Înlocuirea măsurii preventive (art. 139 c.p.p.). Decizia 755/2009. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR. 907,-
DECIZIA NR. 755
Ședința publică din data de 23 octombrie 2009
PREȘEDINTE: Ioana Nonea
JUDECĂTOR 2: Elena Negulescu
JUDECĂTOR 3: Elena Zăinescu
GREFIER - - -
Ministerul Publica fost reprezentat de procuror
din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Serviciul Teritorial Ploiești
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de inculpatul G fiul lui și, născut la 23 aprilie 1951, deținut în Penitenciarul Mărgineni împotriva încheierii de ședință din 14 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul Prahova în dosarul nr-, prin care în baza art.139 alin.2 si 35Cod procedură penală s-a înlocuit măsura arestării preventive a inculpatului G, fiul lui și, născut la data de 23.04.1951, în prezent aflat în Penitenciarul Mărgineni, cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara prev. de art.1451Cod procedură penală.
În baza art.1451alin.2 cu aplicarea art.145 alin.1 Cod procedură penală pe durata măsurii obligării de a nu părăsi țara inculpatul este obligat să respecte următoarele obligații: să se prezinte la instanța de judecată ori de câte ori este chemat, să se prezinte la Poliția Municipiului Râmnicu V, județul V, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de cate ori este chemat, să nu schimbe locuința fără încuviințarea instanței, să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nici o categorie de arme.
Potrivit art.145 alin.1/2 pe C.P.P. durata măsurii obligării de a nu părăsi țara, inculpatului i s-au impus următoarele obligații: să nu ia legătura cu inculpații: G, și cu martorii:, C, și, să nu desfășoare nici o activitate în cadrul Comisiei Centrale de Arbitraj din România.
În baza art. 145 alin.3 Cod procedură penală s-a atras atenția inculpatului că în cazul încălcării cu rea credință a măsurii aplicate sau a obligațiilor dispuse de instanță măsura obligării de a nu părăsi țara va fi înlocuită cu măsura arestării preventive.
S-a dispus punerea in libertate a inculpatului dacă nu e arestat ori reținut în altă cauză.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns recurentul inculpat G personal și asistat de apărător ales G din Baroul București.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Cu acordul instanței, avocat Gal uat legătura cu recurentul inculpat G și având cuvântul arată că nu are cereri prealabile de formulat, solicitând să se constate cauza în stare de judecată.
Depune la dosar concluzii scrise referitoare la fondul cauzei.
Reprezentantul DNA - Serviciul Teritorial Ploiești având cuvântul, arată că nu are cereri de formulat, solicitând să se constate cauza în stare de judecată.
Curtea, luând act că nu sunt cereri prealabile de formulat și nici excepții de invocat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru susținerea recursului.
Avocat G având cuvântul pentru recurentul inculpat precizează că declară recurs împotriva încheierii din 14 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul Prahova, critica vizând faptul că unele cereri formulate nu au fost consemnate și altele au fost respinse.
Tribunalul Prahova nu s-a pronunțat cu privire la două excepții invocate: de necompetență materială și cea de necompetență funcțională.
La Curtea de APEL PLOIEȘTIs -a formulat o cerere privind o excepție de neconstituționale, cerere admisă de curte care a dispus sesizarea Curții Constituționale.
În cauză sunt aplicabile disp. art. 303 alin. 6 Cod proc. penală în sensul că existând inculpați aflați în stare de arest preventiv, Curtea de APEL PLOIEȘTI care a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale trebuie să se pronunțe și cu privire la starea de arest preventiv.
Instanța nu poate să se pronunțe cu privire la starea de arest preventiv întrucât nu a procedat la stabilirea competenței și la regularitatea actului de sesizare al instanței.
Dispozițiile legale în materie permit instanței sesizate să se pronunțe cu privire la legalitatea măsurii arestării la primirea dosarului și apoi în cursul judecății din 60 în 60 de zile. Or, atâta timp cât după primirea dosarului și judecarea menținerii stării de arest preventiv au trecut mai mult de 60 de zile, timp în care nu a început judecata, (judecata începând efectiv cu citirea actului de sesizare al instanței) se apreciază că instanța nu poate să procedeze la judecarea menținerii stării de arest preventiv întrucât nu ne aflăm în faza de judecată.
