Denunțarea calomnioasă (art. 259 cod penal). Decizia 34/2009. Curtea de Apel Suceava
| Comentarii |
|
Dosar nr- - art. 259 Cod penal -
ROMANIA
CURTEA DE APEL SUCEAVA
SECȚIA PENALĂ
DECIZIA Nr. 34
Ședința publică din 26 ianuarie 2009
PREȘEDINTE: Ilieș Titiana
JUDECĂTOR 2: Biciușcă Ovidiu
JUDECĂTOR 3: Motan Traian
Grefier - -
Ministerul Public reprezentat de procuror
Pe rol, judecarea recursurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava și partea civilă împotriva deciziei penale nr. 282 din 22.09.2008 a Tribunalului Suceava.
La apelul nominal se prezintă inculpatul asistat de avocat care substituie pe avocat, lipsă fiind partea civilă.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Întrebat fiind dacă dorește să dea o nouă declarație în fața instanței de recurs, inculpatul a arătat că dorește, susținerile acestuia fiind consemnate într-un proces verbal atașat la dosarul cauzei.
Nemaifiind alte cereri, instanța acordă cuvântul la dezbateri.
Procurorul, având cuvântul, după ce a prezentat situația de fapt și încadrarea juridică reținută în actul de sesizare a instanței, a arătat că decizia atacată este nelegală și netemeinică întrucât inculpatul a formulat plângere penală împotriva părții civile pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 292 alin. 2 Cod penal, 196 Cod penal, 289 Cod penal, 291 Cod penal, 292 Cod penal, 215 alin. 3 Cod penal și 259 alin. 2 Cod penal, iar prin rezoluția Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava nr. 180/P/2006 din 05 februarie 2007 s-a dispus în temeiul art. 228 alin. 6 Cod procedură penală și art. 10 lit. a și d Cod procedură penală neînceperea urmăririi penale față de pentru infracțiunile menționate. Împotriva soluției date s-a formulate plângere care prin rezoluția nr. 173/II/2 din 17 iulie 2007 a fost respinsă ca neîntemeiată. Față de cele menționate a arătat că inculpatul a formulat plângeri penale împotriva fostei soții cu rea credință, fapta de denunțare calomnioasă prev. de art. 259 alin. 1 Cod penal, fiind săvârșită cu intenție. Pentru motivele prezentate, a solicitat admiterea recursului în sensul casării deciziei penale atacate și menținerea sentinței penale nr. 134 din 19 mai 2008 a Judecătoriei Câmpulung Moldovenesc. Față de recursul declarat de a pus concluzii de admitere a recursului declarat.
Avocat, având cuvântul a pus concluzii de respingere a recursurilor declarate, întrucât decizia atacată este legală și temeinică. A mai arătat că instanța de apel a apreciat în mod corect probele administrate în cauză și în mod corect a dispus achitarea inculpatului. Pentru a se stabili vinovăția inculpatului, în primul rând trebuia să se stabilească dacă infracțiunea a fost săvârșită cu intenție sau nu, ori atât parchetul cât și instanța de fond nu au analizat acea plângere formulată, respectiv probele administrate, dacă inculpatului îi revine această culpă în ceea ce privește săvârșirea acestei infracțiuni. Față de probatoriul administrat în cauză, a arătat că inculpatului îi lipsește intenția în denunțarea calomnioasă. A mai arătat că situația premisă a infracțiunii de denunțare calomnioasă o reprezintă învinuirea nedreaptă, iar la momentul formulării plângerii autorul trebuie să știe că învinuirea este nedreaptă. Învinuirea este mincinoasă atunci când se referă la o faptă inexistentă. Cerința esențială pentru ca elementul material al infracțiunii de denunțare calomnioasă să fie realizat este ca învinuirea mincinoasă făcută prin denunț sau plângere să privească săvârșirea unei infracțiuni. Este absolut necesar ca latura obiectivă a infracțiunii asupra căreia poartă învinuirea să reiasă din modul în care este descrisă fapta nefiind necesare indicarea infracțiunii prin numele ei sau prin textul de lege care o încriminează. Această exigență derivă din faptul că cetățenii care se adresează cu plângeri penale sau denunțuri nu sunt licențiați în dreptul penal și nu li se poate imputa acestora erorile în ceea ce privește denumirea infracțiunii și calificarea juridică. Infracțiunea de denunțare calomnioasă se săvârșește numai cu intenție, însă intenția lipsește atunci când denunțătorul a reținut de bună credință că învinuitul a comis o infracțiune, chiar dacă ulterior el a aflat că a