CSJ. Decizia nr. 132/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 132
Dosar nr. 160/2003
Şedinţa publică din 25 august 2003
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 226 din 11 martie 2003, Tribunalul Iaşi a condamnat, între alţii, pe inculpaţii:
- M.R. la 15 ani închisoare şi interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de deţinere, cumpărare şi vânzare de droguri de risc şi de droguri de mare risc prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, precum şi la 6 ani închisoare şi interzicerea timp de 3 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de proxenetism prevăzută de art. 321 alin. (1) şi (2), cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), dispunându-se, în baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 C. pen., să execute pedeapsa cea mai grea, de 15 ani închisoare şi interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
- H.A.E. la 10 ani închisoare şi interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de transport şi vânzare de droguri de risc prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, la 6 ani închisoare şi interzicerea timp de 3 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de proxenetism prevăzută de art. 329 alin. (1) şi (2), cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), precum şi la un an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de încercare de a determina mărturia mincinoasă prevăzută de art. 261 C. pen., dispunându-se, în baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 C. pen., să execute pedeapsa cea mai grea, de 10 ani închisoare şi interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
S-a dispus deducerea, din pedepsele aplicate, a duratei arestării preventive, pentru M.R. cu începere de la 22 noiembrie 2001 până la 11 martie 2003, iar pentru H.A.E. începând de la 24 ianuarie 2002 până la 11 martie 2003. Totodată, a fost menţinută şi prelungită starea de arest a inculpaţilor.
Împotriva sentinţei, cei doi inculpaţi au declarat apel. Apelurile inculpaţilor au fost respinse, ca nefondate, prin Decizia penală nr. 195 din 14 iulie 2003 a Curţii de Apel Suceava, care a soluţionat apelurile în urma strămutării judecării cauzei.
Inculpaţii au declarat recurs împotriva deciziei pronunţate în apel, fiind fixat termen, pentru judecarea recursurilor, la 11 noiembrie 2003.
Prin încheierea din 19 august 2003, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi pe dispoziţiile art. 160d C. proc. pen., a constatat că arestarea inculpaţilor este legală şi a dispus prelungirea acestei măsuri până la data de 17 septembrie 2003, inclusiv.
Inculpaţii au declarat recurs împotriva acestei încheieri.
Aşa cum s-a arătat, inculpaţii au invocat, prin apărătorul lor, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 141 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, în raport cu prevederile art. 20, art. 11 şi art. 51 din Constituţia României.
Or, este de observat că în încheierea din 19 august 2003, prin care s-a constatat legalitatea arestării inculpaţilor şi s-a dispus prelungirea măsurii respective până la 17 septembrie 2003, nu se face vreo referire la art. 141 C. proc. pen., iar în raport de natura cauzei dispoziţiile acestui text de lege nu sunt susceptibile de a fi aplicate nici cu ocazia soluţionării căii de atac a recursului.
Aşa fiind, şi cum, potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a dispoziţiei dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, de care depinde soluţionarea cauzei", se constată că, în raport cu această prevedere a legii, inculpaţii nu pot invoca neconstituţionalitatea art. 141 C. proc. pen. deoarece prevederile sale nu au aplicabilitate în cauză.
Ca urmare, ţinându-se seama că prin art. 23 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, se mai precizează că „dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa o respinge prin încheiere motivată, fără a mai sesiza Curtea Constituţională", se impune ca excepţia de neconstituţionalitate invocată de inculpaţi să fie respinsă ca inadmisibilă.
Referitor la recursurile declarate de cei doi inculpaţi, se constată că acestea sunt, de asemenea, inadmisibile.
În adevăr, prin art. 160d alin. (1) C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanţa de fond la pedeapsa închisorii sau detenţiunii pe viaţă, dispunându-se arestarea ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 38512 alin. (1) pentru judecarea recursului, instanţa verifică, din oficiu, legalitatea arestării şi dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri".
Dar, în timp ce prin alin. (2) din acelaşi articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 160b şi ale art. 160c alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile menţionate în alin. (1) al art. 160d C. proc. pen., prin care instanţa de apel sau de recurs dispune prelungirea sau revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.
Aşa fiind şi cum prin art. 160c alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 66 din 10 iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanţe prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea pronunţată în aceeaşi materie de instanţa de apel sau de aceea de recurs legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată.
De altfel, o încheiere a instanţei de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs şi pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanţe ierarhic superioare celei fireşti cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar încălca normele legale referitoare la competenţa instanţelor.
În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160d, corelate cu cele ale art. 160c alin. (1) C. proc. pen., mai este impusă şi de reglementarea de ansamblu din Codul de procedură penală, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanţa firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.
În consecinţă, constatându-se inadmisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate invocate şi a recursurilor declarate împotriva încheierii menţionate, urmează ca acestea să fie respinse cu obligarea inculpaţilor să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
În baza art. 23 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a art. 141 C. proc. pen.
Respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de inculpaţii M.R. şi H.A.E. împotriva încheierii din 19 august 2003, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală.
Obligă pe inculpaţi să plătească statului câte 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată în şedinţă publică azi, 25 august 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 50/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 500/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
