ÎNFIINŢAREA CULTELOR RELIGIOASE. ABROGAREA PARŢIALĂ A DECRETULUI NR. 177/1948 PENTRU REGIMUL GENERAL AL CULTELOR RELIGIOASE PRIN ART. 150 DIN CONSTITUŢIE
| Comentarii |
|
Instanţa judecătorească, admiţând acţiunea şi obligând Secretariatul de Stat pentru Culte la emiterea unui act administrativ prin care să recunoască oficial statutul de organizare şi funcţionare al reclamantului drept cult religios, aprobat prin hotărâre judecătorească în temeiul Legii nr. 21/1924, ca urmare a abrogării parţiale a Decretului nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor religioase prin Constituţia din 1991, nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti şi nici nu s-a substituit în activitatea puterii legislative, ci şi-a exercitat atribuţiile fireşti de instanţă de contencios administrativ, în cadru! cărora este pe deplin competentă să verifice legalitatea actelor administrative sau să constate dacă o autoritate a administraţiei publice refuză nejustificat să rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege, formulată de o persoană ce se consideră vătămată.
(Curtea Supremă de Justiţie, Completul de 9 judecători, decizia nr. 33 din 2 aprilie 2001)
CURTEA
Asupra recursului în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 25 noiembrie 1998, reclamanta Organizaţia Religioasă “Martorii lui lehova” a chemat în judecată pe pârâtul Secretariatul de Stat pentru Culte, solicitând
anularea adreselor nr. 5211 din 26 august 1998 şi C/788/21 octombrie 1998 prin care acesta a refuzat să-i recunoască oficial Statutul de organizare şi funcţionare al reclamantei, cu modificările aprobate prin hotărâre judecătorească.
Curtea de Apel Bucureşti - secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 268 din 4 martie 1999, a admis excepţia invocată de pârât, privind nulitatea absolută a încheierilor din 9 aprilie 1998 şi 21 ianuarie 1999 pronunţate de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. 1174/PJ/1990 şi a respins acţiunea ca nefondată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că prin decizia nr. V din 7 octombrie 1996 a Curţii Supreme de Justiţie - Secţiile Unite, s-a stabilit că acordarea personalităţii juridice asociaţiilor şi fundaţiilor este de competenţa tribunalelor.
în speţă, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti nu numai că nu mai avea competenţa să soluţioneze vreo cerere cu privire la persoana juridică dar, la modificarea statutului, nu a solicitat avizul ministerului în competenţa căruia cade scopul asociaţiei, conform art. 3 lit. “a” din Legea nr. 21/1924.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea Supremă de Justiţie - secţia de contencios administrativ, prin decizia nr. 769 din 7 martie 2000, a admis recursul, a casat sentinţa atacată şi în fond a admis acţiunea. în consecinţă, au fost anulate adresele nr. 5211/1998 şi nr. C/ 788/1998 emise de Secretariatul de Stat pentru Culte şi a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să recunoască statutul reclamantei înregistrat la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti. De asemenea, pârâtul a fost obligat la
3.000.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru aceasta, instanţa a reţinut că refuzul pârâtului de a recunoaşte statutul reclamantei modificat în aprilie 1998, este nejustificat.
Astfel, atât timp cât Organizaţia Religioasă “Martorii lui lehova” şi-a înregistrat în mod legal modificarea statutului la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, conform încheierii din data de 9 aprilie 1998 rectificată prin încheierea din data de 21 ianuarie 1999, hotărâri definitive şi irevocabile, pârâtul este obligat să recunoască acest statut.
Cererea de revizuire a acestei hotărâri, formulată de Secretariatul de Stat pentru Culte, a
fost respinsă de Curtea Supremă de Justiţie - secţia de contencios administrativ, prin decizia nr. 1968 din 31 mai 2000.
Procurorul general a declarat recurs în anulare împotriva deciziei nr. 769 din 7 martie 2000, pronunţată de secţia de contencios administrativ a Curţii Supreme de Justiţie, susţinând că a fost pronunţată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.
în motivarea recursului în anulare se susţine, în esenţă, că instanţa, admiţând acţiunea şi obligând pârâtul la emiterea unui act administrativ prin care să recunoască oficial Statutul de organizare şi funcţionare al reclamantei, cât şi modificările aprobate, a statuat posibilitatea constituirii de culte religioase prin modificarea statutelor asociaţiilor cu caracter religios, fără o bază legală, instituind reguli derogatorii de la reglementările legale în materie, depăşind, astfel, atribuţiile puterii judecătoreşti prin imixtiune în sfera de activitate a puterii legislative.
Recursul în anulare nu este fondat.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ, orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanţei competente pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.
în cauză, refuzul pârâtului de a recunoaşte statutul reclamantei, refuz manifestat expres prin adresele nr. 5211/26 august 1998 şi nr. C/788 din 21 octombrie 1998, a determinat-o pe aceasta să sesizeze instanţa de contencios administrativ pentru a se constata că poziţia Secretariatului de Stat pentru Culte este nejustificată legal şi, în consecinţă, să fie obligat să emită un act administrativ din care să rezulte că este recunoscut oficial Statutul de organizare şi funcţionare cu modificările aprobate prin hotărâre judecătorească.
