Traficul de influență (art.257 cod penal). Decizia 66/2008. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA PENALĂ ȘI DE MINORI
DOSAR NR-
DECIZIA PENALĂ NR. 66/A/2008
Ședința publică din data de 15 mai 2008
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Chitidean Valentin judecător
JUDECĂTOR 2: Monica Șortan
GREFIER: - -
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Cluj reprezentat prin PROCUROR:
S-a luat spre examinare apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție Serviciul Teritorial Cluj împotriva sentinței penale nr. 54/5 februarie 2008, pronunțată în dosar nr- al Tribunalului Maramureș, cauza privind pe inculpatul, trimis în judecată pentru trafic de influență, prev. și ped. de art. 257.pen. raportat la art. 7 alin. 3 din Legea nr. 78/2000.
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă INCULPATUL, asistat de apărători aleși, av. și, ambii cu delegații avocațiale la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care, punându-i-se în vedere că are dreptul de a nu declara nimic și că tot ce declară poate fi folosit împotriva sa, inculpatul arată că este de acord cu audierea sa în cauză.
S-a procedat la ascultarea inculpatului, declarația acestuia fiind consemnată conform procesului verbal depus la dosarul cauzei,
Nefiind cereri de formulat sau excepții de ridicat, Curtea acordă cuvântul părților în susținerea apelului.
Reprezentanta Parchetului arată că susține apelul, așa cum acesta a fost expus în memoriu depus la dosar. Constată că prin rechizitoriu s-a reținut că, în calitate de controlor-vamal în cadrul Biroului Vamal, inculpatul a pretins în luna decembrie 2005 suma de 1000 euro, din care a primit efectiv suma de 200 euro de la denunțătorul, lăsând să se înțeleagă că prin influența pe care o avea a intervenit pe lângă agentul de poliție de frontieră pentru a-l determina pe acesta să nu rețină pașaportul soției denunțătorului, a cărei perioadă de ședere în străinătate expirase. Inculpatul a fost achitat de instanța de fond, avându-se în vedere doar depoziția denunțătorului și a soției acestuia din fața instanței de judecată, făcându-se astfel o apreciere subiectivă a probatoriului, fără a se ține cont de motivele date ca justificare a retractării declarațiilor din faza de urmărire penală. Este de notorietate, în opinia sa, că primele declarații susțin adevărul, pentru că sunt date mai aproape de comiterea faptei și nu există timpul necesar pregătirii unei apărări sau exercitării unor influențe. Consideră, de asemenea, că fără a avea indicii credibile prima instanță a acceptat că declarațiile de martori au fost date sub presiunea organelor de urmărire penală, însă nu există nici o probă în acest sens, neputându-se justifica interesul organelor de urmărire penală astfel, întrucât și procurorul este ținut în a respecta legea, dovadă fiind faptul că nu toate dosarele ajung în fața judecătorilor.
Pornind de la principiile procesului penal invocate de instanța de fond în motivarea sentinței penale atacate se ajunge la concluzia că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică, fiind dată cu nerespectarea principiilor invocate. În acest sens, solicită a se avea în vedere că declarațiile denunțătorului și ale soției acestuia nu numai că nu se coroborează cu alte mijloace de probă, ci corespund cu transcrierile convorbirilor telefonice, conform căruia inculpatul i-a spus denunțătorului să declare că, fiind cu un copil mic, inculpatul l-a ajutat să nu stea la rând. Preluarea fără nici o cenzură a declarațiilor acestor doi martori este total lipsită de probe, mai ales că din analiza probelor administrate în faza de urmărire penală rezultă că denunțătorul a fost audiat în prezența unui avocat pentru a se elimina astfel orice speculație, fiind greu a se aprecia că avocatul era într-o înțelegere cu organele de urmărire penală. Mai mult, declarațiile din faza de urmărire penală sunt olografe, martorii nefiind constrânși în nici un fel, iar ceilalți martori au fost audiați în momente diferite fără a avea posibilitatea de a se înțelege și a se referire la aceeași sumă de bani și aceleași împrejurări. Învederează instanței că declarațiile martorilor din faza de urmărire penală se coroborează că întreg materialul probator, astfel instanța avea obligația conform Codului d e procedură penală de a înlătura orice mijloc de probă, ce nu se coroborează cu ansamblul probator. Solicită a se avea în vedere că soluția pronunțată de instanța de fond constituie o greșită apreciere a probelor administrate în cauză, întrucât rezultă fără putință de tăgadă vinovăția inculpatului cu privire la infracțiune imputată.
Pentru aceste motive, solicită admiterea apelului, desființarea sentinței penale atacate și îndreptând nelegalitatea constatată, solicită condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii în limitele stabilite de lege, a cărei executare să fie suspendarea sub supraveghere.
