ICCJ. Decizia nr. 78/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 78/2006
Dosar nr. 694/1/2005
(Nr. în format vechi: 127/2005)
Şedinţa publică din 13 februarie 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1226 din 17 decembrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, a admis excepţia neîndeplinirii condiţiilor art. 5 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 29/1990 şi a respins, ca fiind prescrisă, cererea reclamantelor I.M. şi N.A.C., în contradictoriu cu Ministerul Educaţiei şi Cercetării.
Prin aceeaşi hotărâre, instanţa a disjuns judecata asupra capetelor de cerere privitoare la pretenţii, formulată de aceleaşi reclamante, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu" Bucureşti.
S-a reţinut că prin cererea formulată la data de 19 februarie 2002, astfel cum a fost ulterior precizată, reclamanta I.M., în nume propriu şi ca reprezentant judiciar convenţional a fiice sale, N.A.C., a solicitat ca, pe cale de ordonanţă preşedinţială, instanţa de judecată să dispună obligarea pârâtului Ministerul Educaţiei şi Cercetării, la îndeplinirea măsurilor comunicate prin răspunsul nr. 9208/B din 11 iunie 2001, privind repararea pagubelor provocate de Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu" Bucureşti, precum şi la plata de daune materiale şi morale.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, retrăgând abuziv bursa pentru studii în străinătate acordată fiicei sale, pârâta Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu" Bucureşti i-a produs acesteia, daune, constând în determinarea unor eforturi financiare mai mari pentru întreţinerea reclamantei N.A.C., la studii în străinătate.
Reclamanta a relevat situaţia menţionată, pârâtului Ministerului Educaţiei şi Cercetării care, prin adresa nr. 9208/B din 11 iunie 2001, a comunicat acesteia, măsurile luate, în vederea reparării pagubei produse.
Deşi a efectuat demersuri în acest sens, pârâtul a refuzat să dispună repararea pagubelor produse reclamantei, în modul arătat.
Instanţa, în raport cu natura cererii faţă de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, a pus în discuţie încadrarea acesteia în termenele prevăzute de art. 5 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 29/1990 şi a constatat că reclamanta a sesizat instanţa de judecată, cu depăşirea termenelor prevăzute de textul legal menţionat.
Pentru a disjunge judecata capetelor de cerere privitoare la pretenţii, instanţa de fond a avut în vedere natura cererii de ordonanţă preşedinţială şi procedura reglementată prin art. 581 C. proc. civ.
Împotriva hotărârii primei instanţe, reclamantele au declarat recurs. Acestea au precizat că recursul priveşte şi încheierea din 11 decembrie 2002, pronunţată de secţia de contencios administrativ a Curţii de Apel Bucureşti, în acelaşi dosar, respectiv dosarul nr. 1987/2002.
În fapt, prin încheierea atacată, instanţa de judecată a înaintat dosarul, preşedintelui acestei secţii, în vederea soluţionării cererii de recuzare a completului de judecată, formulată de reclamantă, oral, în şedinţa de judecată, cu precizarea că cererea urmează a fi formulată şi în scris.
Cererea de recuzare a fost respinsă prin încheiere, în şedinţa din Camera de consiliu din 12 decembrie 2002, apreciindu-se că din actele dosarului nu rezultă elemente care să confirme pretinsa antepronunţare a judecătorului asupra cererii reclamantei.
La termenul din 14 aprilie 2005, fixat pentru judecarea recursului, instanţa de control judiciar a respins, ca inadmisibilă, cererea reclamantei privind sesizarea Curţii Constituţionale, în vederea examinării constituţionalităţii dispoziţiilor art. 1 pct. 8 din Legea nr. 195/2004, în raport cu prevederile art. 74 pct. 1, art. 77 pct. 3, art. 79 pct. 1, art. 146 lit. a) şi c), art. 147 pct. 2 şi art. 148 pct. 5 din Constituţia României.
S-a reţinut că dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată, nu are legătură cu cauza.
Împotriva acestei încheieri, reclamantele au declarat recurs, fără a indica nici unul din cazurile de nelegalitate prevăzute în art. 304 C. proc. civ.
S-a susţinut că în mod greşit cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost respinsă, faţă de împrejurarea că dispoziţiile privind procedura admisibilităţii în principiu a recursului, are legătură cu cauza şi, totodată, nu există o decizie anterioară prin care să se fi constatat, în contenciosul constituţional, neconstituţionalitatea actului normativ menţionat.
În concluzie, reclamantele au solicitat admiterea recursului, desfiinţarea încheierii atacate şi admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.
Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva unei încheieri pronunţate de secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs.
Prin recursul declarat este vizată provocarea controlului judiciar asupra încheierii menţionate, în considerarea de către reclamante, a caracterului autonom al acesteia.
Însă, caracterul autonom al încheierii este exclus, în raport cu dispoziţiile art. 255 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la hotărâri date în cursul judecăţii.
Pe de altă parte, potrivit art. 299 C. proc. civ., raportat la art. 282 alin. (2) din acelaşi cod, încheierile pot fi atacate cu recurs, numai odată cu fondul, excepţia de la regula generală statuată de textul legal menţionat, cu referire la încheierile prin care s-a suspendat cursul judecăţii, fiind de strictă interpretare.