Curtea Supremă de Justiţie - secţia de contencios administrativ, admiţând atât recursul cât şi acţiunea în fond, a anulat adresele menţionate şi a obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să recunoască statutul reclamantei, aşa cum a fost modificat şi de care s-a luat act prin hotărârile judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat, devenite obligatorii.
Hotărând în acest mod, instanţa nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti şi nu s-a substituit în activitatea puterii legislative, cum se susţine prin recursul în anulare, ci şi-a exercitat atribuţiile sale tireşti de instanţă de contencios administrativ în cadrul cărora este pe deplin competentă să verifice legalitatea actelor administrative sau să constate dacă o autoritate a administraţiei publice refuză nejustificat să rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege, formulată de o persoană ce se consideră vătămată.
Când o persoană se plânge împotriva refuzului administraţiei de a satisface o cerere privitoare la un drept, instanţa este datoare, dacă constată temeinicia pretenţiilor, să oblige autoritatea administrativă să emită actul, certificatul ori alt
înscris solicitat, deoarece numai în acest fel se poate înlătura vătămarea produsă.
A considera altfel, ar însemna să nu se recunoască instanţelor de contencios administrativ competenţa conferită prin art. 48 din Constituţia României şi prin Legea nr. 29/1990, competenţă care le-a fost dată tocmai pentru a putea fi cenzurate greşelile sau chiar eventualele abuzuri din activitatea autorităţilor administrative şi pentru a fi înlăturate vătămările aduse drepturilor subiective ale persoanelor.
Pentru considerentele expuse, constatându-se că instanţa nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, recursul în anulare este nefondat şi va fi respins ca atare.
NOTĂ
1.1. Organizaţia Religioasă “Martorii lui lehova” dobândeşte personalitate juridică, ca asociaţie, prin sentinţa nr. 1166 din 9 aprilie 1990, pronunţată de Judecătoria sector 1 Bucureşti în dosarul nr. 1174/PJ/1990. în prealabil este obţinut avizul favorabil al Ministerului Cultelor. Judecarea are loc în camera de consiliu, cu participarea procurorului, care pune concluzii de admitere a cererii.
Admiterea cererii şi acordarea jDersonalităţii juridice se întemeiază pe dispoziţiile Legii nr. 21/1924 şi Decretului nr. 31/1954.
Sentinţa devine definitivă prin nerecurare.
1.2. Prin încheierea din 28 iunie 1995, pronunţată în dosarul nr. 1174/PF/1990, Judecătoria sector 1 Bucureşti, se admite cererea şi se ia act de modificarea statutului
asociaţiei.
1.3. Prin încheierea din 9aprilie 1998, pronunţată de Judecătoria sector 1 Bucureşti în dosarul nr. 1174/PF/1990, se admite cererea formulată de Organizaţia Religioasă “Martorii lui lehova” şi se ia act de modificările intervenite în statutul acesteia, precum şi în componenţa organelor de conducere. Judecata are loc în şedinţă publică, cu participarea procurorului, care pune concluzii de admitere a cererii. Secretariatul de Stat pentru Culte, deşi legal citat, nu se prezintă.
Modificările statutului sunt înregistrate în Registrul persoanelor juridice, iar încheierea corespunzătoare este publicată în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, nr. 1837 din 6 iulie 1998.
în urma modificării sale, Statutul Organizaţiei Religioase “Martorii lui lehova” prevede, la art. 1 lit. b), că "Organizaţia Religioasă “Martorii lui lehova” este un cult religios [subl. ns. - C.-L.P.] creştin", iar la art. 1 lit. c) că “Organizaţia Religioasă “Martorii lui lehova” (în continuare, Organizaţia) este denumirea oficială a cultului religios [subl. ns. - C.-L.P.] “Martorii lui lehova” şi se referă atât la credincioşi, care sunt asociaţi în congregaţii, cât şi la ritual, sau servicii religioase”.
încheierea devine definitivă şi irevocabilă prin neexercitarea căilor de atac.
1.4. Prin încheierea din 21 ianuarie 1999, pronunţată de Judecătoria sector 1 Bucureşti în dosarul nr. 1174/PF/1990, se dispune rectificarea erorii materiale din dispozitivul încheierii din 9 aprilie 1998 [a se vedea pct. 1.3.].
încheierea devine definitivă şi irevocabilă prin neexercitarea căilor de atac.
2.1. Organizaţia Religioasă “Martorii lui lehova” cheamă în judecată Secretariatul de Stat pentru Culte, solicitând anularea unor adrese emise de pârât, în care reclamantul nu figurează drept cult religios, obligarea pârâtului să modifice unele circulare emise de acesta, în sensul precizării că reclamantul este cult religios şi obligarea pârâtului să comunice autorităţilor publice circularele modificate cu precizarea că reclamantul este cult religios.
