Omor. Loviri cauzatoare de moarte. Intenţie de a ucide
| Comentarii |
|
Lovirea unei persoane cu pumnii şi cu picioarele, cu consecinţa mai multor fracturi costale, rupturi pulmonare şi hepatice, urmate de moartea victimei, caracterizează fapta, sub aspect subiectiv, ca fiind săvârşită cu intenţia de a ucide, iar nu cu intenţia de vătămare a integrităţii corporale cu urmarea morţii survenite din culpă, prin depăşirea intenţiei făptuitorului.
(Completul de 9 judecători, decizia nr. 101 din 7 octombrie 2002)
Prin sentinţa penală nr. 3 din 18 ianuarie 2001 a Tribunalului Călăraşi, inculpatul C. A. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat prevăzută în art. 174 raportat la art. 175 lit. i C. pen.
Instanţa a reţinut că, la 20 iulie 2000, aflându-se într-un bar unde consuma băuturi alcoolice, inculpatul s-a certat cu un alt consumator pe care l-a lovit cu pumnul, iar după ce acesta a căzut, i-a aplicat mai multe lovituri puternice cu piciorul în regiunea toraco-abdominală, ameninţând că-l va ucide. Agresiunea a încetat după intervenţia altor persoane aflate în local.
Ajunsă la domiciliul ei, victima a decedat la scurtă vreme, moartea datorându-se şocului traumatic-hemoragic produs în urma politraumatismului cranio-toraco-abdominal, cu multiple fracturi costale şi rupturi de organe interne cauzate prin loviturile aplicate de inculpat.
Apelul inculpatului a fost respins prin decizia nr. 2111A din 29 martie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală.
Prin decizia nr. 3550 din 4 iulie 2001, Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, a admis recursul declarat de inculpat şi, casând hotărârile pronunţate
în apel şi în primă instanţă, a schimbat încadrarea faptei în infracţiunea de loviri cauzatoare de moarte prevăzută în art. 183 C. pen şi l-a condamnat în baza acestui text de lege.
Instanţa de recurs a motivat că, faţă de pregătirea şcolară redusă şi starea de ebrietate în care inculpatul s-a aflat, precum şi de lipsa unui mobil de natură a-l determina să suprime viaţa victimei, nu se poate considera că a acţionat cu intenţia de a ucide prin lovituri aplicate cu pumnul şi piciorul, lovituri care, în mod obişnuit, nu duc la deces. S-a mai arătat că ameninţările cu moartea proferate de inculpat în timp ce lovea victima nu au relevanţă, deoarece starea de ebrietate în care se afla l-a făcut să fie incoerent în gândire şi să nu aibă controlul expresiilor folosite.
împotriva acestei ultime decizii s-a declarat recurs în anulare, cu motivarea că fapta inculpatului constituie infracţiunea de omor.
Recursul în anulare este fondat.
Potrivit art. 174 raportat la art. 175 alin. 1 lit. i C. pen., uciderea unei persoane, săvârşită în pubi.c, constituie infracţiunea de omor calificat.
Spre deosebire de infracţiunea de omor, care nu poate fi săvârşită decât cu intenţie, în una din ceie două modalităţi la care se referă art. 19 alin. 2 pct. 2
în dezvoltarea motivului de anulare invocat, s-a arătat în esenţă că acţiunea este inadmisibilă întrucât, potrivit Legii nr. 10/2001, nu putea fi adresată direct instanţei de judecată. Apoi, procesual, părţile nu au legitimare, de vreme ce autorul reclamantei, G. L. A. S., decedat la 21 septembrie 1971, a înstrăinat, cu titlu oneros, bunul din litigiu, iar ulterior, prin mai multe acte juridice succesive, acesta a trecut în patrimoniul unor persoane fizice, străine de proces.
F. B. C., B. A., R. A şi R. F. au formulat cerere de intervenţie accesorie, în baza art. 51 C. pr. civ., solicitând admiterea recursului în anulare.
Recursul în anulare şi cererea de intervenţie accesorie sunt întemeiate.