Instanța de fond nu a primit cererile formulate și nu s-a pronunțat cu privire la ele. De asemenea instanța nu s-a pronunțat nici cu privire la revocarea măsurii arestării preventive solicitată pentru inculpat.
Nu au fost menționate probele depuse la instanța de fond, peste 500 de înscrisuri cu privire la poziția procesuală a recurentului inculpat, declarații date de persoane respectabile care au arătat că cercetarea sa în stare de libertate nu reprezintă un pericol pentru aceste persoane.
Sarcina de a produce probe era a acuzării să facă dovada că acel pretins pericol pentru ordinea publică ar exista, ori acest lucru nu s-a făcut.
Arată că a acuzat de fals în rechizitoriu și în actele de urmărire pe procurorii ce au susținut în rechizitoriu o situație inexactă cu toate că probele de la dosarul cauzei arată o altă situație.
Se arată că se impută recurentului inculpat că ar fi numit de la inculpatul o sumă de bani pentru a influența desemnarea arbitrilor în meciurile pe care echipa A le avea de disputat. Toate cluburile au depus declarații la dosar în care au arătat că nu s-a întâmplat un asemenea lucru.
Toate cele 17 persoane vătămate au susținut că nu au fost prejudiciate în interesele lor, toate aceste probe depuse la dosar fiind ignorate.
Arată că a depus practică judiciară la instanța de fond și a cerut să se consemneze ce s-a depus și anume 30 de hotărâri judecătorești ale completului de 9 judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție care se referă la aprecierea cu privire la pericolul pentru ordinea publică.
A susținut exclusiv poziția procesuală pe baza hotărârilor judecătorești date de ÎCCJ în complet de 9 judecători, care a concluzionat că atâta timp cât nu se aduc probe concrete de către parchet exclusiv cu privire la pericolul pentru ordinea publică, nu sunt îndeplinite condițiile legii pentru a fi menținută starea de arest preventiv în baza art. 148 lit. f Cod proc. penală.
Se arată că nu există o practică judiciară unitară, aceasta trebuind să se raporteze la hotărârile Înaltei Curți de Casație și Justiție care însă sunt ignorate.
La acest moment se judecă doar pericolul pentru ordinea publică pe care l-ar reprezenta recurentul inculpat ori acest pericol nu există.
Arată că la fond a depus toate cererile cu privire la poziția procesuală a recurentului inculpat dar instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la niciuna dintre ele, cereri esențiale.
Măsura arestării preventive s-a luat pe temeiul că pe timpul cercetării penale este necesară pentru o bună înfăptuire a justiției, însă acel temei de fapt a dispărut, fiind finalizată cercetarea penală.
S-a dispus măsura disjungerii și a fost trimis recurentul inculpat în judecată cu privire la un singur act material și partea disjunsă care se referea la alte fapte a rămas în urmărire penală, cu inculpatul în stare de libertate. Acest lucru schimbă temeiurile ce au stat la baza luării măsurii arestării preventive.
Dreptul la apărare în faza judecării fondului cu privire la menținerea stării de arest preventiv a fost ca și inexistent. S-a făcut trimitere la textele reglementate de Constituția României și de către Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, aducând ca critică situația dreptului intern pe care legislativul nu reușește să îl modifice în sensul alinierii la legislația europeană.
Prin dispozițiile art. 20, 21, 148 și 154 din Constituția României a dat dreptul instanțelor de judecată de a reforma sistemul judiciar în sensul că atunci când normele de drept nu corespund Tratatului d l Maastricht și tratatului de la pe care România s-a obligat să le respecte, cu referire la art. 5 și 6 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor fundamentale ale omului, s-a dat posibilitatea reformării sistemului judiciar în sensul dispunerii unor măsuri în conformitate cu legislația mai favorabilă.
Se solicită în principal admiterea recursului declarat de inculpat așa cum a fost formulat, să se caseze încheierea pronunțată de Tribunalul Prahova cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond pentru a se pronunța cu privire la cererile esențiale formulate în cauză.
În subsidiar solicită să se aibă în vedere criticile formulate, probele depuse la dosar, care arată că în privința recurentului inculpat operează prezumția de nevinovăție și să se admită recursului, să se caseze încheierea pronunțată de Tribunalul Prahova și pe fond rejudecând să se constate că nu sunt îndeplinite condițiile legii pentru menținerea recurentului inculpat G în stare de arest preventiv.
