Delapidare Spete Jurisprudenta Art 215 cod penal. Decizia 18/2010. Curtea de Apel Bacau
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BACĂU
SECȚIA PENALĂ, CAUZE MINORI SI FAMILIE
DECIZIE Nr. 18
Ședința publică de la 14 Ianuarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Ioana Vorniceasa președinte secție
JUDECĂTORI: Ioana Vorniceasa, Silviu Anti Gabriel Crîșmaru
- - -
GREFIER- - -
&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău - a fost legal reprezentat de -A - procuror
La ordine a venit spre soluționare recursul formulat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamț împotriva deciziei penale nr. 305/29.10.2009 pronunțată de Tribunalul Neamț în dosarul nr-.
Dezbaterile în cauza de față s-au desfășurat în conformitate cu dispozițiile art. 306 Cod pr.penală, în sensul că au fost înregistrate cu ajutorul calculatorului, pe suport magnetic.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns inculpatul, asistat de av., apărător desemnat din oficiu.
Procedura de citare a fost legal îndeplinită.
S-a expus referatul oral asupra cauzei, după care:
Instanța pune în vedere inculpatului dispozițiile art. 70 al.2 Cod pr.penală, în sensul că are dreptul de a avea un apărător, precum și dreptul de a nu face nicio declarație.
Inculpatul arată că nu dorește să-și angajeze un apărător și totodată nu dorește să dea nicio declarație în fața instanței de recurs.
Apărătorul inculpatului și reprezentantul parchetului, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au alte cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbateri.
Reprezentantul parchetului arată că Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamț consideră hotărârea pronunțată netemeinică sub aspectul achitării inculpatului pentru cele două infracțiuni de înșelăciune în convenții și delapidare.
Astăzi în instanță arată că înțelege să susțină recursul parchetului doar cu privire la greșita achitare pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune în convenții, apreciind că din probele administrate în cauză rezultă că sunt îndeplinite elemente constitutive ale acestei infracțiuni. Inculpatul nu avea abilitatea legală de a dispune de bunurile societății, având în vedere faptul că aceasta era condusă de un consiliu de administrație. Mai mult, inculpatul și-a însușit avansul achitat de partea vătămată și a folosit această sumă de bani în interes personal, fapt ce demonstrează fără dubiu că a acționat în mod deliberat cu intenția de a induce în eroare partea vătămată la momentul încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare.
Solicită admiterea recursului, casarea celor două hotărâri, reținerea cauzei spre rejudecare și pe fond să se dispună condamnarea inculpatului, pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune în convenții, faptă prevăzută și pedepsită de art. 215 al.1,3 Cod penal, la pedeapsa închisorii. Să se constate că latura civilă a cauzei a fost soluționată prin sentința civilă nr. 7820/2007 pronunțată de Judecătoria Roman. De asemenea, solicită a se menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.
Avocat, pentru inculpat, arată că în cauză nu a operat transferul dreptului de proprietate și în consecință nu se poate reține că inculpatul a dispus cu privire la un bun al societății. De asemenea, inculpatul nu a săvârșit infracțiunea de înșelăciune în convenții întrucât nu a avut nici un moment intenția de a înșela partea civilă. El i-a învederat acesteia că bunul ce urma a fi înstrăinat era ipotecat. Cu toate că a avut cunoștință de acest aspect partea civilă a încheiat acel antecontract de vânzare cumpărare.
Față de aceste aspecte, arată că în mod corect s-a dispus achitarea inculpatului întrucât lipsește elementul subiectiv specific infracțiunii de înșelăciune în convenții.
Solicită respingerea recursului și să se dispună plata onorariului pentru apărător desemnat din oficiu, din fondurile
Inculpatul solicită respingerea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamț.
S-au declarat dezbaterile închise, trecându-se la deliberare.
