Mentinerea masurii arestarii preventive. Decizia 849/2009. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA PENALĂ ȘI PENRU CAUZE CU MINORI SI DE FAMILIE
DOSAR NR-
DECIZIA NR.849
Ședința publică din data de 20 noiembrie 2009,
PREȘEDINTE: Gabriela Diaconu
JUDECĂTOR 2: Cristina Georgescu
JUDECĂTOR 3: Dan Andrei
Grefier: -
Ministerul Publica fost reprezentat de procuror: din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de APEL PLOIEȘTI.
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de inculpatul, (fiul lui și, născut la data de 25 decembrie 1985) în prezent aflat în Penitenciarul Mărgineni, împotriva încheierii de ședință din 16 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, prin care în baza dispozițiilor art.300/2 rap.la art.160/b alin.3 pr.penală s-a menținut arestarea preventivă a inculpatului.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns recurentul-inculpat în stare de deținere și asistat din oficiu de avocat din cadrul Baroului P (împuternicire avocațială nr.6740/2007-fila 13 dosar recurs).
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care cu permisiunea instanței s-a dat posibilitatea apărătorului să ia legătura cu recurentul-inculpat.
Avocat și Reprezentantul Ministerului Public având pe rând cuvântul au declarat că nu au excepții de invocat sau cereri de formulat.
Curtea a luat act de susținerile părților, în sensul că nu sunt excepții de invocat și nici cereri de formulat, în temeiul art.385/13 pr.penală a constatat cauza în stare de judecată și a acordat cuvântul în dezbaterea recursului.
Avocat, având cuvântul pentru recurentul-inculpat a criticat încheierea de ședință din 16.11.2009 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, susținând că nu se mai impune a fi menținută starea de arest a inculpatului, chiar dacă partea vătămată nu a fost audiată, întrucât acesta nu are niciun interes să o influențeze în declarații și că la dosar nu sunt date din care rezultă că lăsat în libertate ar putea săvârși alte fapte de natură penală.
În plus, a mai susținut că inculpatul este singurul întreținător al familiei ce este compusă din soția care nu lucrează și un copil în vârstă de numai 2 luni.
A solicitat admiterea recursului, casarea încheierii și pe fond, în principal judecarea inculpatului în stare de libertate, iar în subsidiar înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.
Reprezentantul Ministerului Public a precizat că în încheierea recurată prima instanță a apreciat că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la momentul arestării inculpatului și că în mod corect s-a avut în vedere vârsta părții vătămate care este minoră.
A mai susținut că situația familială grea ce a fost invocată de inculpat în recurs, nu a fost un motiv care să-l împiedice pe acesta să săvârșească fapta pentru care este trimis în judecată și ca atare nu poate fi primită.
A pus concluzii de respingere a recursului ca nefondat și de menținere ca legală și temeinică a încheierii pronunțate de instanța de fond.
În replică, avocat a menționat că inculpatul nu se consideră vinovat și că până la soluționarea definitivă a cauzei ar trebui să beneficieze de prezumția de nevinovăție.
Recurentul-inculpat având ultimul cuvânta solicitat să fie judecat în stare de libertate pentru a-și putea ajuta familia.
CURTEA,
Asupra recursului penal de față
Examinând actele și lucrările dosarului, reține următoarele:
Prin încheierea de ședință din data de 16 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în baza dispozițiilor art.300/2 rap. la art.160/b alin.3 pr.penală s-a menținut arestarea preventivă a inculpatului, (fiul lui și, născut la data de 25 decembrie 1985) în prezent aflat în Penitenciarul Mărgineni.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la viol, prevăzută de art.20 Cod penal raportat la art.197 alin.3 Cod penal și a constatat că subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive.
Astfel, au fost avute în vedere de către prima instanță dispozițiile art. 681Cod procedură penală și cele ale art. 143 Cod procedură penală, apreciindu-se că din actele și lucrările dosarului rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit fapta pentru care a fost trimis în judecată.
În acest sens, tribunalul a avut vedere dispozițiile art.5 lit. c din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit cărora orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția cazului în care a fost arestat și reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.
Potrivit jurisprudenței O (cauza Fox, și Hartley Regatul Unit), caracterul rezonabil al presupunerilor pe baza cărora se dispune o arestare constituie un element esențial al protecției oferite de art.5 paragraf 1 lit. c din Convenție împotriva privărilor arbitrare de libertate. S-a exprimat părerea că existența "presupunerilor rezonabile" reclamă existența unor fapte sau informații apte să convingă un observator obiectiv că este posibil ca persoana în cauză să fi săvârșit infracțiunea, iar ceea ce poate fi considerat "plauzibil" depinde de ansamblul circumstanțelor cauzei.