Prin sentinţa civilă nr. 241 din 25 februarie 1999, pronunţată în dosarul nr. 11301/
1998, de Curtea de Apel Bucureşti - secţia de contencios administrativ, este admisă excepţia invocată de pârât, se constată nulitatea absolută a încheierilor din 9 aprilie 1998 [a se vedea pct. 7.3.] şi 21 ianuarie 1999 [a se vedea pct. 1.3. şi 1.4.] ale Judecătoriei sector 1 Bucureşti şi se respinge acţiunea ca nefondată.
2.2. Recursul declarat de reclamant este respins ca nefondat de Curtea Supremă de Justiţie - secţia de contencios administrativ prin decizia nr. 2455 din 19 octombrie
1999.
în considerentele deciziei se reţine că încheierile pronunţate de Judecătoria sector 1 Bucureşti [a se vedea pct. 1.3. şi 1.4.] nu pot produce efecte, deoarece, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 59/1993, înregistrarea modificărilor aduse statutului reclamantului era de competenţa tribunalului, normele procedurale de competenţă fiind de strictă aplicare. Cele două încheieri sunt sancţionate printr-o nulitate de ordine publică, care poate fi invocată oricând pe cale incidenţă. Pe de altă parte, se reţine că singurul act normativ care reglementează situaţia cultelor religioase în România este Decretul nr. 177/1948, a cărui constituţionalitate nu poate fi analizată de instanţă, iar Secretariatul de Stat pentru Culte nu poate înfiinţa culte religioase, având doar competenţa de a aviza înfiinţarea acestora.
3.1. Organizaţia Religioasă “Martorii lui lehova” cheamă în judecată Secretariatul de Stat pentru Culte şi Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului, solicitând anularea unui aviz privind construirea unei săli de închinare şi obligarea la emiterea unui alt aviz, referitor la construirea unui lăcaş de cult.
Prin sentinţa civilă nr. 240 din 25 februarie 1999, pronunţată în dosarul nr. 1235/ 1998, Curtea de Apel Bucureşti - secţia de contencios administrativ admite excepţia invocată de pârâtul Secretariatul de Stat pentru Culte, constată nulitatea absolută a încheierilor din 9 aprilie 1998 [a se vedea pct. 1.3.] şi 21 ianuarie 1999 [a se vedea pct.
7.4.] ale Judecătoriei sector 1 Bucureşti şi respinge acţiunea ca nefondată.
Pentru a statua astfel, instanţa reţine că, în urma modificării Codului de procedură civilă prin Legea nr. 59/1993, competenţa înregistrării asociaţiilor sau modificării înregistrărilor revine tribunalului, aspect prevăzut şi de Legea nr. 21/1924. în acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Supremă de Justiţie - Secţii Unite, prin decizia nr. V din 7 octombrie 1996.
Aşa fiind, rezultă că încheierea de modificare a statutului reclamantei a fost pronunţată de o instanţă care nu avea competenţa materială, iar instanţa constată nulitatea ei absolută, admiţând excepţia în acest sens.
Soluţia şi motivarea prezentei sentinţe formează o jurisprudenţă unitară cu sentinţa civilă nr. 241 din 25 februarie 1999, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - secţia de contencios administrativ, în dosarul nr. 1301/1998 [a se vedea pct. 2.1.].
3.2. în urma recursului declarat de reclamant, Curtea Supremă de Justiţie - secţia de contencios administrativ, prin decizia nr. 519 din 15 februarie 2000, pronunţată în dosarul nr. 1633/1999, admite recursul, casează sentinţa recurată şi, în fond, admite acţiunea formulată de reclamantă, anulează avizul atacat, referitor la construirea unei săli de închinare, şi obligă pârâţii să emită un nou aviz, pentru construirea unui lăcaş de cult.
în considerentele deciziei, instanţa supremă reţine că, în faţa primei instanţe, pârâtul Secretariatul de Stat pentru Culte a invocat excepţia nulităţii încheierii din 9 aprilie 1998 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti [a se vedea pct. 7.3.], aspect pe care părţile au pus concluzii orale. Ulterior, prin notele scrise depuse la dosar, acelaşi pârât a invocat nulitatea absolută şi a încheierii de rectificare din 21 ianuarie 1999 [a se vedea pct. 1.4.]. Prima instanţă a admis excepţia şi a constatat nulitatea absolută a ambelor încheieri, deşi obiectul discuţiilor contradictorii s-a limitat la prima dintre ele, cu privire la cea de-a doua reclamantul nepunând concluzii orale sau scrise. Procedând la examinarea ambelor încheieri şi soluţionând fondul procesului, s-au nesocotit principiile oralităţii, contradictorialităţii, dreptului la apărare, egalităţii părţilor în faţa legii şi dreptului la un proces echitabil, consacrate de dreptul intern şi de dreptul internaţional, procedeul fiind de natură a-l prejudicia grav pe reclamant.
Se reţine că rezolvarea dată excepţiei este greşită, deoarece legea nu a prevăzut posibilitatea de a se desfiinţa o hotărâre judecătorească, chiar şi o încheiere pronunţată într-o materie necontencioasă, pe calea unei excepţii sau pe calea unei acţiuni ulterioare, ci numai prin utilizarea căilor legale de atac.