CURTEA
- deliberând-
Prin sentința penală nr. 80 din 13.02.2009, Judecătoria Roman, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a cu aplicarea art. 10 lit. d Cod procedură penală, l- achitat pe inculpatul, fiul lui și, născut la 3 iulie 1950 în loc., jud. S M, domiciliat în com., jud. N, CNP -, cu privire la infracțiunea de înșelăciune în convenții, prevăzută de art. 215 alin. 1, 3 Cod penal, în dauna părții vătămate, fiul lui și, născut la 27 martie 1969 în com., jud. N, cu același domiciliu - sat, CNP -, și cu privire la infracțiunea de delapidare, prevăzută de art. 2151alin. 1 Cod penal, în dauna părții vătămate, cu sediul în com., jud. N, societate în faliment reprezentată de lichidatorul judiciar Management Reorganizare Lichidare I, cu sediul în mun. I,-.
În condițiile art. 346 Cod procedură penală, a luat act că partea vătămată a renunțat la pretențiile civile formulate inițial împotriva inculpatului și că partea vătămată nu s-a constituit parte civilă în cauză.
A constatat că nu a fost adusă la îndeplinire măsura asiguratorie a sechestrului instituită prin ordonanța nr. 2000/P/2007 din 2 noiembrie 2007 asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpatului. În temeiul art. 168 Cod procedură penală, a revocat măsura asiguratorie.
În temeiul art. 192 alin. 3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin rechizitoriul nr. 2000/P/2007 din 18 aprilie 2008, înregistrat pe rolul Judecătoriei Roman sub nr- din 7 iulie 2008, Parchetul de pe lângă această instanță a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată în stare de libertate a inculpatului, fiul lui și, născut la 3 iulie 1950 în loc., jud. S M, domiciliat în com., jud. N, CNP -, pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune în convenții, prevăzută de art. 215 alin. 1, 3 Cod penal, și delapidare, prevăzută de art. 2151alin. 1 Cod penal, în dauna părții vătămate, fiul lui și, născut la 27 martie 1969 în com., jud. N, cu același domiciliu - sat, CNP -.
S-a reținut prin actul de sesizare că la data de 16 iulie 2007 partea vătămată s-a adresat cu plângere penală Postului de Poliție al com., reclamând faptul că a fost indus în eroare de inculpat, în calitate de administrator al, în sensul că acesta i-ar fi promis că-i va vinde Secția de mecanizare din satul, încasând, chiar, în acest scop suma de 10.000 RON drept avans. Cu aceeași ocazie s-ar fi încheiat și un proces-verbal, care are menționată data de 12 mai 2004. Ulterior acestei date societatea a intrat în faliment, iar lichidatorul judiciar desemnat a scos bunurile la licitație. La una din aceste licitații a participat și partea vătămată pentru a cumpăra Secția de mecanizare din satul, ocazie cu care Comisia de licitație a constatat că suma de 10.000 RON achitată inculpatului nu a fost depusă de acesta în casieria societății, aspect confirmat de martora, contabil și casier al societății. Mai mult, la data respectivă Secția de mecanizare nu putea fi vândută întrucât constituia garanția pentru un împrumut bancar. S-a mai reținut prin rechizitoriu că din declarația martorei a rezultat că, deși aceasta a fost prezentă la întocmirea procesului-verbal din 12 mai 2004, inculpatul nu i-a predat suma de 10.000 RON.
Partea vătămată s-a constituit parte civilă în cauză în cursul urmăririi penale cu suma de 10.000 RON, reprezentând avansul achitat inculpatului în scopul vânzării secției de mecanizare. La termenul de judecată din 9 ianuarie 2009 partea vătămată a învederat că renunță la pretențiile civile formulate inițial împotriva inculpatului, având în vedere că a obținut împotriva acestuia un titlu executoriu pe calea unei acțiuni civile separate. Partea vătămată a fost audiată nemijlocit de instanță (fila 54) și nu a solicitat administrarea de dovezi.