Se mai arată că se critică hotărârea în ansamblul ei pentru nelegalitate și netemeinicie cu privire la necompetență și cu privire la nepronunțarea asupra unor chestiuni esențiale ce țin de drepturile procesuale ale recurentului inculpat.
Curtea, aduce la cunoștința petentului că încheierea recurată a rămas definitivă prin decizia penală nr. 710 din 18.10.2009 pronunțată de Curtea de APEL PLOIEȘTI.
Avocat G având cuvântul precizează că încheierea nu este definitivă, recursul său vizând nepronunțarea de instanța de fond cu privire la toate cererile formulate în cauză de recurentul inculpat al cărui recurs a fost ignorat.
Arată că recursul este admisibil, este prevăzut de lege, este făcut în termen și de către persoana care are dreptul de a se plânge împotriva hotărârii judecătorești.
Reprezentantul DNA - Serviciul Teritorial Ploiești având cuvântul formulează concluzii de respingere a recursului declarat de inculpat ca nefondat.
Prin încheierea pronunțată la data de 14 octombrie 2009 s-a pus în discuție verificarea legalității și temeiniciei măsurii arestării preventive potrivit disp. art. 3002rap. la art. 160 Cod proc. penală, instanța constatând că se impune înlocuirea măsurii arestării preventive luată față de inculpat cu măsura obligării de a nu părăsi țara.
Nepronunțarea instanței în mod expres cu privire la admiterea sau respingerea cererii de revocare formulată de inculpatul G nu duce la concluzia că acesta nu a fost analizată.
Rămâne la latitudinea instanței măsura pe care o ia în ceea ce privește măsura preventivă din cele prev. de art. 136 al. 1 cod proc. penală. Se poate dispune în această situație revocarea, înlocuirea, încetarea sau menținerea unei măsuri preventive.
Faptul că instanța nu s-a pronunțat în mod expres cu privire la revocarea unei măsuri preventive nu constituie încălcarea legii, măsura preventivă a fost dezbătută în ședința de judecată iar opiniile inculpatului și ale procurorului au fost consemnate în încheierea de la aceea dată.
În același sens s-a pronunțat și Curtea de Apel Brașov prin decizia nr. 184/R/2004.
Tribunalul Prahova prin încheierea atacată nu s-a pronunțat nici în privința admiterii sau respingerii măsurii arestării preventive sau menținerii acesteia însă rezultă clar că instanța s-a pronunțat implicit asupra acestei măsuri prin hotărârea luată.
La pagina 3 din încheiere instanța a analizat excepția necompetenței materiale, arătând că tribunalul va respinge excepția de necompetență materială a verificării legalității și temeiniciei măsurii arestării preventive a inculpaților, motivat de faptul că ceea ce a dispus Curtea de APEL PLOIEȘTIa fost suspendarea recursului judecat împotriva încheierii de ședință din 24 septembrie 2009 și nu a întregului dosar, astfel cum s-a susținut.
Tribunalul Prahova este instanța competentă să analizeze și să pună în discuție menținerea arestării preventive.
Faptul că nu s-a pronunțat în mod expres în dispozitiv este o eroare materială care putea fi îndreptată, întrucât ea a fost pusă în discuția părților, a fost analizată de către instanță în considerente.
S-a mai susținut că recursul a fost judecat cu întârziere, într-adevăr s-a declarat recurs la data de 15 octombrie 2009 însă odată cu cererea de recurs a fost depusă chiar o cerere din partea apărătorului, depunând acte din care rezulta că este plecat din țară sau că are anumite cauze la alte instanțe, insistând ca recursul să fie judecat în prezența sa ca apărător și nu cu apărător din oficiu. Recursul declarat de parchet a fost soluționat pe data de 18 octombrie 2009.
Se solicită respingerea recursului ca nefondat.
Avocat G având cuvântul în replică arată că nu a făcut cerere de amânare pentru că nu se dăduse nici termen, trebuia să plece din țară și a făcut dovada cu biletele de avion anexate.
Arată că a cerut instanței de control să încuviințeze cererea de a se acorda un termen funcție de imposibilitatea sa de prezentare. Recursul său a fost declarat în termen, însă a fost înaintat la Curtea de APEL PLOIEȘTI pe data de 19 octombrie 2009 deci după ce s-a judecat recursul parchetului.
