Cerere de recurs. Indicarea şi dezvoltarea motivelor de casare
| Comentarii |
|
Pentru a conduce la casarea sau modificarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare „de formă“ a textelor, condiţia legală a „dezvoltării motivelor", prevăzută de art. 303pct. 3 C. pr. civ., implicând determinarea greşelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticii în fapt şi în drept, precum şi indicarea probelor pe care se bazează.
(Secţia civilă, decizia nr. 1360 din 3 aprilie 2002)
- Extras -
Prin sentinţa civilă nr. 235 din 26 ianuarie 2001, Tribunalul Braşov, Secţia civilă, a respins ca fiind prematur introdusă contestaţia în anulare şi ca nefondată contestaţia la executare.
Prin decizia civilă nr. 65 Ap. din 28 iunie 2001, Curtea de Apel Braşov, Secţia civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de contestatoare.
Recursul declarat de contestatoare este nefondat.
Din examinarea cererii de recurs, rezultă că recurenta, invocând temeiurile de casare prevăzute de art. 304 pct. 6 şi 7 C. pr. civ., a susţinut că ar lipsi motivele de fapt şi de drept care au condus la respingerea apelului şi că instanţa de apel ar fi interpretat greşit dispoziţiile legii.
Potrivit art. 303 pct. 3 din codul de procedură civilă „cererea de recurs trebuie să cuprindă arătarea motivelor de casare şi dezvoltarea lor.“
Aceasta înseamnă că, pentru a conduce la casarea sau modificarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare „de formă" a textelor, condiţia legală a „dezvoltării motivelor" implicând determinarea greşelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticii în fapt şi în drept, indicarea probelor pe care se bazează.
Având în vedere că, pe de altă parte, nu sunt îndeplinite nici dispoziţiile art. 306 alin. 2 C. pr. civ., în sensul că nu există motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, în legătură cu hotărârea atacată, recursul se va respinge ca nefondat.
227 Competenţă materială. Actualizarea despăgubirilor stabilite, sub forma unor prestaţii periodice, prin hotărâre judecătorească irevocabilă
Competenţa de soluţionare a cererii privind actualizarea despăgubirilor, stabilite prin hotărâre judecătorească irevocabilă, nu este determinată de criteriul valoric, ci de natura litigiului, respectiv de faptul că reprezintă o cerere accesorie de competenţa instanţei care a judecat cererea principală şi a stabilit condiţiile răspunderii civile delictuale.
(Secţia civilă, decizia nr. 583din 13 februarie 2002)
- Extras -
Reţinând cauza spre rejudecare după casare, Tribunalul Caraş-Severin - Secţia civilă, prin sentinţa nr. 1333 din 11 octombrie 2000, a admis în parte acţiunea reclamantei C. F. şi a obligat pe pârâţii M.
F. şi S. C. „C.“ S. A. Caransebeş la plata sumei de 43.356.073 lei cu titlu de rentă viageră restantă; a fost respinsă ca nefondată cererea reconvenţională formulată de pârâta S. C. „C.“ S. A. Caransebeş.
Prin decizia nr. 82 din 11 iunie 2001, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 25 iulie 2001, Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă a admis apelul reclamantei C. F. şi, în fond, a admis acţiunea şi a obligat pe pârâţi în solidar la plata sumei de i 13.958.131 lei reprezentând rentă viageră lunară restantă actualizată.
împotriva deciziei dată în apel au declarat recurs reclamanta C. F. şi pârâta S. C. „C.“ S. A. Caransebes.
- Extras -
Tribunalul Vâlcea, prin sentinţa civilă nr. 48 din 8 februarie 2000, a admis excepţia de necompetenţă teritorială invocată de pârâţi şi şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a avut în vedere prevederile art. 5 C. pr. civ., reţinând că toţi pârâţii îşi au domiciliul (persoanele fizice) şi sediul (persoana juridică) în Bucureşti.
De menţionat că reclamanţii, prin cererea de chemare în judecată au indicat sediul pârâtei S. C. „J. I.“ S. R. L. în Călimăneşti, când, în realitate, conform certificatului de înmatriculare, este în Bucureşti.
A mai reţinut instanţa că natura litigiului este civilă, iar nu comercială, având în vedere că prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii R. S. şi R. R. au solicitat, în principal, obligarea în solidara pârâţilor, persoane fizice şi persoane juridice, la restituirea sumelor împrumutate şi a dobânzilor aferente.
împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, susţinând că în mod greşit prima instanţă şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei pentru că, fiind vorba de o competenţă alternativă, reclamantul are alegerea şi, în plus, litigiul are un caracter comercial.
Curtea de Apel Piteşti, prin decizia civilă nr. 83 din 5 septembrie 2000, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza pentru judecarea fondului Tribunalului Vâlcea, reţinând că este vorba de o competenţă alternativă şi deci se aplică nu numai dispoziţiile art. 5 C. pr. civ., ci şi cele prevăzute de art. 10. Â reţinut, de asemenea, că, în conformitate cu prevederile art. 12 C. pr. civ., în această situaţie alegerea instanţei o are reclamantul.
Recursul declarat de pârâţi este fondat.
Este de reţinut, în primul rând, că natura juridică a litigiului este civilă, astfel cum corect a stabilit prima instanţă, întrucât din actul de împrumut rezultă că acesta a intervenit numai între persoane fizice, fiind deci un împrumut reglementat de art. 1586 şi următoarele C. civ.
Este de reţinut, de asemenea, că norma înscrisă în art. 5 C. pr. civ. are valoarea unei norme de drept comun în materia competenţei teritoriale, iar toate celelalte forme ale competenţei teritoriale nu constituie decât derogări de la dreptul comun.
Articolul 10 C. pr. civ. stabileşte că, în afară de instanţa domiciliului pârâtului mai sunt competente (competenţă alternativă), instanţa locului executării contractului.
Instanţa de apel, reţinând acest aspect teoretic, precum şi prevederea art. 12 C. pr. civ., care statuează că reclamantul are alegerea, când sunt mai multe instanţe competente să soluţioneze cauza, a considerat că Tribunalul Vâlcea are competenţa teritorială de soluţionare a cauzei conform alegerii făcute de către reclamanţi.
Raţionamentul instanţei de apel porneşte de la o analiză incompletă a art. 10 pct. 1 C. pr. civ., care se referă la „instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte a obligaţiei."
în speţă, convenţiile nu prevăd locul executării obligaţiei şi, în această situaţie, în care părţile nu au stipulat locul unde obligaţia urmează să fie executată, prevederile art. 10 pct. 1 nu-şi mai găsesc aplicarea.
Chiar dacă s-ar considera că au fost executate unele plăţi, ele s-au efectuat şi la Vâlcea şi la Bucureşti, iar conform art. 983 C. civ., când există îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui ce se obligă.
Astfel fiind, pentru considerentele arătate, recursul se admite, se casează decizia recurată şi se respinge ca nefondat apelul formulat de către reclamanţi împotriva sentinţei pronunţate de către Tribunalul Vâlcea, care se menţine.
| ← ICCJ. Decizia nr. 422/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | Omor. Loviri cauzatoare de moarte. Intenţie de a ucide → |
|---|
