CSJ. Decizia nr. 5/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 5
Dosar nr. 91/2002
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2003
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 364 din 24 august 1999, Tribunalul Dolj a condamnat pe inculpatul D.M. la 3 ani închisoare şi un an interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen.
Totodată, inculpatul a fost obligat să restituie părţii civile R.V. suma de 22.500.000 lei.
S-a reţinut că în cursul anului 1997 S.C. C. S.A. Dolj, societate comercială la care inculpatul a îndeplinit funcţia de director economic în perioada 10 decembrie 1997 - 9 februarie 1998, a încheiat cu S.C. C. S.R.L Craiova contractul nr. 101/1997, având ca obiect efectuarea unor lucrări de construcţii şi reparaţii la mai multe din bazele sale din teritoriu.
Unul din furnizorii de materiale de construcţii al S.C. C. S.R.L a fost S.C. E. S.R.L. Craiova, având ca reprezentant legal pe numitul R.V.
Deoarece S.C. C. S.A. Dolj nu dispunea de fondurile necesare efectuării plăţii lucrărilor de construcţii şi reparaţii, de comun acord s-a convenit la o compensare prin livrarea unor cantităţi de grâu, pe bază de contract, către S.C. E. S.R.L în contul datoriei pe care S.C. C. S.R.L o avea faţă de această din urmă societate comercială. Pentru livrarea cantităţii de grâu corespunzătoare sumei de 619 milioane lei cu titlu de debit al .S.C C. S.A. faţă de creditoarea S.C. C. S.R.L, inculpatul D.M. a pretins de la repre- zentantul S.C. E. S.R.L suma de 80 milioane lei, pe care urma să o primească eşalonat.
În realizarea rezoluţiei infracţionale şi pentru a-şi îndeplini atribuţiile de serviciu, inculpatul D.M. a primit de la numitul R.V. 5 milioane lei la 24 decembrie 1997, 10 milioane lei la 14 ianuarie 1998 şi 7,5 milioane lei la data de 23 ianuarie 1998.
La data de 9 februarie 1998, urmare a sesizării Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova de către R.V., s-a procedat la prinderea în flagrant a inculpatului, în prezenţa martorilor asistenţi B.A. şi F.M., ocazie cu care a fost găsită suma de 10.000.000 lei, înmânată de denunţătorul R.V., compusă din 200 bancnote a 50.000 lei.
La individualizarea pedepsei, instanţa de fond a avut în vedere condiţiile în care a fost săvârşită fapta, pericolul social concret al acesteia, precum şi poziţia inculpatului în timpul procesului, vârsta inculpatului, faptul că acesta este integrat social, caracterul întâmplător al faptei săvârşite şi lipsa antecedentelor penale, criterii faţă de care a apreciat ca îndestulătoare pentru realizarea finalităţii prevăzute de art. 52 C. pen., pedeapsa principală de 3 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., pe o perioadă de un an.
Împotriva hotărârii primei instanţe Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj a declarat apel, susţinând că prin hotărârea atacată inculpatului i-a fost aplicată o pedeapsă greşit individualizată în raport de prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Curtea de Apel Craiova, secţia penală, prin Decizia penală nr. 600 din 12 noiembrie 1998, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa criticată şi a majorat la 6 ani închisoare pedeapsa principală şi la 3 ani pedeapsa complementară, cu motivarea că în raport de limitele de pedeapsă prevăzute de norma incriminatoare şi gradul de pericol social concret al faptei, evidenţiat de suma mare de bani pretinsă şi suma efectiv primită, pedeapsa stabilită la minimul special nu este de natură să asigure prevenţia specială şi generală.
Recursul declarat de inculpat împotriva acestei din urmă decizii, pe care a criticat-o pentru greşita individualizare a pedepsei, a fost respins, ca nefondat, de către Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, prin Decizia nr. 3403 din 5 octombrie 1999.
Împotriva ultimelor două hotărâri pronunţate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispoziţiile art. 410 alin. (1) partea I pct. 4 teza I C. proc. pen., susţinând că hotărârile instanţelor de apel şi recurs au fost pronunţate cu încălcarea legii.
S-a arătat că instanţa de apel, condamnându-l pe inculpat la o pedeapsă de 6 ani închisoare, a stabilit sancţiunea numai în raport cu gradul de pericol social abstract al infracţiunii săvârşite, lipsind de consecinţe juridice datele favorabile ale inculpatului, aspect avut însă în vedere de către Tribunalul Dolj.