Recurentul inculpat G arată că este arestat preventiv de 6 luni și J, lăsând la aprecierea instanței cu privire la recursul declarat.
CURTEA,
Asupra recursului de față;
Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea de ședința publică din 14.10.2009, pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Prahovas -a dispus înlocuirea arestării preventive luată față de inculpații G, și G, toți deținuți în Penitenciarul Mărgineni, cu măsura obligării de a nu părăsi țara, conform art. 1451rap. la art. 139 alin. 2 și 35Cod procedură penală.
În ce privește pe recurentul G s-au stabilit obligațiile prev. de art. 1451alin. 2 rap. la art. 145 alin. 1 lit. a,b, c și d Cod procedură penală, precum și acelea de a nu lua legătura cu ceilalți coinculpați trimiși în judecată în același dosar penal, precum și să nu desfășoare nici o activitate în cadrul Comisiei Centrale de Arbitraj din România.
Totodată s-a atras atenția asupra disp. art. 145 alin. 3 Cod procedură penală referitoare la condițiile înlocuirii măsurii alternative cu arestarea preventivă.
Pentru a dispune astfel prima instanță a constatat că în raport de legislația în materie, jurisprudența internă și CEDO, probele și indiciile temeinice de săvârșire a infracțiunilor pentru care au fost trimiși în judecată nu justifică legalitatea și temeinicia menținerii arestării preventive până la pronunțarea unei hotărâri definitive.
Astfel, dacă la momentul arestării preventive măsura a fost determinată de indiciile referitoare la natura și gravitatea faptelor cercetate, ca și de rezonanța socială a acestora, după încheierea urmăririi penale și trimiterea în judecată, lăsarea în libertate a inculpaților nu poate conduce la împiedicarea bunei administrări a justiției.
S-a observat că aflându-se în custodia aceluiași penitenciar și ținuți împreună, au avut posibilitatea să ia legătura între ei iar timp de circa 6 luni au adoptat aceeași atitudine procesuală, situație în care înlocuirea măsurii nu ar conduce la schimbarea poziției manifestate la urmărirea penală.
Pe de altă parte, până în prezent nici nu s-a făcut dovada că în mod real inculpații reprezintă un pericol concret pentru ordinea publică și care să justifice menținerea unei măsuri excepționale cum este starea de deținere.
socială a faptelor deduse judecății, urmată de mediatizarea excesivă a cauzei, precum și reacția fermă a organelor judiciare, materializate în privarea de libertate o perioadă îndelungată nu conduc la concluzia că aplicarea unei măsuri alternative, în sensul restricționării libertății de circulație ar produce grave tulburări sociale, cât timp s-a dovedit că aceștia au primit aprecieri pozitive privind caracterul, ținuta morală și comportamentul avut anterior.
Mai mult, ei nu sunt trimiși în judecată pentru acte de violență, care să pună în pericol ordinea publică și siguranța persoanei, lucru admis chiar de organele de urmărire penală care susțin că au săvârșit infracțiuni de genul acelora pentru care au fost trimiși în judecată începând cu anul 2006.
Față de împrejurările detaliate în considerentele încheierii atacate și complexitatea cauzei s-a apreciat că durata procesului penal ar excede cu mult timpului rezonabil al arestării preventive a unei persoane inculpate, dacă s-ar menține măsura inițială.
S-a concluzionat că cei trei recurenți trebuie să se bucure de aceleași condiții create pentru restul inculpaților în cauză și deci, să aibă posibilitatea să-și exercite eficient dreptul la apărare în cadrul unui proces echitabil, cu atât mai mult cu cât prelungirea stării de arest nu s-a solicitat prin rechizitoriu.
Împotriva acestei încheieri, în termenul legal, au declarat recursuri Parchetul de pe lângă --Serviciul Teritorial Ploiești și inculpatul G, susținându-se că este nelegală și netemeinică.
de atac s-au înregistrat succesiv pe rolul acestei curți de apel, recursul unității de parchet soluționându-se prin decizia nr.710 din 18 octombrie 2009, pronunțată în dosarul nr-.
Primind ca fondate criticile invocate, instanța de control judiciar a reformat în parte încheierea adoptată la primul grad de jurisdicție, în sensul înlăturării dispozițiilor privind înlocuirea arestării preventive pentru coinculpații G, și
Totodată constatându-se legalitatea și temeinicia măsurii inițiale luate față de aceștia, s-a menținut starea de arest în continuare, la judecata cauzei în primă instanță.