comis o eroare. Din rezoluția Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava rezultă că pentru infracțiunile sesizate de către inculpat, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de pentru că ar fi utilizat numele de în loc de după rămânerea definitivă a hotărârii de divorț în temeiul art. 10 lit. d Cod procedură penală, în ideea că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii sesizate, fără însă a se preciza dacă este vorba despre latura obiectivă sau latura subiectivă. În această situație este evident că latura subiectivă ale infracțiunilor mai sus indicate, s-a realizat în realitatea materială, motiv pentru care nu se poate reține existența infracțiunii de denunțare calomnioasă din moment ce situația de fapt reclamată de inculpat este cea reală. A mai arătat că este greu de crezut motivația fostei soții că nu și-a putut schimba numele din pricina vacanței judecătorești, în condițiile în condițiile în care se putea elibera o copie după minută cu mențiunea irevocabilă a hotărârii. În mod similar s-a dispus neînceperea urmăririi penale și pentru săvârșirea infracțiunii de fals în declarații. S-a reținut că actele depusă de nu aveau caracter secret, însă inculpatul a făcut dovada că acele documente depuse în dosarul de divorț, erau secrete. În mod evident această infracțiune există și în prezent, chiar dacă există rezoluțiile de neîncepere a urmăririi penale. Așadar nici cu privire la această infracțiune nu se poate reține în sarcina inculpatului intenția, întrucât în plângerea penală, inculpatul a descris o situație de fapt reală nu imaginară, mai mult, actele depuse nu aveau un caracter public, motiv pentru care nu puteau fi depuse într-un dosar civil. În concluzie a arătat că plângerea penală a fost de bună credință, situațiile descrise de către inculpat sunt reale, iar dacă în legătură cu faptul că s-a efectuat o încadrare greșită de către inculpat, aceasta nu este vina lui, organul de cercetare penală era dator să stabilească calificarea juridică corectă a faptelor, în această situație impunându-se achitarea inculpatului. Față de recursul declarat de partea civilă, a pus concluzii de respingere ca nemotivat, întrucât nu a fost motivat în termen legal. În subsidiar a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de partea civilă, întrucât probatoriul administrat în cauză și sentința Tribunalului este legală și temeinică. A solicitat cheltuieli de judecată.
Inculpatul, având ultimul cuvânt, a solicitat achitarea sa, scoaterea de sub urmărire penală în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a coroborat cu art. 10 lit. d Cod procedură penală, respingerea recursului formulat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava conform art. 38515pct. 1 lit. b Cod procedură penală, ca nefondat. A solicitat respingerea recursului declarat de partea civilă ca tardiv întrucât nu a fost motivat în termen legal. Respingerea pretențiilor de natură civilă constând în daune morale și despăgubiri civile ca nefondate. A mai solicitat obligarea părții civile la plata cheltuielilor judiciare către stat, cât și către inculpat a sumei de 1500 lei ce reprezintă onorariu avocat.
Declarând închise dezbaterile care au fost înregistrate în sistem audio conform art. 304 Cod procedură penală,
După deliberare,
CURTEA,
Asupra recursului penal de față, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 134 din 19 mai 2008 pronunțată de Judecătoria C- M în dosarul nr-, a fost condamnat inculpatul, fiul lui și, născut la data de 13.10.1958 în S, domiciliat în Câmpulung M,-, județul S, divorțat, studii superioare, CNP - -, pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 259 alin.1Cod penal, la pedeapsa de 6 (șase) luni închisoare.
Potrivit art. 71 Cod penal pe durata executării pedepsei inculpatul a fost lipsit de drepturile prev. de art. 64 lit. a teza a-II-a și b Cod penal.
În temeiul art. 81 Cod penal s-a suspendat condiționat executarea pedepsei pe durata prev. de art. 82 Cod penal și s-a atras atenția acestuia asupra consecințelor ce decurg din nerespectarea prev. art. 83 Cod penal.
În temeiul art. 71 alin. 5 Cod penal pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei s-a suspendat și executarea pedepsei accesorii.
