezent prin normă constituţională.
Însă, potrivit art. 129 din Constituţia României, revizuită, părţile interesate pot exercita căile de atac, numai în condiţiile legii procesuale.
Corespunzător acestui principiu constituţional, legea procesual-penală a reglementat dreptul examinării cauzei penale în două grade de jurisdicţie, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse reformării, căile de atac şi titularii acestora, precum şi cazurile de casare.
Totodată, în vederea realizării scopului procesului penal, astfel cum acesta a fost determinat prin art. 1 C. proc. pen., conduita procesuală a părţilor a fost precis determinată, inclusiv cu privire la incidentele ivite în cursul executării hotărârii penale definitive, în acest caz.
Reglementarea menţionată are aptitudinea funcţională de a răspunde noii perspective asupra accesului la justiţie, generată de dispoziţiile art. 21 din Constituţia României, art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 2 din Protocolul Adiţional nr. 7 la Convenţie.
Potrivit art. 3851 C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, hotărârile judecătoreşti nedefinitive, sentinţe sau decizii după caz.
Aşadar, sistemul român de jurisdicţie a statuat principiul unicităţii acestei căi de atac, dreptul stingându-se prin exercitare, aşa încât posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă.
Completul de 9 judecători a fost sesizat cu un nou recurs declarat împotriva deciziei pronunţate în contestaţie în anulare de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, privind o decizie definitivă dată de aceeaşi instanţă în recurs, hotărâre care, nefiind prevăzută de art. 3851 C. proc. pen., nu este supusă controlului judecătoresc pe această cale.
Împiedicarea unei noi judecăţi asupra cauzei penale definitiv soluţionate, justificat de cerinţa stabilităţii ordinii de drept, cu referire la hotărârile penale definitive având ca atribut specific şi exclusiv autoritatea de lucru judecat, rezultă, de altfel, cu evidenţă, privitor la soluţiile pronunţate în contestaţie, şi din dispoziţiile art. 392 alin. (4) C. proc. pen.
Ca atare, potrivit dreptului comun, respectiv art. 392, cu referire la art. 389 C. proc. pen., Decizia atacată, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs, nu este supusă recursului.
Pe de altă parte, potrivit normei atributive de competenţă prevăzută în Legea nr. 304/2004, republicată, art. 24, completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele soluţionate în primă instanţă de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cum această ipoteză nu se regăseşte în cauză, recursul nu este admisibil nici potrivit legii speciale.
Or, recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii, decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Aşadar, excepţia de inadmisibilitate pusă în discuţia părţilor se constată a fi întemeiată.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced şi ca urmare a admiterii excepţiei, conform art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de contestatorul B.E. împotriva deciziei nr. 4957 din 6 septembrie 2005, pronunţată în dosarul nr. 2872/2005, al secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca inadmisibil.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, Curtea va obliga recurentul menţionat, conform dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de condamnatul B.E. împotriva deciziei nr. 4957 din 6 septembrie 2005, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 2872/2005.
Obligă recurentul menţionat să plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariu de avocat cuvenit pentru asistarea acestuia din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 aprilie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 123/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 125/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