Inculpatul Gad eclarat recurs prin avocatul ales la data de 15 octombrie 2009, cauza înregistrăndu-se pe rolul instanței de control la 22 octombrie 2009 sub nr.907,-.
Pentru motivele pe larg expuse în partea expozitivă a prezentei decizii, în principal, s-a invocat nelegalitatea încheierii recurate, susținându-se că prima instanță a omis să se pronunțe asupra excepțiilor ridicate, respectiv necompetența materială și funcțională a tribunalului asupra verificarea arestării preventive în cursul suspendării soluționării recursului declarat împotriva încheierii de ședință din 24 septembrie 2009.
S-a considerat că potrivit art.303 alin.6 cod proc. penală până la rezolvarea excepției de neconstituționalitate, ridicată în fața curții de apel, începerea cercetării judecătorești și deci verificarea regularității actului de sesizare în primă instanță, măsurile preventive dispuse în faza de urmărire penală pot fi examinate exclusiv de instanțele ierarhic superioare.
Pe de altă parte, din modul de întocmire a minutei și dispozitivului încheierii nu rezultă nici faptul că la data de 14 octombrie 2009 tribunalul s-a pronunțat asupra revocării arestării preventive, cerere formulată și susținută de inculpatul
În subsidiar, s-a arătat că măsura dispusă la primul grad de jurisdicție este și este și netemeinică, întrucât buna desfășurare a procesului poate fi realizată și fără restricționarea în vreun mod a libertății sale de circulație, opțiune ce se regăsește în legislația europeană și internă, dar jurisprudență, astfel cum rezultă din extrasul de practică judiciară depus la dosar.
Aceasta cu atât mai mult cu cât recurentul este inculpat și pentru alte acte materiale, formându-se dosare separate și în care este cercetat în stare de libertate iar obiectul prezentei cauze îl formează un singur act material, nesusținut prin probe concludente pentru stabilirea existenței faptei și vinovăției.
În fine, finalizându-se urmărirea penală și în lipsa vreunor dovezi certe că ar prezenta pericol pentru ordinea publică, potrivit înscrisurilor depuse și jurisprudenței invocate în scris și susținută oral, ar exista suficiente garanții că cercetarea judecătorească se poate realiza în bune condiții dacă s-ar revoca starea de arest.
S-a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii, urmând ca în principal să se trimită cauza la același tribunal pentru a se pronunța și cu privire la cererile esențiale formulate de inculpatul
În subsidiar, față de probele depuse la dosar și prezumția de nevinovăție ce profită și acestui recurent, s-ar impune reținerea cauzei de instanța de recurs și rejudecarea acesteia, constatându-se că nu sunt îndeplinite condițiile legii pentru menținerea stării de arest în continuare.
Verificând lucrările și material din dosarul cauzei, în raport de motivele invocate, legislația și jurisprudența internă și comunitară, aplicabile în cazul instituției menținerii arestării inculpatului după trimiterea în judecată și mai înaintea termenului fixat pentru începerea cercetării judecătorești la primul grad de jurisdicție, rezultă că încheierea atacată este legală și temeinică iar recursul promovat de inculpatul G nu este fondat.
Analiza comparativă a dispozițiilor art.3002comb. cu art.160bși art.139 cod proc. penală, astfel cum au fost interpretate de majoritatea instanțelor judecătorești și în deplin acord cu hotărârile adoptate de Curtea Europeană pentru Drepturile Omului, determină concluzia că la acest moment al procesului penal competența materială și funcțională pentru verificarea legalității și temeiniciei detenției provizorii, dispusă în faza de urmărire penală, aparține instanței sesizate cu judecata cauze în fond.
Instanțele de control ierarhic judiciar preiau atari competențe, inclusiv pe perioada suspendării procesului penal pentru soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate, numai atunci când acestea sunt investite cu judecata fondului cauzei, - în primă instanță sau căi de atac -, și nu pentru verificarea unor încheieri de ședință interlocutorii adoptate de instanțele inferioare în limitele art. 317 cod proc. penală, chiar dacă acestea cuprind dispoziții referă la măsuri preventive.