Instanţa de recurs consideră că, potrivit art. 332 din Codul de procedură civilă, cererile necontencioase care sunt în legătură cu o pricină în curs la o instanţă sau pe care aceasta a dezlegat-o se îndreaptă la acea instanţă. Referindu-se la persoanele juridice înregistrate la judecătorii înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 59/1993, Curtea Supremă de Justiţie - Secţii Unite a statuat, prin Decizia nr. V din 7 octombrie 1996, că nu există nici o reglementare care să dispună transferarea registrelor acestora de la judecătorii la tribunale a modificărilor prevăzute de art. 93 din Legea nr. 21/1924. De asemenea, secţia comercială a Curţii Supreme de Justiţie a statuat, prin mai multe decizii (nr. 110, 111 şi 112 din 27 ianuarie 1997) că atât înregistrarea, cât şi modificarea statutelor asociaţiilor şi fundaţiilor sunt de competenţa judecătoriilor, chiar şi după adoptarea Legii nr. 59/1993. Prin urmare, Judecătoria sector 1 Bucureşti, care a acordat reclamantei personalitate juridică, era competentă material să ia act şi de modificările statutare intervenite ulterior.
Suprema instanţă motivează că hotărârile pronunţate într-o materie necontencioasă, prin care s-a acordat personalitate juridică unei asociaţii ori s-a luat act de modificarea statutului, se referă la starea şi capacitatea persoanei, fiind opozabile erga omnes. Câtă vreme nu au fost desfiinţate prin exercitarea căilor legale de atac, hotărârile respective produc efecte juridice faţă de terţi, deci inclusiv faţă de Secretariatul de Stat pentru Culte, care este ţinut să le respecte întocmai.
Instanţa reţine că obiecţiunea pârâtului Secretariatul de Stat pentru Culte vizează exclusiv acea dispoziţie din statutul reclamantului conform căreia acesta este un cult religios. Pentru a-şi justifica atitudinea adoptată, Secretariatul de Stat pentru Culte a făcut trimitere la prevederile art. 13 şi art. 14 din Decretul nr. 177/1948, care stabileau condiţiile de recunoaştere a cultelor religioase numai prin lege. Instanţa supremă consideră însă că reglementarea respectivă intră sub incidenţa art. 150 alin. (1) din Constituţie, devenind desuetă. Ea este în contradicţie cu actele internaţionale, între care Convenţia europeană a drepturilor omului, precum şi cu jurisprudenţa în materie a Comisiei şi Curţii Europene ale Drepturilor Omului.
Instanţa de recurs constată că poziţia Secretariatului de Stat pentru Culte este în contradicţie cu constatările cuprinse într-o sinteză a Departamentului de control al Guvernului în legătură cu Organizaţia Religioasă “Martorii lui lehova”. Acest act confirmă că această organizaţie şi-a început activitatea religioasă în România în urmă cu peste 80 de ani, cultul religios a fost interzis în anul 1948 de regimul comunist, apoi şi-a redobândit personalitatea juridică, organizaţia bucurându-se de toate drepturile şi prerogativele unui cult religios recunoscut prin lege. Documentul poartă semnătura de aprobare a primului-ministru şi propune includerea reclamantei în lista religiilor şi cultelor recunoscute în România, cu acordarea tuturor drepturilor prevăzute în actele normative în vigoare. Totodată, el cere Secretariatului de Stat pentru Culte să-şi revizuiască punctul de vedere, în sensul respectării hotărârii pronunţate de Judecătoria sector 1 Bucureşti, implicit a noului statut, care prevede că Organizaţia Religioasă “Martorii lui lehova” este un cult religios.
Instanţa constată că avizul atacat se referă la o sală de închinare, iar nu la un lăcaş de cult, ceea ce duce la împiedicarea membrilor acestui cult religios de a-şi exercita efectiv libertatea de credinţă. Se aminteşte faptul că, de la data înfiinţării şi până în anul 1997, reclamantul a obţinut, atât de la autorităţile pârâte, cât şi de la autorităţi ale administraţiei publice locale, numeroase avize, certificate de urbanism şi autorizaţii de construcţie pentru lăcaşuri de cult.
Se observă schimbarea soluţiei date prin decizia nr. 2455 din 19 octomrie 1999, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie - secţia de contencios administrativ [a se vedea pct. 2.2.].
3.3. împotriva deciziei pronunţate în recurs, Secretariatul de Stat pentru Culte formulează cerere de revizuire, în temeiul art. 322 pct. 7 din Codul de procedură civilă, pe motivul existenţei a două hotărâri definitive potrivnice, date în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate, invocându-se Decizia nr. 2455 din 19 octombrie 1999, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie - secţia de contencios administrativ [a se vedea pct. 2.3.].
Cererea de revizuire este respinsă ca nefondată prin decizia nr. 1967 din 31 mai 2000, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie - secţia de contencios administrativ, în dosarul nr. 1218/2000.