, atât în cursul urmăririi penale, cât și în fața instanței, inculpatul a negat comiterea infracțiunilor, precizând că până în anul 2006 îndeplinit calitatea de administrator și acționar al, societate în activele căreia se găsea și Secția de mecanizare. În cursul anului 2004 fost contactat de partea vătămată, care i-a solicitat să-i vândă secția respectivă. Inculpatul susține că i-a explicat părții vătămate că vânzarea nu este posibilă, întrucât secția este constituită garanție pentru acordarea unui împrumut bancar, dar ar putea fi realizată dacă s-ar achita un avans, iar unitatea bancară ar fi de acord să ridice garanția în schimbul acelui avans. Partea vătămată ar fi fost de acord cu aceste condiții, așa încât i-a achitat inculpatului un avans în valută, reprezentând echivalentul sumei de 100.000.000 lei vechi, pe care inculpatul susține că a remis-o contabilei. Inculpatul a precizat că a dat dispoziție expresă contabilei să se deplaseze la bancă pentru a vărsa suma primită ca avans în contul împrumutului, după care a discutat personal cu conducerea băncii în vederea ridicării garanției instituite pe secția de mecanizare. Partea vătămată a intrat în stăpânirea secției de mecanizare imediat după plata avansului, dar ulterior încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică nu a mai fost posibilă, societatea intrând în procedură de reorganizare. În anul 2006, susține inculpatul, și-a pierdut calitatea de administrator, iar secția a fost cumpărată de partea vătămată în cadrul procedurii de insolvență.
Inculpatul a solicitat administrarea probei cu înscrisuri (fila 32) și audierea martorei din lucrări (filele 22-23).
Din oficiu, având în vedere că inculpatul a fost trimis în judecată nu doar pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în dauna părții vătămate, ci și pentru infracțiunea de delapidare, fără a se indica, însă, în cuprinsul actului de sesizare persoana juridică ce are calitatea de parte vătămată cu privire la această infracțiune, respectiv, cu sediul în com., jud. N, societate în faliment reprezentată de lichidatorul judiciar Management Reorganizare Lichidare I, cu sediul în mun. I,-. Legal citată, prin lichidator, partea vătămată nu a fost reprezentată în fața instanței și nici nu a formulat apărări.
Examinând lucrările dosarului, prima instanță a reținut că în cursul anului 2004 între inculpat (la vremea respectivă administrator al ) și partea vătămată a intervenit un acord de voință în sensul înstrăinării către acesta din urmă a Secției de mecanizare agricolă din satul. La data de 12 mai 2004, ulterior intervenirii acordului de voință, în prezența martorei, părțile încheie un antecontract de vânzare-cumpărare intitulat "Proces-verbal" (fila 15 dosar UP), în cuprinsul căruia se consemnează că inculpatul a primit de la partea vătămată suma de 100.000.000 lei (vechi) cu titlul de avans pentru cumpărarea secției de mecanizare. Nici una din părți nu a contestat veridicitatea înscrisului și nici remiterea sumei respective. Partea vătămată a învederat că perfectarea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică urma să se facă după trecerea unui interval de 1 an de la data încheierii antecontractului.
În momentul respectiv secția de mecanizare constituia garanția ipotecară accesorie contractului de împrumut nr. 3585 din 6 februarie 2002 încheiat de cu Sucursala Ra E. Post, garanție instituită prin contractul de ipotecă nr. 1458 din 14 februarie 2002 (fila 19 dosar UP). Într-adevăr, în cuprinsul contractului de garanție reală imobiliară reprezentanții legali ai societății împrumutate (inculpatul în calitate de administrator, iar martora în calitate de contabil) își asumă obligația de a nu înstrăina bunul ipotecat fără consimțământul unității bancare.
Partea vătămată a confirmat împrejurarea că inculpatul i-a adus la cunoștință în momentul plății avansului că secția de mecanizare este ipotecată în favoarea Post și că înstrăinarea în forma autentică nu se va putea realiza decât în condițiile în care banca va consimți să ridice garanția instituită asupra bunului. Partea vătămată a consimțit să încheie antecontractul și să plătească avansul în aceste condițiuni, fiind în deplină cunoștință de cauză că transferul dreptului de proprietate în favoarea sa depinde de un eveniment viitor (consimțământul băncii). Inculpatul s-a angajat că va întreprinde în perioada următoare demersurile necesare pentru radierea ipotecii instituite pe secția de mecanizare, martora confirmând că acesta a contactat conducerea sucursalei pentru a obține ridicarea garanției. Aceste demersuri au rămas ulterior fără rezultat, iar la data de 3 februarie 2005 (fila 36 dosar UP) a intrat în procedură de reorganizare judiciară. În aceste condiții, inculpatului i-a fost ridicat de către lichidatorul judiciar dreptul de administrare, martora fiind desemnată reprezentant al lichidatorului și învestită cu atribuții de administrare.