Apărătorul inculpatului u, av., în temeiul art. 385/15 pct. 1 lit. b pr.pen. solicită respingerea apelului declarat în cauză, soluția pronunțată fiind temeinică și legală, apreciind că motivarea avută în vedere de către Parchet contravine unor principii de drept, pe care le-a interpretat în memoriul scris în defavoarea inculpatului. Trebuie făcut vorbire în opinia sa de faptul că dosarul are o istorie aparte, respectiv că acesta face parte dintr-un dosar vast, privind mai mulți vameși, cu multe persoane cercetate în stare de arest pe baza unor convorbiri telefonice, unde pentru a convinge instanța se începe urmărirea penală față de inculpat și pentru comiterea infracțiunii de luare de mită, pentru care ulterior s-a dat o soluție de netrimitere în judecată. Consideră că inculpatul a fost trimis în judecată fără a rezulta de nicăieri ce se reține în actul de trimitere în judecată.
Învederează instanței că inculpatul și denunțătorul se cunoșteau de câțiva ani și în acest context denunțătorul l-a contactat pe inculpat din Italia, pentru a-l întreba dacă soția sa poate trece frontiera fără a-i fi reținut pașaportul, inculpatul spunându-i că nu știe, însă se va interesa, iar în cazul în care nu va putea trece fără să-i fie reținut pașaportul, aceasta se va întoarce în Italia, lucru care în opinia sa este foarte esențial, raportat la infracțiunea imputată. Ajuns în vamă denunțătorul l-a sunat pe inculpat, pentru că erau și împreună cu un copil, iar la graniță era de 4 km, condiții în care inculpatul a luat actele și l-a întrebat pe un coleg dacă soția denunțătorului poate trece vama fără a i se reține pașaportul și aflând că da, familia denunțătorului trece granița. Se reține în rechizitoriu că după trecerea prin vamă, denunțătorul l-a contactat telefonic pe inculpat și cei doi s-au întâlnit în benzinărie la circa 500 metrii de punctul vamal, asta în condițiile în care era o la punctul vamal de 4 km cu persoane care așteptau să treacă vama, fiind lipsită de logică afirmația că în această situația inculpatul a decis să plece de la locul de muncă. Se mai reține că denunțătorul l-a întrebat pe inculpat în benzinărie cât costă, iar inculpatul i-a spus că, cât vrea el, însă solicită a se avea în vedere că aceste convorbiri nu au fost interceptate. Solicită a se avea în vedere că au cerut în fața instanței de fond audierea casatei cu înregistrările convorbirilor telefonice, din care a rezultat că s-a relatat ce a convenit acuzei, desprinzându-se din context. Consideră că organele de anchetă l-au contactat pe denunțător în Italia și i-au spus să se întoarcă pentru că dacă nu se duc după el, astfel că împreună cu soția și un copil de câteva luni acesta s-a întors în țară, fiind reținut 10 ore la DNA, unde i s-a spus că dacă nu recunoaște că a dat bani va fi pus sub învinuire. În opinia sa, denunțul nu se coroborează că nu nici o probă, soția denunțătorului declarând că a auzit ce se discuta între soțul său și procuror, ușile fiind deschise, însă nu a asistat la nici o înmânare de bani.
În aceste condiții și raportat la motivele de apel, apreciază că a se admite că doar probele obținute de DNA sunt corect este nepotrivit, întrucât este vorba de o presupunere, o bănuială, care nu se coroborează cu alte probe. Consideră, de asemenea, că trebuie avut în vedere că inculpatul a fost tracasat ani de zile în contextul în care având în vedere că era începută urmărirea penală împotriva lui, aceasta trebuia finalizată în vreun fel.
Învederează instanței că a dezvoltat și motive de recurs, pe care le depune la dosar.
Apărătorul inculpatului, av., în temeiul art. 379 pct 1 lit. b pr.pen. solicită respingerea apelului declarat în cauză ca neîntemeiat, instanța de fond apreciind corect probele administrate în cauză.
Solicită a se avea în vedere că principiul conform cărora probele nu au valoare dinainte stabilită este real, însă apreciază că acesta nu poate fi interpretat unilateral, mai ales în condițiile în care invocă ilegalitatea probelor obținute în faza de urmărire penală. În acest sens, solicită a se avea în vedere că inițial numitul este audiat în calitate de denunțător, iar apoi în calitate de bănuit, pentru că în colțul din dreapta al declarației este făcută mențiunea "în prezența unui avocat din oficiu", pentru ca în final să fie audiat în calitate de martor, astfel că până în prezent calitatea procesuală a acestuia nu a fost clarificată. Mai mult, dacă acesta ar fi fost bănuit de comiterea vreunei fapte penale trebuia să se dea o soluție cu privire la aceste aspecte.