S-a respins cererea părții civile privind plata daunelor morale, ca nefondată, iar inculpatul a fost obligat să plătească statului suma de 250 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Probatoriul administrat în cauză a relevat faptul că inculpatul a fost căsătorit cu petenta, prim-procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Săveni, între aceștia existând mai multe litigii pe rolul instanțelor.
Pe fondul stării conflictuale existente ca urmare a deteriorării relațiilor dintre ei, inculpatul a formulat mai multe reclamații și plângeri penale împotriva fostei sale soții, fiindu-i aplicată acestuia și o sancțiune cu caracter administrativ prin Ordonanța din 14 decembrie 2006 pronunțată în dosarul nr. 885/P/2006 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpulung Moldovenesc, ca urmare a scoaterii de sub urmărirea penală pentru fapta prevăzută de art. 259 alin. 1 Cod penal, considerându-se că prin conținutul ei concret și având în vedere împrejurările în care fapta a fost comisă, precum și persoana și conduita învinuitului, aceasta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni (fila 15 dosar).
În prezentul dosar petenta a solicitat condamnarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de denunțare calomnioasă, având în vedere plângerile formulate de către acesta împotriva sa, pentru care s-a pronunțat rezoluția din 5 februarie 2007 Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava în care s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de ea, pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 293 alin. 1, 2, art. 196, art. 289, art. 291, art. 292, art. 215 alin. 3 și art. 259 alin. 2 Cod penal.
Soluția pronunțată a rămas definitivă prin sentința penală nr. 35 din 5 octombrie 2007 Curții de Apel Suceava și decizia nr. 5852 din 5 decembrie 2007 Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca urmare a respingeri plângerilor formulate de către, potrivit art. 278 ind. 1 Cod procedură penală.
Conform art. 259 alin. 1 Cod penal constituie infracțiune de denunțare calomnioasă învinuirea mincinoasă făcută prin denunț sau plângere cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de către o persoană, pentru existența infracțiunii sub aspectul laturii subiective fiind necesară intenția.
Inculpatul a invocat prin apărător cu ocazia concluziilor scrise, că în cauză nu se poate reține intenția sa în săvârșirea infracțiunii de denunțare calomnioasă, întrucât în plângerea penală formulată a descris situații de fapt reale, nu imaginare și potrivit practicii judiciare, lipsește intenția atunci când denunțătorul a reținut de bună credință că învinuitul a comis o infracțiune, și asta, chiar dacă ulterior el a aflat că a comis o eroare.
Interesul înfăptuirii justiției reclamă o atitudine corectă, sinceră și cinstită din partea persoanelor care se adresează organelor judiciare în legătură cu săvârșirea unei infracțiuni, o atitudine contrară aducând prejudicii organelor judiciare și înfăptuirii justiției, punând aceste organe în situația de a risipi timpul în mod inutil sau de a acționa împotriva unei persoane nevinovate.
Din acest motiv pentru existența infracțiunii de denunțare calomnioasă, nu este necesar ca învinuirea să se refere la o faptă inexistentă, infracțiunea existând chiar și atunci când cel care face plângerea sau denunțul se referă la o faptă reală, pe care însă o denaturează în așa fel încât din această denaturare să rezulte pe deplin trăsăturile conținutului unei infracțiuni.
În cauză inculpatul a formulat plângeri penale, împotriva lui pentru infracțiunile prevăzute de art. 293 alin. 1, 2, art.196, 289, 291, 292, 215 alin. 3 și art. 259 alin. 2 Cod penal, denaturând faptele prezentate și adăugând unele plăsmuiri de natură a crea aparența că s-au săvârșit infracțiuni, cum ar fi cea referitoare la fapta de înșelăciune prev. de art. 215 alin. 3 Cod penal privind inducerea în eroare a completului de judecată sau cea privind infracțiunea de denunțare calomnioasă, cu toate că nu s-a formulat împotriva sa un denunț sau plângere penală prin care să i se aducă învinuiri mincinoase.
Inculpatul a invocat buna sa credință în plângerile pe care le-a formulat și faptul că nu i se poate imputa că a făcut o calificare juridică eronată a unei situații de fapt, dată fiind lipsa cunoștințelor juridice, însă caracterul intenționat al acțiunii inculpatului rezultă și din faptul că acesta, deși a luat la cunoștință de soluțiile și motivările pronunțate chiar de instanțele judecătorești, persistă în continuare prin introducerea altor cereri cum ar fi: contestație în anulare, respinsă ca inadmisibilă, sentință definitivă împotriva căreia a declarat recurs.