Partea vătămată a intrat în posesia efectivă a secției de mecanizare încă din momentul când a intervenit acordul de voință cu inculpatul cu privire la înstrăinarea bunului, deci anterior întocmirii înscrisului sub semnătură privată din 12 mai 2004. În perioada următoare partea vătămată a stăpânit neîntrerupt, netulburat și sub nume de proprietar imobilele astfel transmise și nu a mai plătit vreo sumă de bani în contul prețului.
La data de 8 mai 2007, în cadrul procedurii de insolvență a, lichidatorul judiciar a procedat la vânzarea silită a secției de mecanizare, prețul de pornire a licitației fiind de 89.940 RON. Lichidatorul a acceptat participarea părții vătămate la licitație considerând că acesta are calitatea de chiriaș, în lipsa unui titlu care să ateste transferul dreptului de proprietate în favoarea sa. Secția a fost adjudecată de partea vătămată cu suma de 35.000 RON, cu aceeași ocazie impunându-i-se obligația de achitare a chiriei restante în sumă de 4.500 RON. În cuprinsul procesului-verbal de licitație (filele 16, 17, 22) s-a făcut vorbire, într-adevăr, despre solicitarea părții vătămate ca din prețul cu care a adjudecat secția să se deducă suma de 10.000 RON, achitată inculpatului, solicitare pe care, însă, lichidatorul a respins-o cu precizarea că avansul respectiv nu a fost vărsat în casieria societății.
Probatoriul administrat a confirmat faptul că părții vătămate i-a fost adusă la cunoștință în momentul plății avansului situația juridică a secției de mecanizare și interdicția temporară de înstrăinare. Partea vătămată a fost de acord să plătească avansul în aceste condiții, fiind încredințată de inculpat și de martoră că în perioada următoare se vor depune diligențele necesare pentru înlăturarea acestei interdicției și realizarea transferului dreptului de proprietate în forma cerută de lege. Se pune, așadar problema ca, prin prisma acestor acțiuni ale inculpatului și a demersurilor sale ulterioare, să se stabilească dacă acesta a fost de bună credință la încheierea contractului ori dacă, în mod preordinat sau survenit, a acționat cu rea credință în scopul inducerii în eroare a părții vătămate. Ținând seama de faptul că au fost probate demersurile ulterioare ale inculpatului în sensul ridicării interdicției de vânzare și că în luna februarie 2005 acesta și-a pierdut dreptul de administrare a societății (intrându-se în procedură de faliment la cererea creditoarei BRD - Generale - Sucursala N), instanța consideră că nu subzistă nici un temei pentru a se aprecia în mod rezonabil că inculpatul a avut intenția de a induce în eroare pe partea vătămată cu prilejul încheierii sau executării antecontractului de vânzare-cumpărare. În atari condiții, constatând lipsa elementului subiectiv specific infracțiunii de înșelăciune în convenții, dublată de lipsa scopului de a dobândi un folos material injust, instanța a dispus achitarea inculpatului cu privire la această faptă, potrivit art. 11 pct. 2 lit. a cu aplicarea art. 10 lit. d Cod procedură penală.