în motivarea deciziei, se reţine că nu este vorba de hotărâri judecătoreşti pronunţate în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane şi că, prin dispozitivul lor, ele nu sunt potrivnice. în realitate, motivele invocate de revizuient au ca obiect considerentele celor două hotărâri, însă acestea nu dobândesc autoritate de lucru judecat, iar eventuala lor contrarietate nu poate constitui temei al revizuirii pentru contrarietate de hotărâri.
3.4. împotriva deciziei pronunţate în recurs se declară şi recurs în anulare, de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, în temeiul art. 330 pct. 1 din Codul de procedură civilă, invocându-se depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti prin recunoaşterea statutului de cuit religios al Organizaţiei Religioase “Martorii lui lehova”, pe baza unei hotărâri judecătoreşti, iar nu a legii.
Prin recursul în anulare se susţine că, potrivit art. 13 din Decretul nr. 177/1948, în vigoare, aprobarea statutului de cult religios se face de organul reprezentativ suprem (autoritatea legiuitoare), pe baza unei propuneri a Guvernului, în urma recomandării Ministerului Cultelor - devenit Secretariatul de Stat pentru Culte, sesizat cu o cerere din partea grupării religioase respective. Potrivit art. 18, asociaţiile civile şi fundaţiile care urmăresc, în total sau în parte, scopuri religioase, trebuie, pentru a fi recunoscute ca persoane juridice, să aibă încuviinţarea Guvernului, prin Secretariatul de Stat pentru Culte, fiind supuse întru totul obligaţiilor ce decurg din legi cu privire la caracterul lor religios. în acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 2 pct. 3 şi 4 din Hotărârea Guvernului nr. 63/1998 privind organizarea şi funcţionarea Secretariatului de Stat pentru Culte. Din conţinutul acestor dispoziţii legale rezultă că legiuitorul a înţeles ca recunoaşterea cultelor religioase să se facă numai prin lege, iar nu prin hotărâre judecătorească.
în cauză, se arată că reclamantul s-a înregistrat ca persoană juridică prin hotărâre judecătorească, în anul 1990 [a se vedea pct. 7.7.], iar ulterior acesta se autointitulează cult religios, solicitând instanţei să ia act de modificările intervenite în statut, ceea ce aceasta face prin încheiere [a se vedea pct. 7.3.], urmată de o încheiere de rectificare [a se vedea pct. 1.4.].
Autorul recursului în anulare apreciază că, prin aceste hotărâri, reclamantul a obţinut, pe cale ocolită şi contrar legii, recunoaşterea statutului său de cult religios.
Se face şi referire la decizia nr. 2455 din 19 octombrie 1999, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie - secţia de contencios administrativ [a se vedea pct. 2.2.].
în recursul în anulare se concluzionează că instanţa judecătorească a imixtionat în sfera de activitate a puterii legiuitoare, aşa încât, substituindu-se acesteia, ea a încălcat principiul constituţional al separării puterilor în stat.
Recursul în anulare este respins ca nefondat prin decizia nr. 32 din 2 aprilie 2001, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie - Completul de 9 Judecători, în dosarul nr. 53/2000.
Soluţia şi motivarea acestei decizii sunt aceleaşi cu acelea ale deciziei nr. 33 din 2 aprilie 2001, pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie - Completul de 9 judecători, decizie la care se referă prezenta notă, redată mai sus [a se vedea pct. 4.4.].
4.1. Organizaţia Religioasă “Martorii lui lehova” cheamă în judecată Secretariatul de Stat pentru Culte, solicitând anularea unor adrese emise de pârât, prin care acesta refuză să recunoască statutul de cult religios al reclamantului, pecum şi obligarea pârâtului să emită un act administrativ prin care să recunoască în mod oficial statutul de organizare şi funcţionare cu ultimele modificări aprobate prin hotărâre judecătorească.
Prin sentinţa civilă nr. 268 din 4 martie 1999, pronunţată în dosarul nr. 1545/ 1998, Curtea de Apel Bucureşti - secţia de contencios administrativ admite excepţia invocată de pârât privind nulitatea absolută a încheierilor din 9 aprilie 1998 [a se vedea pct. 7.3.] şi 21 ianuarie 1999 [a se vedea pct. 7.4.] ale Judecătoriei sector 1 Bucureşti şi respinge acţiunea ca nefondată.
Soluţia şi motivarea prezentei sentinţe sunt aceleaşi cu acelea ale sentinţei civile nr. 240 din 25 februarie 1999, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - secţia de contencios administrativ, în dosarul nr. 1235/1998 [a se vedea pct. 3.1.] şi ale sentinţei civile nr. 241 din 25 februarie 1999, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - secţia de contencios administrativ, în dosarul nr. 1301/1998 [a se vedea pct. 2.1.].
în plus, instanţa reţine că modificarea statutului de reclamant, în sensul că este un cult religios, contravine legii, deoarece art. 13 şi art. 14 din Decretul nr. 177/1948 prevăd că recunoaşterea cultelor religioase se fac numai potrivit acestui act normativ.