Cu privire la încheierile prin care se respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale în etapa procesuală a recursului, legea procesual-civilă nu a reglementat posibilitatea atacării separate cu recurs.
Ca atare, încheierea menţionată urmează, sub aspectul căilor de atac, regimul stabilit de legea procesual-civilă, pentru hotărârea finală ce se va pronunţa în cauză, în această etapă procesuală.
Or, conform art. 299 C. proc. civ., căii de atac a recursului îi sunt supuse hotărârile definitive, stabilite, ca atare, prin art. 377 alin. (1) din acelaşi cod.
Pe de altă parte, conform art. 377 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la hotărârile irevocabile, raportat la art. 299 din acelaşi cod, rezultă că sistemul român de jurisdicţie a statuat principiul unicităţii recursului, dreptul la această cale de atac stingându-se prin exercitare.
Drept urmare, posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă.
Aşadar, în raport cu principiul menţionat, coroborat cu neîndeplinirea uneia din cerinţele ce se cer a fi întrunite cumulativ, cu referire la existenţa unei hotărâri determinate de legea procesuală, ca fiind susceptibilă de a fi supusă controlului judiciar, prin exercitarea acestei căi de atac, recursul declarat de pârâtă apare ca fiind inadmisibil.
Aceeaşi soluţie se impune şi dacă recursul declarat de reclamante, în raport cu motivele invocate, este examinat ca o cale de atac împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.
În acest sens, este de reţinut că dispoziţiile art. 29 alin. (6) teza a II-a din Legea nr. 47/1992, republicată, stabilesc, într-adevăr, că încheierea prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, poate fi atacată cu recurs la instanţa imediat superioară.
Însă, prin textul menţionat, legiuitorul nu a vizat modificarea art. 299 C. proc. civ., ci, din considerente ţinând de soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, a înlăturat în acest caz, posibilitatea atacării încheierii, şi cu apel.
Este exclusă orice altă interpretare, în sensul admisibilităţii recursului, întrucât ar însemna a adăuga la lege, atribuind legiuitorului, ceea ce nu a găsit cu cale să prevadă, cu referire la modificarea art. 299 C. proc. civ. şi, în consecinţă, a altera voinţa reală a acestuia.
Pe de altă parte, potrivit art. 24 din Legea nr. 304/2004, republicată, completul de 9 judecători judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Totodată, prin art. 21 din Legea nr. 304/2004, republicată, a fost stabilită competenţa secţiilor de a judeca recursurile în cauzele determinate de Codul de procedură civilă, iar prin art. 22 din acelaşi act normativ a fost reglementată competenţa secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, între altele, de a judeca în primă instanţă procesele penale, în cazurile expres prevăzute, determinate de calitatea persoanei.
Din coroborarea textelor legale menţionate rezultă că secţia comercială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca şi celelalte secţii, de altfel, cu excepţia secţiei penale în cazurile arătate, pronunţă hotărâri irevocabile, nesusceptibile de a fi atacate cu recurs.
Aşadar, cum recursul nu priveşte o cauză soluţionată în primă instanţă de secţia penală, ci o încheiere a secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în etapa procesuală a recursului, iar Decizia ce se va pronunţa în cauză, va fi o hotărâre irevocabilă, este evident că nu sunt întrunite cerinţele art. 22 din Legea nr. 304/2004.
Ca atare, în raport cu dispoziţiile legale menţionate, recursul declarat în cauză urmează a fi privit ca inadmisibil, atât potrivit dreptului comun, cât şi potrivit legii speciale.
Or, a recunoaşte unei căi de atac, aptitudinea declanşării controlului judiciar, în alte condiţii, decât cele prevăzute de legea procesual-civilă, cu încălcarea principiului legalităţii acestora, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Este de reţinut că modul de determinare a sistemului căilor de atac în procesul civil, cu referire la criticile formulate de pârâtă, privitoare la încheierea atacată, corespunzător principiului stabilit prin art. 129 din Constituţia României, revizuită, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice, asigură un control judiciar efectiv al hotărârilor judecătoreşti şi satisface exigenţele art. 21 din legea fundamentală, privind liberul acces la justiţie, precum şi a celor privind dreptul la un proces echitabil reglementat prin Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Prin urmare, faţă de cele ce preced, precum şi pentru a da eficienţă principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor, instanţa este obligată a examina căile de atac cu care este sesizată, prin prisma îndeplinirii condiţiilor de exercitare stabilite de legea procesual-penală şi a respinge, ca inadmisibilă, orice cale de atac neconformă acestora.
Or, în cauză aceste cerinţe se constată a nu fi îndeplinite, aşa încât excepţia invocată apare ca fiind întemeiată.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced şi ca urmare a admiterii excepţiei, Curtea va respinge recursul, ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta I.M., în nume propriu şi ca reprezentant judiciar convenţional al reclamantei N.A.C., fiica sa, împotriva încheierii din 14 aprilie 2005, pronunţată în dosarul nr. 576/2003, al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 februarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 77/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 79/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