Cu privire la infracțiunea de delapidare, instanța a reținut că aceasta este o infracțiune de rezultat și presupune, sub aspectul laturii obiective, săvârșirea de acte materiale care să se subsumeze acțiunilor alternative de însușire, folosire sau traficare, de către un funcționar, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează, producerea unui prejudiciu material persoanei vătămate și stabilirea unei legături de cauzalitate neechivoce dintre acțiunile descrise de verbum regens și urmarea vătămătoare. Urmarea vătămătoare presupune prejudicierea societății parte vătămată prin crearea unui prejudiciu efectiv (damnum emergens) sau prin privarea de la realizarea unui eventual beneficiu (lucrum cessans). Instanța constată că prin antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 12 mai 2004 nu s-a realizat transferul dreptului de proprietate în din patrimoniul în patrimoniul părții vătămate. Acest transfer s-a realizat abia ca efect al adjudecării bunului la data de 8 mai 2007. Ca urmare, nu se pune problema ca la data de 12 mai 2004 să fi operat o subrogare în patrimoniul societății între imobil și suma de 10.000 RON. Suma respectivă nu se cuvenea, așadar, societății decât din momentul realizării efectului translativ de proprietate al vânzării. De aceea, însușirea de către inculpat a acestei sume nu reprezintă un fapt păgubitor îndreptat împotriva Omisiunea inculpatului de a vărsa suma în contul societății nu a prejudiciat unitatea, mai ales că în momentul vânzării silite a secției de mecanizare lichidatorul nu a considerat suma de 10.000 RON drept un avans încasat. Pentru aceste considerente, instanța a dispus achitarea inculpatului cu privire la infracțiunea de delapidare, potrivit art. 11 pct. 2 lit. a cu aplicarea art. 10 lit. d Cod procedură penală.
Sub aspectul laturii civile instanța s-a reținut că partea vătămată a renunțat la pretențiile civile formulate inițial împotriva inculpatului (obținând un titlu executoriu pe calea unei acțiuni civile separate - sentința civilă nr. 2820 din 1 noiembrie 2007 Judecătoriei Roman, definitivă prin decizia civilă nr. 44/R/COM din 5 mai 2008 Tribunalului Neamț ) și că partea vătămată nu s-a constituit parte civilă în cauză.
În ceea ce privește măsura sechestrului asigurător dispusă în cursul urmăririi penale, instanța a constatat că, datorită inconsecvenței organelor de cercetare penală, aceasta nu a fost efectiv adusă la îndeplinire. Cum în cauză s-a dispus soluția de achitare a inculpatului, nu subzistă temei pentru menținerea măsurii asigurătorii, așa încât aceasta a fost revocată.
Prin decizia penală 305/AP/29.10.2009, pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Neamțs -a dispus respingerea ca nefondat a apelului declarat procuror.
Pentru a dispune astfel, instanța de apel a arătat că:
Prima instanță a reținut corect situația de fapt, pe baza unor probe legal administrate, din care rezultă că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor de înșelăciune și delapidare prev. de art. 215 alin. 1 și 3 și 2151alin. 1 Cod penal.
Din declarațiile părții vătămate și ale martorei rezultă că părții vătămate i-a fost adusă la cunoștință în momentul plății avansului situația juridică a secției de mecanizare și interdicția temporară de înstrăinare și a fost de acord să plătească avansul în aceste condiții. Ulterior, societatea a intrat în faliment. Așa fiind, nu se poate reține intenția inculpatului de a induce în eroare partea vătămată la încheierea antecontractului sau intenția acestuia de a induce în eroare partea vătămată în timpul executării antecontractului.
Suma de 10000 lei achitată de partea vătămată în momentul încheierii antecontractului s-ar fi cuvenit părții vătămate la data la care ar fi operat transferul dreptului de proprietate. Prin antecontractul de vânzare-cumpărare nu s-a realizat transferul dreptului de proprietate în patrimoniul părții vătămate. Acest transfer s-a realizat ca efect al adjudecării bunului, la data de 8 mai 2007. . în aceste condiții, de către inculpat a sumei de bani nu se încadrează în acțiunile laturii obiective a infracțiunii de delapidare.
Așa fiind, în baza art. 379 pct. 1 lit. b Cod procedură penală, apelul procurorului a fost respins ca nefondat. În consecință, în baza art. 192 alin. 3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare avansate au rămas în sarcina statului.