Astfel, până la vârsta de 48 ani, inculpatul a avut o conduită ireproşabilă, fiind lipsit de antecedente sociale negative ori judiciare.
Totodată, din actele depuse la dosarul cauzei rezultă că acesta are o situaţie familială complexă, având în întreţinere doi copii care sunt în continuarea studiilor liceale şi, respectiv, universitare, iar soţia sa este şomeră.
Pe de altă parte, probele dosarului relevă că inculpatul este grav bolnav, fiind suferind de hepatită cronică etenolică şi rectocolită ulcerohemoragică în proces inflamator.
S-a susţinut că toate aceste aspecte configurează, cel puţin până în momentul săvârşirii faptei, un profil socio-familial pozitiv al inculpatului, care permite concluzia potrivit căreia acesta dispune de aptitudini care să-i permită reeducarea şi conştientizarea rezultatului negativ al faptei sale prin executarea pedepsei aplicată de instanţa de fond.
În concluzie, considerând că pedeapsa aplicată şi menţinută de instanţele de control judiciar a fost greşit individualizată în raport cu prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor şi rejudecarea cauzei, în limitele arătate.
Recursul în anulare este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 72 alin. (1) C. pen., la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale ale acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Rezultă din aceste dispoziţii că răspunderea penală trebuie să fie diferenţiată, funcţie de aceste criterii de individualizare, aşa încât pedeapsa aplicată inculpatului să asigure îndeplinirea funcţiilor şi scopului acesteia.
Totodată, în raport de modul de redactare al acestui text, rezultă că criteriile generale de individualizare a pedepsei au caracter obligatoriu şi trebuie avute în vedere împreună.
Aşadar, stabilirea pedepsei cu nesocotirea oricăruia dintre aceste criterii are drept consecinţă netemeinicia sau nelegalitatea acesteia.
Examinând hotărârile atacate, se constată ca fiind întemeiată critica privind stabilirea pedepsei numai în raport cu gradul de pericol social abstract al infracţiunii săvârşite şi lipsirii de consecinţe juridice a datelor favorabile inculpatului.
Or, funcţiile şi scopurile sancţiunii penale se realizează în primul rând în raport cu inculpatul, aşa încât apare ca esenţial a se ţine cont de persoana acestuia în procesul individualizării pedepsei.
Actele dosarului confirmă circumstanţele personale, arătate de procurorul general, cu referire la conduita ireproşabilă şi lipsa antecedentelor sociale negative, până la data săvârşirii infracţiunii, poziţia inculpatului în timpul procesului şi starea de sănătate a acestuia.
Ca atare, în mod corect prima instanţă a concluzionat că, în raport de aceste împrejurări, alături de care a mai reţinut vârsta inculpatului, faptul că acesta este integrat social şi lipsa antecedentelor penale, fapta săvârşită de inculpat a avut un caracter accidental.
Neţinând seama, cumulat, de toate criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) şi nedând eficienţă datelor favorabile ale inculpatului, potrivit cărora o pedeapsă orientată spre minimul special prevăzut de norma incriminatoare era de natură a atinge finalitatea şi scopul prevăzut de art. 52 C. pen., instanţa de apel a aplicat acestuia o pedeapsă inadecvată sub aspectul cuantumului.
În consecinţă, hotărârile criticate sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. corespunzător temeiului înscris în art. 410 alin. (1) partea I pct. 4 teza I din acelaşi cod, invocat prin recursul în anulare.
Ca atare, în conformitate cu dispoziţiile art. 4141 alin. (1), cu referire la art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Curtea va admite recursul în anulare, va casa hotărârile atacate numai cu privire la individualizarea pedepsei aplicată inculpatului D.M., va modifica pedeapsa principală în sensul că o va reduce de la 6 ani închisoare la 4 ani închisoare. Celelalte dispoziţii ale deciziilor atacate cu recurs în anulare vor fi menţinute.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Casează Decizia penală nr. 600 din 12 noiembrie 1998 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi Decizia nr. 3403 din 5 octombrie 1999 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, numai cu privire la individualizarea pedepsei aplicată inculpatului D.M. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen.
Modifică pedeapsa principală aplicată inculpatului D.M., în sensul că o reduce de la 6 ani închisoare la 4 ani închisoare.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 ianuarie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 499/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | CSJ. Decizia nr. 50/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