Aceste indicii au rezultat, în cauză, din plângerea și declarația părții vătămate, depozițiile martorilor, G, și concluziile raportului de constatare medico-legală care au condus la concluzia existenței indiciilor temeinice că inculpatul în noaptea 18.09.2009 a pus în executare hotărârea de a întreține raporturi sexuale cu partea vătămată minoră, în vârstă de 14 ani, hotărâre nefinalizată datorită opoziției victimei.
Instanța de fond a reținut și faptul că inculpatul este cercetat pentru săvârșirea unei infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, infracțiune cu un grad de pericol social ridicat - tentativă la infracțiunea de viol, cu atât mai mult cu cât partea vătămată era minoră, și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
La aprecierea acestui pericol s-a avut în vedere atât modalitatea și împrejurările în care se reține în rechizitoriu că inculpatul ar fi săvârșit fapta reținută în sarcina sa, dar și faptul că infracțiunea de viol este o infracțiune cu un grad de pericol social ridicat, agravanta prevăzută de art.197 alin.3 din Codul penal (violul săvârșit asupra unui minor care nu a împlinit 15 ani) fiind introdusă prin nr.OUG143/2002 în scopul protejării minorilor împotriva abuzurilor sexuale, agravarea infracțiunii fiind dată de calitatea subiectului pasiv al infracțiunii.
Existența pericolului public a rezultat din însuși pericolul social al infracțiunii de care este învinuit inculpatul, din reacția publică la comiterea unei astfel de infracțiuni, din posibilitatea comiterii a unor fapte asemănătoare de către alte persoane, în lipsa unei reacții ferme față de cei bănuiți ca autori ai unor astfel de fapte.
Nu în ultimul rând au fost avute în vedere și circumstanțele personale ale inculpatului, din fișa de cazier judiciar rezultând că acesta a mai fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prev. de art.211 Cod penal.
De altfel, nu s-a procedat nici la audierea părții vătămate și pentru a se elimina posibilitatea inculpatului de a încerca eventuala influențare a declarațiilor pe care acestea urmează să le dea, se apreciază că, pentru o bună administrare a justiției, se impune continuarea judecării inculpatului în stare de arest.
S- au avut în vedere, astfel, și dispozițiile art.1 alin.2 Cod procedură penală, în sensul că procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor și libertăților acesteia, la prevenirea infracțiunilor, precum și la educarea cetățenilor în spiritul legilor.
S-a apreciat că prin măsura preventivă luată și menținută față de inculpat nu i se încălcă prezumția de nevinovăție stipulată de art. 52Cod procedură penală, Constituție, art. 66 Cod procedură penală, dar nici art. 6 din CEDO.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs, în termenul legal, inculpatul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând că lăsarea sa în libertate nu poate constitui un pericol pentru ordinea publică, neexistând date în acest sens și solicitând înlocuirea măsurii arestării preventive cu o măsură preventivă mai ușoară.
S-a mai arătat că, deși partea vătămată nu a fost încă audiată, totuși nu există riscul influențării aflării adevărului, inculpatul neavând nici un interes să denatureze realitatea faptelor petrecute, iar în plus, s-a arătat că acesta este unicul întreținător al familiei, având un copil minor în vârstă de numai 2 luni, impunându-se prezenta sa în familie pentru asigurarea mijloacelor de trai necesare.
Curtea examinând încheierea recurată, în raport de criticile formulate, de actele și lucrările dosarului, dar și din oficiu sub toate aspectele de fapt și de drept, constată că recursul este nefondat după cum se va arăta în continuare:
Prima instanță a realizat o corectă aplicare în cauză a disp. art.300/2 rap. la art.160/b pr.penală, potrivit cărora în cursul judecății, atunci când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată menținerea arestării preventive.
Este adevărat că pe parcursul judecății, această măsură preventivă poate fi revocată și după caz, înlocuită cu alta restrictivă de libertate mai ușoară, numai atunci când se constată că temeiurile care au determinat arestarea au încetat sau că nu există temeiuri noi care să justifice continuarea privării de libertate, pentru asigurarea normalei desfășurări a procesului penal.
În cauză se observă că, recurentul a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. 363/P/2009 din 12.10.2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 20 rap la art. 197 al.3 cu aplic. art. 37 lit. b, constând în aceea că în noaptea de 18.09.2009 a pus în executare rezoluția infracțională de a întreține raporturi sexuale cu partea vătămată în vârstă de 14 ani, rezoluție infracțională nefinalizată datorită opoziției victimei.
Măsura arestării preventive a fost dispusă împotriva recurentului prin încheierea nr.26/24.09.2009 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Dâmbovița, constatându-se că se află în situațiile prev. de art. 136, art. 149, art. 1491comb. cu art. 148 alin.1 lit. f Cod proc. penală, iar ulterior instanța de judecată legal investită a procedat la menținerea arestării preventive a recurentului în cursul judecății.