În cauză a formulat recurs procurorul în termen legal, în care se susține că hotărârea instanței de apel este netemeinică, considerând că inculpatul se face vinovat de săvârșirea infracțiunilor de delapidare și înșelăciune.
Astfel, din declarațiile părții vătămate coroborate cu declarațiile martorei, rezultă fără echivoc, că inculpatul nu a declarat părții vătămate întreaga situație juridică a secției de mecanizare, astfel încât partea vătămată să fie deplină cunoștință de cauză la perfectarea antecontractului de vânzare - cumpărare.
Din probele administrate în cauză reiese că, inculpatul a spus părții vătămate la momentul plății avansului doar de ipoteca instituită în favoarea Post SA Sucursala R, însă nu i-a adus acestuia la cunoștință faptul că, societatea are împrumuturi contractate la mai multe bănci.
Această stare de fapt, coroborată cu faptul că inculpatul nu a folosit avansul de 100.000.000 lei vechi încasat de la partea vătămată pentru ridicarea ipotecii și stingerea împrumutului măcar către Post SA, suma fiind însușită de inculpat și folosită în interes personal, demonstrează fără dubiu că inculpatul a acționat în mod deliberat cu intenția inducerii în eroare a părții vătămate la momentul încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare.
Față de probatoriul administrat în cauză, apreciază că, atât instanța de fond cât și instanța de apel au făcut o greșită interpretare a dispozițiilor legale, motiv pentru care solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și condamnarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art.215 alin.1,3 Cod penal și art.2151alin.1 Cod penal, cu aplicarea art.33 lit.a Cod penal.
În fața instanței de recurs, la termenul din data de 14.01.2010, procurorul declară că înțelege să-și restrângă recursul doar cu privire la infracțiunea de înșelăciune.
Analizând actele și lucrările dosarului, precum și decizia penală recurată, prin prisma motivelor invocate în termenul dispus în art.38510, alin.2 C.P.P. precum și a celor care pot fi luate în considerare din oficiu potrivit art.3859, alin.3 C.P.P. Curtea de Apel reține următoarele:
În ceea ce privește stabilirea cadrului procesual din recursul procurorului, Curtea de Apel constată că acesta a fost formulat în defavoarea inculpatului, iar orice act de dispoziție asupra întinderii căii de atac este valabil sub semnătura conducătorului parchetului, ceea ce în cauză lipsește.
Prin urmare, instanța va avea în vedere recursul inițial, așa cum a fost promovat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamț.
În primul rând este criticată soluția de achitare a inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în convenții, prevăzută de art.215, alin.1 și 3 Cod penal.
Din analiza actului de sesizare nu se înțelege în ce anume a constat inducerea în eroare pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, descrierea plângerii numitului neputând fi echivalată cu o faptă supusă judecății, fără ca procurorul să arate că și-a însușit-
În orice caz, verificând situația de fapt așa cum reiese din întreg materialul probator administrat în cauză, nu se constată existența unor elemente de inducere în eroare la data încheierii procesului verbal din data de 12.05.2004.
Astfel, partea civilă, în declarația dată în fața primei instanțe (fl.54), arată că a avut cunoștință de situația juridică reală a stației de mecanizare, anume faptul că era ipotecată în favoarea unei bănci.
În aceste condiții riscul nefinalizării tranzacției este unul ridicat, partea civilă având posibilitatea de a-l evalua, obligația civilă a inculpatului, asumată în cadrul actului semnat, nefiind supusă sancțiunii legii penale în caz de neexecutare. Din actele dosarului nu rezultă că inculpatul a ținut sub tăcere date ale realității, relevante în acel context de promisiune de vânzare, după cum nu a prezentat distorsionat astfel de date părții vătămate.
De asemenea, nici dificultățile financiare ale societății administrate de inculpat, care au condus la deschiderea procedurii de reorganizare judiciară, nu pot fi imputate acestuia sub forma intenției și având drept scop păgubirea părții vătămate.