Voința legislativă rezultă explicit din redactarea conținutului art. 303 alin. 6 cod proc. penală ce reglementează instituția suspendării judecății și satisface unul dintre principiile-bază ce garantează siguranța libertății persoanei, anume verificarea legalității și temeiniciei deținerii inculpatului până la stabilirea existenței faptei și vinovăției printr-o sentință penală, în dublu grad de jurisdicție.
Se mai observă că în îndeplinirea la cerere, sau din oficiu a îndatoririlor procesuale înscrise sub art. 3002cod proc. penală, în raport de constatarea continuării, schimbării sau încetării temeiurilor ce au determinat arestarea, instanțele judecătorești sunt obligate să aleagă una din măsurile alternative arătate în art. 160/b, respectiv menținerea, revocarea sau înlocuirea deținerii, fiecare din acestea având conținut și producând efecte juridice proprii.
Ca urmare, în lipsa vreunei complementarități funcționale pe durata și condițiile procedurale ce atrag o nouă reevaluare procesuală sub acest aspect, dacă partea interesată nu a investit instanța printr-o cerere separată, formulată în scris, este cert că adoptarea motivată a uneia dintre dispozițiile arătate echivalează cu o pronunțare implicită asupra celorlalte alternative legale iar încheierea nu este afectată de nulitate în sensul art.3859alin.1 pct. 10 cod proc. penal.
În speță, Tribunalul Prahovaa fost sesizat ca primă instanță competentă material și funcțional să judece la primul grad de jurisdicție cauza penală înregistrată sub nr-, având ca obiect trimiterea în judecată între alții și a recurentului G, pentru săvârșirea infracțiunilor de constituire a unui grup infracțional organizat pentru comiterea de infracțiuni prev. de art.7 alin.1 din Legea nr.39/2003, precum și luare de mită prev. de art.254 cod penal rap. la art.5 și art.6 din Legea nr.78/2000, modificată și completată, cu aplic. art.41 alin.2 cod penal.
Cauza s-a înregistrat pe rol la 2 septembrie 2009 iar față de prevederile art. 324 cod proc. penală începerea cercetării judecătorești s-a amânat la două termene ( respectiv până la 12 noiembrie 2009), pentru îndeplinirea procedurii de citare cu ceilalți 11 inculpați, din care unul este și arestat.
Din actele procedurale efectuate rezultă că în această perioadă, în mai multe rânduri, supunându-se dispozițiilor art.3002rap. la art.139 și art.160bcod proc. penală, din oficiu sau la cerere, prima instanță iar ulterior instanța de control judiciar a verificat legalitatea și temeinicia arestării preventive a celor patru inculpați, inclusiv recurentul G, dispunând menținerea acesteia, ultima durată de 60 zile expirând mai înaintea datei de 14 octombrie 2009.
Ca urmare, anterior termenului fixat pentru începerea cercetării judecătorești (15 octombrie 2009), din oficiu, s-a procedat la verificarea măsurii preventive și constatându-se schimbarea temeiurilor de fapt și de drept inițiale, pentru motivele pe larg expuse în precedente, prima instanță a dispus înlocuirea arestării cu măsura obligării de a nu părăsi țara sub condițiile prev. de art.1451rap. la art.145 cod proc. penală.
Din partea expozitivă a încheierii adoptate la acea dată se constată că mai înaintea punerii în discuție a stării de arest și acordării cuvântului în dezbateri, tribunalul a respins excepția de necompetență materială și funcțională invocată de apărătorii a trei dintre inculpați arestați preventiv, ca neîntemeiată.
S-a considerat că sesizarea din oficiu conform art. 300/2 cod proc. penală este legală întrucât măsura de suspendare vizează recursul declarat de recurentul G și soluționarea unei sesizări a Curții Constituționale ce nu are legătură cu fondul cauzei.
Admițând recursul declarat de parchet, Curtea de APEL PLOIEȘTI ca instanță de control judiciar, a reformat în parte această încheiere, procedând la înlăturarea dispozițiilor de înlocuire a măsurii preventive și potrivit examenului propriu a constatat legalitatea și temeinicia arestării, menținând privarea de libertate a inculpaților conform art.160bcod proc. penală, la judecata cauzei în primă instanță.