4.2. în urma recursului declarat de reclamant, Curtea Supremă de Justiţie - secţia de contencios administrativ, prin decizia nr. 769 din 7 martie 2000, pronunţată în dosarul nr. 1666/1999, admite recursul, casează sentinţa recurată şi, în fond, admite acţiunea formulată de reclamantă, anulează adresele atacate şi îl obligă pe pârât să emită un act administrativ prin care să recunoască statutul reclamantului înregistrat la Judecătoria sector 1 Bucureşti.
în considerentele deciziei, instanţa supremă reţine că rezolvarea dată excepţiei este nelegală, deoarece legea nu prevede posibilitatea ca o hotărâre judecătorească -încheierea fiind o astfel de hotărâre - să poată fi desfiinţată pe calea unei excepţii sau pe calea unei acţiuni ulterioare. Hotărârile se desfiinţează exclusiv prin utilizarea căilor de atac prevăzute de lege. Cum pârâtul nu a folosit aceste căi împotriva celor două încheieri, acestea sunt definitive şi irevocabile. Admiţând excepţia invocată de pârât privind nulitatea încheierilor pronunţate de o altă instanţă într-o altă cauză, instanţa a pronunţat o sentinţă nelegală, depăşindu-şi competenţa. în concluzie, sentinţa recurată este nelegală întrucât a anulat, nepermis de lege, hotărâri definitive şi irevocabile, prin admiterea excepţiei invocate de pârât.
Cu privire la fondul cauzei, instanţa de recurs consideră că încheierea pronunţată de Judecătoria sector 1 Bucureşti [a se vedea pct. 7.3.], prin care s-a luat act de modificările statutului reclamantului, este definitivă şi irevocabilă. împrejurarea că Secretariatul de Stat pentru Culte nu s-a prezentat în instanţă, la termenul pentru care a fost citat, nu este o situaţie care să determine neopozabilitatea acelei încheieri faţă de autoritatea pârâtă.
Se reţine că, potrivit art. 3 din Legea nr. 21/1924, avizul ministerului este necesar numai pentru dobândirea personalităţii juridice (ceea ce s-a realizat în anul 1990), iar nu şi pentru modificarea unor prevederi ale actului de înfiinţare.
Instanţa precizează că, potrivit art. 29 alin. (3) din Constituţie, cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii. Reclamantul s-a înfiinţat în anul 1990, în baza Legii nr. 21/1924, atunci în vigoare, iar prin statutul modificat s-a prevăzut că este cult religios. Instanţa constată că Decretul nr. 177/1948 contravine Constituţiei, constatându-se neconstituţionalitatea lui în conformitate cu art. 150 alin. (1) din Constituţie, fiind un act normativ anterior. Pe cale de consecinţă, el nu poate fi avut în vedere în soluţionarea cauzei, el cuprinzând restricţii privind libertatea opiniilor şi credinţelor religioase, ceea ce contravine art. 29 alin. (1) din Constituţie.
Instanţa constată că pârâtul este obligat să recunoască statutul reclamantului, deoarece acesta şi-a înregistrat legal modificarea statutului la instanţa judecătorească, prin hotărâri definitive şi irevocabile. Atitudinea sa de refuz este în contradicţie cu dispoziţiile art. 29 din Constituţie şi cu normele internaţionale consfinţite în tratate ratificate de Parlament, care fac parte din dreptul intern conform art. 11 din Constituţie, iar în
măsura în care ar exista neconcordanţe între aceste tratate privitoare la drepturile omului şi legile interne au prioritate reglementările internaţionale, potrivit art. 20 din Constituţie, în acest sens, Declaraţia universală a drepturilor omului prevede, în art. 18, că orice persoană are dreptul la libertatea gândirii, a conştiinţei şi a religiei, acest drept implicând libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile sale, individual sau în colectiv, atât în public, cât şi în privat, prin cult şi îndeplinirea de rituri. Prevederi în acest sens sunt cuprinse şi în Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice, în Declaraţia privind eliminarea tuturor formelor de intoleranţă şi de discriminare din motive de religie sau de convingere şi în Convenţia europeană a drepturilor omului.
Instanţa apreciază că refuzul Secretariatului de Stat pentru Culte nu coincide nici cu poziţia departamentului de control din cadrul Guvernului, exprimată într-o sinteză a unei note de control, document aprobat de primul-ministru.
Soluţia dată prin prezenta decizie confirmă jurisprudenţa creată prin decizia nr. 519 din 15 februarie 2000, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie - secţia de contencios administrativ, în dosarul nr. 1633/1999 [a se vedea pct. 3.2.], în opoziţie cu jurisprudenţa anterioară, exprimată prin decizia nr. 2455 din 19 octombrie 1999, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie - Secţia de contencios administrativ [a se vedea pct. 2.2.].
4.3. împotriva deciziei pronunţate în recurs, Secretariatul de Stat pentru Culte formulează cerere de revizuire, în temeiul art. 322 pct. 7 din Codul de procedură civilă, pe motivul existenţei a două hotărâri definitive potrivnice, date în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate, invocându-se sentinţa civilă nr. 241 din 25 februarie 1999, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - secţia de contencios administrativ, în Dosarul nr. 1301/1998 [a se vedea pct. 2.1.], irevocabilă prin Decizia nr. 2455 din 19 octombrie 1999, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie - secţia de contencios administrativ [a se vedea pct. 2.2.].