Examinându-se întrunirea condițiilor prevăzute de lege pentru menținerea măsurii arestării preventive, curtea observă că, sub un prim aspect, cerința prevăzută de art.143 pr.penală privind existența probelor și indiciilor temeinice, verosimile ce atestă participația inculpatului la săvârșirea faptei, este în continuare satisfăcută, câtă vreme pe parcursul urmăririi penale, dar și al cercetării judecătorești ce s-a desfășurat până în prezent, au fost administrate suficiente mijloace de probă, așa cum acestea au fost evidențiate în încheierea atacată, din coroborarea cărora rezultă, cel puțin până la acest moment, comiterea de către recurent a faptei ce formează obiectul judecății.
Pe de altă parte, sunt îndeplinite, în continuare și cerințele prevăzute de art. 148 lit. f C.P.P. în sensul că inculpatul este dedus judecății pentru săvârșirea unei infracțiuni sancționate cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și în mod cumulativ lăsarea în libertate a acestuia prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Această ultimă concluzie este rezultată din analiza atât a modului și împrejurărilor de comitere a faptei, dar și din natura acesteia - infracțiunea de vizează libertatea sexuală - și dat fiind vârsta părții vătămate de numai 14 ani, în privința părții vătămate fiind evident că fapta la care a fost supusă este de natură a-i produce o puternică traumă în plan psihic.
În repetate rânduri, jurisprudența Curții Europene a Dreptului Omului a reafirmat faptul că plasarea suspectului în detenție este necesară, cel puțin pentru o perioadă de timp, mai ales în cauzele în care se impun a fi efectuate cercetări delicate și multiple, iar menținerea acestuia în detenție este justificată de considerente vizând protecția publicului larg, de riscul repetării infracțiunilor, dar și în raport de interesele bunei administrări a justiției.
In speța de față, este evident că necesitatea protejării interesului public, dat fiind vârsta victimei expuse și modul de săvârșire a faptei, prevalează asupra tuturor celorlalte aspecte ce țin de protecția libertății persoanei, cu atât mai mult cu cât în sarcina inculpatului s-a reținut comiterea infracțiunii în stare de recidivă, aspect care relevă persistența infracțională a acestuia, chiar dacă acesta nu poate reprezenta un unic temei al menținerii arestării preventive.
Însă, câtă vreme, în cauză temeiurile ce au stat la baza arestării preventive a inculpatului nu s-au schimbat și nici nu au încetat, este evident că aceste temeiuri impun în continuare privarea acestuia de libertate, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal.
Tot legat de aceste aspecte, curtea constată că dispunerea unei alte măsuri preventive, restrictivă și nu privativă de libertate, nu ar putea asigura in mod optim si eficient, exigențele impuse de necesitatea protejării interesului public, dar si cele vizând riscurile majore de influențare a aflării adevărului.
Pe cale de consecință, analizând posibilitatea dispunerii față de inculpat a unor măsuri alternative, curtea constată, ținând cont de toate argumentele prezentate mai sus, că aceste măsuri alternative nu ar putea asigura toate aceste exigențe, așa încât privarea de libertate a inculpatului reprezintă cu certitudine o măsură necesară pentru buna administrare justiției, așa cum de altfel, a apreciat și prima instanță în motivarea încheierii atacate.
Criticile recurentului, privitoare la absența datelor ce justifică pericolul pe care l-ar prezenta pentru ordinea publică, lăsarea sa în libertate, este combătută prin argumentele expuse mai sus.
Nici cealaltă critică, referitoare la elementele de ordin socio-familial care ar impune înlocuirea măsurii arestării preventive cu o alta mai ușoară, nu este întemeiată, întrucât aceste elemente pot reprezenta, eventual, obiect de apreciere în cadrul operațiunii de individualizare judiciară a pedepsei, neconstituind prin ele însele temeiuri suficiente pentru a se putea aprecia că menținerea recurentului în detenție nu ar mai fi justificată.
În consecință, curtea constată că încheierea atacată este legală și temeinică, astfel încât recursul va fi respins, conform art. 385/15 pct.1 lit. b.
C.P.P.Văzând și disp. art. 192
C.P.P.PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul, fiul lui și, născut la 25.12.1985, deținut în Penitenciarul Mărgineni, împotriva încheierii pronunțată la data de 16 noiembrie 2009 de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr-.
Obligă recurentul la 150 lei cheltuieli judiciare către stat, din care 100 lei onorariul apărătorului din oficiu ce se va avansa din fondul Ministerului Justiției și Libertăților, în contul Baroului de Avocați
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 20.11.2009
Președinte, Judecători,
- - - - - -
,
Grefier,
Cr
4 ex./24.11.2009
f-
Tribunalul Dâmbovița
Operator de date cu caracter personal
Număr notificare 3113/2006
Președinte:Gabriela DiaconuJudecători:Gabriela Diaconu, Cristina Georgescu, Dan Andrei