Soluțiile adoptate s-au motivat de ambele instanțe cu respectarea întocmai a dispozițiilor procedurale, analizându-se temeiurile de fapt și de drept ce au determinat arestarea, legalitatea și temeinicia menținerii, inclusiv pentru inculpatul G, probele și indiciile temeinice ce susțin rechizitoriul, datele primite ca justificative pentru aprecierea pericolului concret prezentat prin continuarea procesului fără privare de libertate, răspunzându--se punctual susținerilor parchetului și coinculpaților, dar și în concordanță cu legislația internă, Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, jurisprudența internă și
Din considerentele actelor procedurale puse în discuție nu rezultă că în ședința publică de la 14 octombrie 2009, personal sau prin apărător, recurentul G ar fi formulat în scris o cerere separată având ca obiect revocarea arestării preventive conform art.139 cod proc. penală.
Or, in atare situație față cele expuse în precedente, ajungând la concluzia schimbării temeiurilor de fapt inițiale și oportunității înlocuirii arestării cu măsura alternativă a obligării de a nu părăsi localitatea, prima instanță nu era obligată să se pronunțe expres asupra revocării deținerii preventive, solicitată oral și în replică la concluziile puse în dezbateri de reprezentantul parchetului.
Într-adevăr la argumentarea dispoziției de înlocuire a arestării cu măsura alternativă privind restricționarea libertății de circulație conform art. 145/1 cod proc. penală judecătorul fondului a detaliat aplicabilitatea legislației și jurisprudenței la speță, aspectele reținute găsindu-și corespondent în mare parte în concluziile puse în dezbateri de apărătorul recurentului.
Aceasta nu înseamnă însă că în ședința publică din 14 octombrie 2009 tribunalul a repus în discuție cererea de revocare a arestării preventive examinată la termenul de judecată din 24 septembrie 2009, asupra căreia s-a pronunțat prin încheierea de la acea dată și împotriva căreia a declarat recursul obiect al dosarului nr. 82- aflat pe rolul Curții de APEL PLOIEȘTI.
De altfel, simpla examinare a conținutului și formei acestuia formează convingerea erorii în care se găsește apărarea recurentului, înscrisul aflat la filele 182-189 purtând mențiunea depunerii pentru termenul din 24 septembrie 2009 și neavând aplicată rezoluția completului de judecată ori a registraturii tribunalului.
Concluzionând, Curtea apreciază că motivele de nelegalitate invocate în principal prin recursul declarat de inculpatul G nu se justifică întrucât sub aspectele analizate încheierea din 14 octombrie 2009 fiind legală și conformă legii.
Separat de aceasta, se observă și faptul că asupra legalității și temeiniciei arestării preventive analizate prin aceeași încheiere de ședință ca și subzistenței motivelor de fapt și de drept inițiale ce au determinat menținerea privării de libertate, Curtea de APEL PLOIEȘTIa dispus prin decizia nr.710 din 18 octombrie 2009, intrată sub puterea lucrului judecată.
În atare situație recursul exercitat de acesta prin avocatul ales și înregistrat la prima instanță în data de 16 octombrie 2009, nu poate atrage rejudecarea pe fond a cauzei, cu atât mai mult cu cât expedierea ulterioară și succesivă căii de atac promovate de parchet este și consecința mențiunilor exprese privind imposibilitatea asistenței în perioada 16-19 octombrie 2009, alături de opoziția categorică a substituirii de un avocat din oficiu.
Prin urmare, rezultând că încheierea adoptată de Tribunalul Prahova la 14 octombrie 2009 s-a pronunțat cu respectarea regulilor procedurale ce guvernează procesul penal la judecata cauzei în primă instanță, inclusiv în ce privește verificarea stării de arest a inculpatului G, recursul declarat se privește ca nefundat și se va respinge conform art. 38515pct.1 lit.b) cod proc. penală.
Văzând și disp. art.192 alin.2 cod proc. penală,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de inculpatul G, deținut în Penitenciarul Mărgineni, județul P, împotriva încheierii de ședință din data de 14 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul Prahova, în dosarul cu nr-, ca nefondat.
Obligă recurentul la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 octombrie 2009.
Președinte, Judecători,
Grefier,
Red. NE/Tehnored.
5 ex./26 octombrie 2009
Dosar fond nr- Trib.
Judec. fond
Operator de date cu caracter personal
Notificare nr. 3113/2006
Președinte:Ioana NoneaJudecători:Ioana Nonea, Elena Negulescu, Elena Zăinescu