În consecință, instanța de fond a considerat că fapta inculpatului întrunește atât sub aspectul laturii obiective cât și sub aspectul laturii subiective, elementele constitutive ale infracțiunii de denunțare calomnioasă prev. de art. 259 alin. 1 Cod penal
Vinovăția inculpatului fiind dovedită, s-a procedat la condamnarea acestuia la o pedeapsă cu închisoare, individualizată în raport de criteriile generale prev.de art.72 cod penal, însă neprivativă de libertate, fiind întrunite cerințele prev.de art.81 cod penal.
Conform art. 71 Cod penal pe durata executării pedepsei inculpatul a fost lipsit de drepturile prev. de art. 64 lit.a teza II și b Cod penal, având în vedere principiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și Hotărârea Curții în cauza Hirst/Regatul Unit, instanța ținând cont la stabilirea pedepsei accesorii de natura și gravitatea infracțiunii pe care a comis-o inculpatul și de situația lui personală.
Executarea pedepsei accesorii urmează a fost suspendată pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei principale, potrivit art. 71 alin. 5 Cod penal.
În cauză, s-a constituit parte civilă, solicitând obligarea inculpatului la plata sumei de 50.000 lei daune morale, însă instanța de fond a respins această cerere deoarece infracțiunea de denunțare calomnioasă vizează în principal apărarea relațiilor sociale referitoare la înfăptuirea justiției și chiar dacă prin săvârșirea faptei sunt încălcate și relațiile sociale referitoare la demnitatea persoanei acuzate pe nedrept, apreciind că tragerea la răspunderea penală a inculpatului și condamnarea acestuia constituie în sine o reparație echitabilă suficientă a prejudiciului moral suferit de aceasta și nu se impune acordarea unor despăgubiri cu acest titlu.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel în termen legal inculpatul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, reiterând concluziile puse și în fața instanței de fond, aflate în scris la 136-138 dosar fond, precizând faptul că inculpatul a acționat cu bună credință, că în cauză nu este dată latura subiectivă a infracțiunii prev. de art. 259 Cod penal - sens în care a depus la instanța de fond și o hotărâre a Înaltei Curți de Casație și Justiție -, solicitând achitarea acestuia în baza art.10 lit. d Cod proc.penală, pentru următoarele motive: consideră că faptele de evaziune și înșelăciune reclamate de inculpat au o bază reală și că fapta de divulgare de secrete, subzistă și astăzi. Învederează faptul că inculpatul a solicitat Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava să i se comunice documentele despre care a făcut vorbire - dat fiind că neînceperea urmăririi penale față de intimată s-a bazat pe faptul că aceste documente au un caracter public - însă i s-a refuzat cererea cu motivarea că documentele nu au caracter public. Totodată, a arătat că infracțiunea de denunțare calomnioasă nu există, având în vedere faptul că prima instanță nu a obligat inculpatul la daune morale că partea vătămată intimată.
Tribunalul Suceava - secția penală - prin decizia penală nr. 282 din 22 septembrie 2008 a admis apelul declarat de inculpat, desființând în totalitate sentința atacată și în rejudecare: în baza art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 lit. d Cod procedură penală l-a achitat pe inculpatul pentru săvârșirea infracțiunii de denunțare calomnioasă prev. de art. 259 alin. 1 Cod penal și a respins cererea de constituire de parte civilă formulată de partea civilă.
Pentru a hotărî astfel tribunalul a reținut următoarele:
La data 18.06.2007, prin rechizitoriu nr. 394/P/2007, Parchetul de pe lângă Judecătoria C- Mad ispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatului, pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 259 alin. 1 Cod penal, reținându-se în fapt că prin învinuiri mincinoase, făcute prin plângeri adresate Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a adus vătămări unei persoane nevinovate, în cauză fostei sale soții, față de care în dosarul nr. 180/P/2006 s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru art. 293 alin.1 și 2 Cod penal, art. 196, art. 289, art. 291, art. 292, art. 215 alin. 3 și art. 259 alin. 2 Cod penal.
Prima instanță, prin sentința penală apelată, l-a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 6 luni închisoare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei în condițiile art. 81 Cod penal, reținând ca fiind corecte situația de fapt și încadrarea juridică din actul de sesizare a instanței.