Cererea de revizuire este respinsă ca nefondată prin decizia nr. 1968 din 31 mai 2000, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie - secţia de contencios administrativ, în dosarul nr. 1219/2000.
Motivarea şi soluţia deciziei sunt asemănătoare cu acelea reţinute prin decizia nr. 1967 din 31 mai 2000, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie - secţia de contencios administrativ, în dosarul nr. 1218/2000 [a se vedea pct. 3.3.].
4.4. împotriva deciziei pronunţate în recurs se declară şi recurs în anulare, de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, în temeiul art. 330 pct. 1 din Codul de procedură civilă, invocându-se depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti prin recunoaşterea statutului de cult religios al Organizaţiei Religioase “Martorii lui lehova”, pe baza unei hotărâri judecătoreşti, iar nu a legii.
Motivarea recursului în anulare este aceeaşi cu motivarea recursului în anulare declarat împotriva deciziei nr. 519 din 15 februarie 2000, pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie - secţia de contencios administrativ, în dosarul nr. 1633/1999 [a se vedea pct. 3.4.].
Recursul în anulare este respins ca nefondat prin decizia nr. 33 din 2 aprilie 2001, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie - Completul de 9 judecători, în dosarul nr. 60/2000, decizie la care se referă prezenta notă, redată mai sus. Soluţia se înscrie în jurisprudenţa exprimată şi prin decizia nr. 32 din 2 aprilie 2001, pronunţată de Curtea Supremă de Justitie - Completul de 9 judecători, în dosarul nr. 53/2000 [a se vedea pct.
3.4.].
5.1. Organizaţia Religioasă “Martorii lui lehova” cheamă în judecată Prefectura judeţului Braşov şi Primăria municipiului Braşov, solicitând anularea unor adrese şi a unor certificate de urbanism prin care se refuză autorizaţia de construcţie pentru lăcaşe de cult, emise de pârâţi, precum şi obligarea celui de-al doilea pârât să emită autorizaţii de construire a lăcaşelor de cult.
Prin sentinţa civilă nr. 896 din 28 septembrie 1998, Curtea de Apel Bucureşti -secţia de contencios administrativ îşi declină competenţa în favoarea Tribunalului Braşov.
5.2. Recursul declarat de reclamant împotriva decimatorului de competenţă este admis de Curtea Supremă de Justiţie - secţia de contencios administrativ, prin decizia nr. 156 din 27 ianuarie 1999, care casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, competentă material şi teritorial.
5.3. în urma rejudecării, prin sentinţa civilă nr. 507 din 4 mai 1999, pronunţată în dosarul nr. 233/1999, Curtea de Apel Bucureşti - secţia de contencios administrativ respinge acţiunea ca nefondată.
în motivarea soluţiei, instanţa arată că, potrivit art. 29 alin. (3) din Constituţie, cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii.
Regimul general al cultelor religioase este reglementat prin Decretul nr. 177/1948, în vigoare. Potrivit art. 13, cultele religioase, pentru a putea să se organizeze şi să funcţioneze, trebuie recunoscute prin decret al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, dat la propunerea Guvernului, în urma recomandării Ministerului Cultelor. Conform art. 14, în vederea recunoaşterii, fiecare cult religios înaintează, prin Ministerul Cultelor, spre examinare şi aprobare, statutul său de organizare şi funcţionare.
Cu privire la asociaţiile civile şi fundaţiile care urmăresc, în total sau în parte, scopuri religioase, trebuie, pentru a fi recunoscute ca persoane juridice, să aibă încuviinţarea Guvernului, prin Ministerul Cultelor, potrivit art. 18.
Instanţa reţine că, în conformitate cu prevederile Decretului nr. 177/1948, în România au fost recunoscute şi funcţionează 15 culte religioase, din care 14 prin decret, anterior anului 1990, iar Biserica Unită cu Roma prin Decretul-lege nr. 126/1990.
Prin urmare, se constată că legislaţia face distincţie între cultele religioase, care se înfiinţează, organizează şi funcţionează conform Decretului nr. 177/1948, şi asociaţiile şi fundaţiile religioase, care se înfiinţează, organizează şi funcţionează conform Legii nr. 21/1924.
Instanţa reţine că modificarea statutului reclamantului, de care s-a luat act prin încheierile Judecătoriei sector 1 Bucureşti [a se vedea pct. 1.3. şi 7.4.], este fără relevanţă, întrucât, faţă de prevederile Decretului nr. 177/1948 şi ale Legii nr. 21/1924, statutul reclamantului nu poate fi decât de asociaţie civilă religioasă, conform Legii nr. 21/1924, iar nu de cult religios, care, conform art. 29 alin. (3) din Constituţie, se organizează potrivit statutului propriu, în condiţiile legii, respectiv ale Decretului nr. 177/1948.
Legislaţia face distincţie între cultele religioase, care sunt recunoscute conform art. 13 din Decretul nr. 177/1948, şi asociaţiile şi organizaţiile religioase, care se organizează şi funcţionează conform Legii nr. 21/1924.