Pentru aceste considerente, Curtea de Apel apreciază că primele instanțe în mod corect au dispus și menținut achitarea inculpatului, în baza art.11, pct.2, lit.a, raportat la art.10, lit.d, Cod procedură penală pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art.215, alin.1 și 3 Cod penal, la data încheierii actului de promisiune nefiind identificate aspecte asupra cărora să se fi realizat activitatea de inducere în eroare.
În ceea ce privește infracțiunea de delapidare, prevăzută de art.2151, alin.1, Cod penal, din cuprinsul rechizitoriului rezultă că aceasta constă în însușirea sumei de 10.000 lei ce reprezintă avansul achitat o dată cu încheierea procesului verbal, deși banii ar fi trebuit să intre în patrimoniul "".
Părțile nu contestă că suma de bani a fost plătită, că natura sa juridică era aceea de avans pentru vânzarea stației de mecanizare din localitatea, divergențele fiind legate de destinația sa reală, ulterior încasării ei de către inculpat.
Acesta din urmă declară că a înmânat suma contabilei, martora, pentru a fi depusă în bancă în contul societății, lucru negat de martoră (fl.22, 23 din dosarul primei instanțe), care adaugă inclusiv că suma a fost dată anterior și-a fost folosită de inculpat pentru achiziționarea unei suprafețe de teren.
Instanța nu are la dosar date care să confirme destinația arătată de martoră, după cum nici inculpatul nu a fost în măsură să probeze în vreun fel că banii au ajuns la martoră sau, pe orice altă cale, în patrimoniul societății.
Că este așa rezultă inclusiv din constatările lichidatorului judiciar " Wanagement Reorganizare Lichidare I", care, în calitate de administrator judiciar, răspunde primei instanțe în sensul că suma de 10.000 lei nu apare în evidențele contabile ca fiind încasată de societate.
În consecință, sunt stabilite ca certe două elemente de fapt ce fac instanța să concluzioneze că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de delapidare, prevăzută de art. 2151alin.1 Cod pr.penală:
a) inculpatul a intrat în posesia sumei de 10.000 lei, indiferent în ce moment și sub ce formă;
b) aceeași sumă nu a fost folosită în interesul societății, proprietara ei.
În condițiile în care inculpatul, în apărare, nu a fost în măsură să-și probeze afirmațiile, modul cum a fost cheltuită această sumă nu influențează elementul material al însușirii realizate de inculpat, suficient pentru existența infracțiunii, atâta timp cât nu a beneficiat de ea societatea pe care o administra. De altfel, textul incriminator are în vedere tocmai ambele variante posibile, atât când inculpatul folosește banii în interesul său, cât și atunci când sunt destinați altei persoane, esențial fiind faptul că partea vătămată a suferit o pagubă.
Inculpatul îndeplinește și condiția subiectului activ calificat, la acea dată fiind administratorul societății, având deci obligația de a dispune de suma de bani primită în interesul societății.
De altfel, tot inculpatul a fost obligat și de instanța civilă la restituirea aceleași sume către, fl.9 din dosarul primei instanțe, reținând că banii nu erau datorați acestuia, ci societății pe care o administra, dar nu au mai intrat în casierie.
Instanța de recurs apreciază că primele două instanțe au concluzionat eronat atunci când au considerat că suma de 10.000 lei nu se cuvenea societății, din moment ce stația de mecanizare promisă spre vânzare aparținea SC " " SA, iar avansul avea drept cauză juridică tocmai promisiunea vânzării acestei stații.
Nu au arătat primele instanțe cui i se cuveneau banii și ca urmare a cărei contraprestații.
Nerealizarea transferului de proprietate justifică juridic existența și încheierea unor astfel de antecontracte de vânzare cumpărare și nu are relevanță, nici sub aspectul subrogării unui obiect material cu o sumă de bani, nici sub aspectul condiționării dreptului la acea sumă de momentul ieșirii din patrimoniu a stației de mecanizare.
Actul juridic încheiat este unul bilateral, în care o parte se obligă să vândă bunul în viitor, iar cealaltă, în schimbul acestei obligații, remite un avans.