Soluția primei instanțe este nelegală, deoarece în ceea ce privește infracțiunea de denunțare calomnioasă, prev. de art. 259 alin. 1 Cod penal, pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, este incidentă cauza de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale, prev. de art. 10 lit. d Cod de procedură penală "faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii", respectiv, sub aspectul laturii subiective, intenția inculpatului.
Conform art. 259 alin. 1 Cod penal, constituie infracțiunea de denunțare calomnioasă, învinuirea mincinoasă făcută prin plângere sau denunț cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de către o anume persoană.
Așa cum rezultă din textul incriminator enunțat pentru infracțiunea de denunțare calomnioasă, prev. de art. 259 alin. 1 Cod penal, forma vinovăției necesară pentru existența faptei este intenția, care poate fi directă sau indirectă.
Existența intenției directe sau indirecte presupune ca inculpatul dându-și seama de caracterul mincinos (nereal) al celor reclamate, cu bună știință sesizează organele judiciare competente, prin plângere sau denunț, urmărind sau acceptând un act de injustiție (în speță tragerea la răspundere penală pe nedrept a numitei ). Practic, învinuirea mincinoasă presupune un denunțător care știe de la început că fapta nu există sau că nu este săvârșită de către persoana învinuită.
Ori în cauza de față nu se poate reține că inculpatul, în momentul în care a formulat plângerile penale ce au făcut obiectul dosarului penal nr. 180/P/2006 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava, a urmărit ori acceptat eventualitatea realizării unui act de injustiție, în sensul celor precizate mai sus.
Nici unul dintre mijloacele de probă administrate în cauză nu conduc însă la această concluzie.
Într-adevăr, învinuirea mincinoasă presupune un denunțător care știe de la început că fapta nu există sau că nu este săvârșită de către persoana învinuită, însă simplul fapt că pentru infracțiunile reclamate de către inculpat ca fiind săvârșite de către, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceavaa dispus neînceperea urmăririi penale nu presupune automat angajarea răspunderii penale a acestuia pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 259 alin. 1 Cod penal. Trebuie dovedit și faptul că inculpatul a avut atitudinea psihică cerută de norma de incriminare, pentru ca acesta să poată răspunde penal.
Analizând plângerile formulate de către inculpat (care au făcut obiectul dosarului penal nr. 180/P/2006 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava ) rezultă că pentru unele infracțiuni reclamate acesta avut o baza faptică materializată în realitate iar cu privire la altele din însăși modul cum au fost redactate motivele plângerilor rezultă că nu erau susceptibile de a atrage răspunderea penală a persoanei învinuite.
Astfel, în ceea ce privește infracțiunile prev. de art. 293 alin. 1 și 2, de art. 289 Cod penal și de art. 291 Cod penal, reclamate de către inculpat, acesta a avut o bază faptică reală atunci când a formulat plângerea împotriva fostei sale soții, respectiv faptul că aceasta și-a schimbat actele de identitate ulterior rămânerii irevocabile a hotărârii de divorț (și a folosit în toată această perioadă identitatea veche, cu care a și semnat diverse acte procedurale în calitate de procuror), prin care s-a dispus să revină la numele purtat anterior căsătoriei.
Și în ceea ce privește infracțiunea prev. de art. 196 Cod penal reclamată de către inculpat ca fiind săvârșită acesta a avut o bază faptică reală, respectiv faptul că ar fi depus la dosarul de divorț copii de pe unele acte cu caracter oficial, legate de activitatea de procuror a acesteia.
În ceea ce privește infracțiunile, prev. de art. 215 alin. 3 Cod penal, de art. 292 Cod penal și de art. 259 alin. 2 Cod penal, reclamate de către inculpat ca fiind săvârșite de către numita, din însăși modul de redactare a plângerii și a motivelor invocate, nu erau susceptibile de a atrage răspunderea penală a susnumitei (ex.: declararea unor neadevăruri în fața instanței de divorț, înșelarea instanței de judecată, susținerea că inculpatul ar fi fost securist făcută tot în fața instanței care a pronunțat divorțul de către fosta sa soție).
Referitor la latura civilă a cauzei tribunalul a apreciat că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie prev. de art. 998 și următoarele cod civil (lipsește condiția existenței unui prejudiciu suferit de către partea civilă) motiv pentru care a respins acțiunea civilă formulată de partea civilă, ca nefondată.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava și partea civilă.