Soluţia prezentei sentinţe se înscrie pe linia jurisprudenţei Curţii de Apel Bucureşti -secţia de contencios administrativ, stabilită prin sentinţa civilă nr. 240 din 25 februarie 1999, pronunţată în dosarul nr. 1235/1998 [a se vedea pct. 3.1], prin sentinţa civilă nr.
241 din 25 februarie 1999, pronunţată în dosarul nr. 1301/1998 [a se vedea pct. 2.1.] şi prin sentinţa civilă nr. 268 din 4 martie 1999, pronunţată în dosarul nr. 1545/1998 [a se vedea pct. 4.1.].
5.4. în urma recursului declarat de reclamant, Curtea Supremă de Justiţie - secţia de contencios administrativ, prin decizia nr. 1124 din 28 martie 2000, pronunţată în dosarul nr. 2256/1999, admite recursul, casează sentinţa recurată şi, în fond, admite acţiunea formulată de reclamantă, anulează actele atacate şi îl obligă pe cel de-al doilea pârât să emită un certificat de urbanism pentru realizarea unui lăcaş de cult.
în considerentele deciziei, instanţa supremă reţine că în mod greşit prima instanţă a considerat ca fiind legală opinia exprimată de Secretariatul de Stat pentru Culte în mai multe acte administrative, prin care reclamantul este omis din lista cultelor religioase recunoscute de statul român.
Instanţa de recurs notează că, potrivit art. 29 alin. (3) din Constituţie, cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii. Acest text se referă la Legea nr. 21/1924, singura lege în vigoare în acest domeniu, iar nu la Decretul nr. 177/1948, care a fost abrogat implicit ca efect al aplicării art. 150 alin. (1) din Constituţie. Respectivul decret, în momentul adoptării sale de puterea comunistă, avea menirea de a limita drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, în speţă libertatea religioasă, şi de a supune cultele religioase controlului total al statului.
De asemenea, instanţa supremă statuează că este greşită concluzia primei instanţe, în sensul că actele administrative sunt legale, Secretariatul de Stat pentru Culte neavând atribuţia de a recunoaşte cultele religioase. Dispoziţiile art. 2 pct. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 63/1998 prevăd, printre atribuţiile acestei instituţii, aceea de a analiza cererile de înfiinţare a noi culte religioase, de a întocmi documentaţiile cerute de lege şi de a face propuneri în vederea recunoaşterii acestora.
în concret, reclamantului i s-a acordat avizul de Ministerul Cultelor, în anul 1990, pe baza lui obţinând personalitate juridică şi funcţionând în calitate de cult religios, beneficiind de toate drepturile pe care legea le conferă cultelor.
Aceeaşi concluzie se desprinde şi din nota Departamentului de control al Guvernului, aprobată de fostul prim-ministru Radu Vasile.
Instanţa de recurs constată şi faptul că sentinţa atacată încalcă drepturile şi libertăţile fundamentale generate de următoarele tratate internaţionale la care România este parte: Declaraţia universală a drepturilor omului, Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice, Declaraţia privind eliminarea tuturor formelor de intoleranţă şi de discriminare din motive de religie sau de convingere şi Convenţia europeană a drepturilor omului.
Această soluţie se înscrie în jurisprudenţa actuală a secţiei de contencios administrativ a Curţii Supreme de Justiţie, exprimată prin decizia nr. 519 din 15 februarie 2000, pronunţată în dosarul nr. 1633/1999 [a se vedea pct. 3.2.] şi prin decizia nr. 769 din 7 martie 2000, pronunţată în dosarul nr. 1666/1999 [a se vedea pct. 4.2.], precum şi în jurisprudenţa constantă a Completului de 9 judecători al Curţii Supreme de Justiţie, exprimată prin decizia nr. 32 din 2 aprilie 2001, pronunţată în dosarul nr. 53/2000 [a se vedea pct. 3.4.] şi prin decizia nr. 33 din 2 aprilie 2001, pronunţată în dosarul nr. 60/2000 [a se vedea pct. 4.4.], în opoziţie cu prima soluţie jurisprudenţială a secţiei de contencios administrativ a Curţii Supreme de Justiţie, exprimată prin decizia nr. 2455 din 19 octombrie 1999 [a se vedea pct. 2.2.].
6. în concluzie, Curtea Supremă de Justiţie, printr-o jurisprudenţă constantă (având o singură soluţie iniţială contrară, a secţiei de contencios administrativ, toate celelalte soluţii, atât ale secţiei de contencios administrativ, cât şi ale Completului de 9 judecători, fiind convergente), apreciază că Decretul nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor religioase este parţial abrogat prin Constituţia României din 1991, sub aspectul dispoziţiilor care prevăd că un cult religios trebuie recunoscut prin aprobarea statutului său prin lege, adoptată la propunerea Guvernului, în urma recomandării administraţiei ministeriale de specialitate.
| ← Imunitate parlamentară. Fapte săvârşite înainte de... | Declaraţiile martorilor. Martor minor. Ascultare → |
|---|