Acest avans revine subiectului de drept care s-a obligat prin act, în cauză SC " " SA, care deținea stația de mecanizare scoasă la vânzare, folosirea lui până la finalizarea tranzacției reprezentând prețul plătit pentru obținerea promisiunii de vânzare.
Ca atare, este evident, iar părțile nu au contestat acest lucru, că banii reprezentau contraprestația obligației asumate de, prin inculpatul ce avea calitatea de administrator, aceeași societate fiind îndreptățită la încasarea celor 10.000 lei.
Pentru considerentele arătate Curtea de Apel Bacău apreciază că inculpatul se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de delapidare, prevăzută de art. 2151alin.1 Cod penal, urmând a se dispune condamnarea sa.
La individualizarea juridică a pedepsei se vor avea în vedere criteriile dispuse în art. 72 Cod penal, respectiv lipsa antecedentelor penale, valoarea prejudiciului, atitudinea de nerecunoaștere a infracțiunii, vârsta înaintată a inculpatului și perioada de timp scursă de la data faptelor, instanța oprindu-se la minimul special prevăzut de lege.
Având în vedere și că timp de 6 ani, cât a trecut de la data faptelor, inculpatul nu a mai comis alte fapte penale, probând astfel că reintegrarea sa în societate se poate realiza fără încarcerare, instanța va face aplicarea art. 81 Cod penal și va dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei.
Întrucât casarea primelor două hotărâri privește doar infracțiunea de delapidare, în latura civilă trebuie menționat că nu s-a mai constituit poarte civilă, cum corect a reținut prima instanță, iar SC "" SA, prin lichidator judiciar a fost despăgubită prin vânzarea stației de mecanizare la licitație și nu a mai formulat pretenții civile față de inculpat.
Pe de altă parte și inculpatul a fost obligat prin titlu executoriu, așa cum s-a arătat anterior la plata sumei de 10.000 lei, astfel încât nu se mai impune nici confiscarea banilor ca reprezentând produsul infracțiunii.
Prin urmare, instanța de recurs nu va modifica dispozițiile primei instanțe sub aceste aspecte.
Va obliga însă inculpatul la plata parțială a cheltuielilor judiciare efectuate de prima instanță în baza art. 192 alin.1 Cod pr.penală.
Văzând și dispozițiile art. 189 și art. 192, alin.3 Cod pr.penală;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În baza art.38515, pct.2, lit.d pr.pen. admite recursul formulat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamț împotriva deciziei penale nr.305/AP/29.10.2009, pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Neamț.
Casează decizia penală recurată în totalitate și sentința penală nr.80/13.02.2009 a Judecătoriei Roman, numai în ceea ce privește greșita achitare a inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare, prevăzută de art.215, alin.l pen. și neobligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.
Reține cauza spre rejudecare cu privire la acest aspecte. în baza art. 215, alin.l pen. condamnă pe inculpatul, cu date de stare civilă cunoscute, la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare.
Interzice inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art.64, lit.a, teza a II- a și lit.b cod penal, în condițiile și pe perioada prevăzută de art.71, alin. 2 cod penal.
În baza art.81 cod penal, dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei.
În baza art.82 cod penal, stabilește termen de încercare pe o perioadă de 3 ani.
În baza art.359, alin.l pr.pen. atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 cod penal.
În baza art.71, alin.5 cod penal, suspendă executarea pedepselor accesorii pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei principale.
În baza art. 189 pr.pen. dispune plata din fondurile MJ a sumei de 200 lei, onorariu avocat oficiu, precum și celui de la instanța de apel.
În baza art. 191, alin.l pr.pen. obligă inculpatul la plata a 300 lei, cheltuieli judiciare avansate de stat la prima instanță.
În baza art. 192, alin.3 pr.pen. cheltuielile judiciare avansate de stat la prima instanță, în sumă de 300 lei, precum și în apel și recurs rămân în sarcina acestuia.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 14.01.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
- - - - - -
- -
Red.
Red. M/
Red.
Tehnored.
Ex.4
3.02.2010
Președinte:Ioana VorniceasaJudecători:Ioana Vorniceasa, Silviu Anti Gabriel Crîșmaru