Potrivit art. 15 alin. 2 din Constituţia României, legea civilă dispune pentru viitor. Complinitor, art. 1 C. civ. prevede că legea civilă nu are putere retroactivă.
Rezultă că legea nouă este de imediată aplicare, în sensul că acţiunea ei se întinde, exclusiv, asupra situaţiilor juridice pendinte (facta pendentia) şi efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute (facta futura).
Referitor la imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, aflate sub incidenţa Legii nr. 10/2001, ca lege nouă, de imediată aplicare, ele formează obiectul unor situaţii juridice născute sub imperiul legii vechi, durabile însă în timp prin efectele lor juridice (facta futura), generate de ineficacitatea actelor de preluare.
Premergător Legii nr. 10/2001, restitutio in integrum, ca efect al ineficacităţii actelor de preluare, a fost guvernat de dreptul comun al revendicării, fondat pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ., ori al responsabilităţii civile, dedus din art. 998 C. civ., ambele apartenenţe legii vechi.
Deşi avatanjos, prin accesul direct la instanţele judecătoreşti, dar rigid şi conservator prin câmpul său de aplicare (este restrâns la actele de preluare fără titlu ori cu titlu nevalabil), prin regimul probator (art. 1169 C. civ.) şi prescriptibilitate (în cazul acţiunilor personale), dreptul comun a fost părăsit de Legea nr. 10/2001 şi înlocuit cu norme speciale de drept substanţial şi cu o procedură administrativă obligatorie şi prealabilă sesizării instanţelor judecătoreşti.
Legea nouă extinde restitutio in integrum iar, totodată, diversifică amplu gama măsurilor reparatorii şi le supune unor proceduri tehnice
caracteristice dreptului administrativ, dar, în parte, necunoscute dreptului comun civil.
Legea nr. 10/2001, ca lege nouă, suprimă, practic, acţiunea dreptului comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare la care se referă şi, fără a elimina accesul în justiţie, perfecţionează sistemul reparator, iar prin norme procedurale speciale îl subordonează controlului judecătoresc.
Cum reglementările cuprinse în Legea nr. 10/ 2001 interesează, substanţial şi procedural, ordinea publică, rezultă că sunt de imediată aplicare. Soluţia a fost anticipată legislativ prin art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 care prevede că „bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie “.
în contextul arătat, rezultă că, ulterior datei de 14 februarie 2000, când a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, ca lege nouă, acţiunea în revendicare a imobilelor la care se referă, nu mai este posibilă, iar
0 acţiune fondată pe dispoziţiile noii legi este condiţionată de parcurgerea procedurii administrative - obligatori^ - prealabilă sesizării instanţelor judecătoreşti. în concepţia legii noi, accesul în justiţie, printr-un proces echitabil, n-a fost, ca atare, eliminat.
întrucât acţiunea reclamantei a fost introdusă la
1 martie 2001, sub imperiul legii noi, ea nu era susceptibilă de a fi caracterizată şi primită ca o acţiune în revendicare supusă dreptului comun (legii vechi).
După cum, ea nu-şi avea admisibilitatea nici în baza legii noi, de vreme ce a fost introdusă direct la instanţa de judecată, fără a exista dovada parcurgerii procedurii administrative prealabile, prevăzute imperativ prin normele acestei legi.
Drept urmare, sentinţa atacată violează flagrant principiul aplicării imediate a legii noi (acţiunea în revendicare nu era posibilă) şi, identic, normele imperative ale legii noi, prin soluţionarea pricinii, fără ca obligaţia imperativă a parcurgerii procedurii administrative să fi fost îndeplinită.
Aşa fiind, şi, întrucât aspectul de nelegalitate arătat face de prisos examinarea celorlalte motive de anulare invocate, se impune admiterea recursului în anulare şi, corelativ, a cererii de intervenţie, cu consecinţa reformării sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii.
| ← Cerere de recurs. Indicarea şi dezvoltarea motivelor de casare | Obligarea la tratament medical. Făptuitor bolnav psihic... → |
|---|