Parchetul a solicitat casarea deciziei și menținerea sentinței ca legală și temeinică.
Partea civilă nu și-a motivat recursul în termenul prev. de art. 38510alin. 2 Cod procedură penală, și nici nu l-a susținut oral lipsind de la dezbateri, deși a fost legal citată.
Prin memoriul depus la data de 15 ianuarie 2008 a arătat că are în cauză calitatea și de parte vătămată, cheltuielile judiciare la care a fost obligată sunt exagerate și că soluția de achitare a inculpatului este greșită.
Recursurile sunt nefondate.
Verificând actele și lucrările din dosarul cauzei Curtea reține aceeași situație de fapt expusă în decizia atacată, constatând că hotărârea de achitare a inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 259 alin. 1 Cod penal, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. d Cod procedură penală, este legală și temeinică.
Pentru infracțiunea de denunțare calomnioasă prev. de art. 259 alin. 1 Cod penal, forma vinovăției necesară pentru existența faptei este intenția, care poate fi directă sau indirectă.
Existența intenției sub cele două forme presupune ca inculpatul dându-și seama de caracterul mincinos (nereal) al celor reclamate, cu bună știință sesizează organele judiciare competente, prin plângere sau denunț, urmărind sau acceptând un act de injustiție, deși, știa de la început că fapta nu există sau că nu este săvârșită de către persoana învinuită.
Ori, în speță, așa după cum în mod just a reținut tribunalul, nu se poate reține că inculpatul, în momentul în care a formulat plângerile penale ce au făcut obiectul dosarului penale nr. 180/P/2006 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava, cu intenție directă sau indirectă ar fi urmărit ori acceptat eventualitatea realizării unui act de injustiție, respectiv tragerea la răspundere penală pe nedrept, a numitei.
Examinând plângerile formulate de către inculpat și care au făcut obiectul dosarului penal nr. 180/P/2006 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava rezultă că pentru infracțiunile prev. de art. 293 alin. 1 și 2 Cod penal, art. 289 Cod penal, art. 291 Cod penal și art. 196 Cod penal, acesta a avut o bază faptică reală atunci când a formulat plângere împotriva fostei soții respectiv faptul că aceasta și-a schimbat actele de identitate ulterior rămânerii irevocabile a hotărârii de divorț, prin care s-a dispus să revină la numele purtat anterior căsătoriei, folosind o perioadă de timp identitatea veche, cu care a și semnat diverse acte, ca procuror și că ar fi depus la dosarul de divorț copii de pe acte cu caracter oficial, legate de activitatea sa de procuror.
Referitor la infracțiunile prev. de art. 215 alin. 3 Cod penal, art. 292 Cod penal și art. 259 alin. 2 Cod penal este a se vedea că din însăși modul de redactare a plângerii și motivelor invocate nu era posibilă atragerea răspunderii penale a părții civile.
În consecință, reanalizând situația de fapt amplu descrisă în motivarea deciziei și întreg materialul probator administrat în cauză, Curtea constată că motivele de recurs invocate de parchet și partea civilă și care vizează casarea hotărârii tribunalului și menținerea sentinței, nu pot fi primite.
Mai mult decât atât partea civilă nu și-a motivat recursul în termenul prev. de art. 38510alin. 2 Cod procedură penală și în cauză nu sunt date cazuirle de casare care, potrivit art. 3859alin. 3 Cod procedură penală se iau în considerare, din oficiu.
Așa fiind în temeiul art. 38515alin. 1 pct. 1 lit. b Cod procedură penală recursurile declarate de parchet și partea civilă, se vor respinge, ca nefondate.
Văzând și disp. art. 192 alin. 2 Cod procedură penală.
Pentru aceste motive,
În numele Legii,
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava și partea civilă.
Obligă partea civilă recurentă să plătească statului suma de 150 lei cheltuieli judiciare.
Respinge cererea privind cheltuielile judiciare formulată de inculpat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi 26 ianuarie 2009.
Președinte, Judecători, Grefier,
Pentru președinte plecat
în, semnează
președintele instanței
Red. MT
Tehnored. BC
2ex/28.01.2009
Jud. apel:
Jud. fond:
Președinte:Ilieș TitianaJudecători:Ilieș Titiana, Biciușcă Ovidiu, Motan Traian