Referitor la interceptările convorbirilor telefonice, solicită a se avea în vedere că acestea nu respectă dispozițiile art. 91/1 pr.pen. partea finală, respectiv interceptarea convorbirilor telefonice se admite dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea unei infracțiuni, iar în cauză la data aprobării interceptărilor convorbirilor telefonice nu exista nici un indiciu în acest sens. Astfel, solicită a se avea în vedere că nimeni nu știa că soției denunțătorului i-a expirat viza de ședere în străinătate. Mai mult, solicită a se avea în vedere că din convorbirile telefonice interceptate lipsesc cele referitoare la întâlnirea denunțătorului cu inculpatul la benzinărie.
Pentru aceste motive, solicită a se constata că probele administrate în faza de urmărire penală au fost administrate în afara normelor penale și că nu există elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, respectiv că inculpatul a profitat de relațiile pe care le are cu polițiștii de frontieră, că ar fi pretins sau că ar fi primit vreo sumă de bani. Apreciază, de asemenea, că instanța de fond în moc corect a apreciat că fapta nu există, organele de urmărire penală intrat într-un proces, de unde nu au putut ieși. În susținerea poziției sale depune concluzii scrise.
Inculpatul, având ultimul cuvânt, solicită menținerea hotărârii atacate, ca legală și temeinică, întrucât nu se face vinovat de comiterea faptei imputate.
CURTEA
Prin sentința penală nr.54 din 5 februarie 2008 pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr-, în temeiul art 11. pct 2 lit a raportat la art 10 lit d Cod procedură penală - a fost achitat inculpatul - fiul lui și născut la 23 august 1962 în C, CNP -, căsătorit cu 2 copii minori, lucrător vamal fără antecedente penale domiciliat în S-M- jud. S-M - pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență prev. de art. 257 Cod penal raportat la art. 7 al 3 din Lg. 78/2000.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut următoarele:
Soții și sunt plecați la muncă în Italia încă din anul 2002, țară unde au și obținut permis de ședere.
La finele anului 2005 cei doi intenționau să se întoarcă în țară cu ocazia sărbătorilor de iarnă dar și pentru reînnoirea pașapoartelor și înregistrarea copilului născut în Italia
Pentru că în acea perioadă erau restricții cu privire la dreptul de liberă circulație a cetătenilor români, măsuri instituite prin OG 28/2005, iar martorul știa despre aceste prevederi, l-a sunat în țară pe fratele său pentru a afla dacă acele restricții mai erau sau nu în vigoare. Cum acesta nu a putut să-i dea explicații, l-a contactat telefonic pe inculpatul u pe care-l cunoștea încă din 2002 și care avea funcția de referent controlor vamal. L-a întrebat pe acesta dacă soția sa, care are permisul de ședere în Italia expirat poate intra în țară fără a i se aplica interdicția.
Cum inculpatul, avea printre atribuții, potrivit sarcinilor de serviciu, doar efectuarea operațiunilor de control și vămuire a bunurilor și nu controlul persoanelor, i-a comunicat martorului că se va interesa de la polițiștii de frontieră pe care îi cunoaște despre posibilitățile lega le de a intra în țară.
Până la următoarea convorbire telefonică pe care cei doi au avut-o, inculpatul s-a interesat consecințelor depășirii termenului de ședere de 3 luni de la martorii G și.
Cei doi martori - polițiști de frontieră - i-au comunicat inculpatului că, dacă cei interesați dețin actele pe care el le-a enumerat, nu este nicio problemă, martora este în legalitate și asta deoarece normele cu privire la acest aspect nu mai erau în vigoare.
Cu toate acestea, inculpatul i-a comunicat martorului telefonic că "este foarte greu și că șansele sunt doar de 50 %" și, tot atunci, i-a cerut să nu cumva să intre în țară până nu-l anunță și pe el.
Conform înțelegerii, la data de 17 decembrie 2005, familia a ajuns la frontieră, l-a sunat din nou pe inculpat, rugându-l să încerce să le rezolve intrarea în țară fără să stea la rând și asta, întrucât la controlul vamal aștepta foarte multă lume și le era imposibil să stea la rând cu un copil mic de câteva luni.
După ce l-a rugat pe polițistul de frontieră G să le permită acest lucru, având în vedere situația familiei martorului, inculpatul i-a dat instrucțiuni martorului cum să procedeze. Odată ajuns la ghișeu, inculpatul a rămas lângă el până la verificarea actelor, după care martorul a plecat.
Raportat la această stare de fapt, s-a apreciat greșit de către organele de cercetare penală că fapta inculpatului întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență.
Potrivit art. 1 al. 1.pr.pen. procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni astfel că orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană să nu fie trasă la răspundere penală, iar conform art. 3.pr.pen. în desfășurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele în împrejurările cauzei precum și cu privire la persoana făptuitorului.
De asemenea, potrivit art. 62.pr.pen. în vederea aflării adevărului organele de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele pe bază de probe, probe care însă se apreciază în art.63 alin. 2.pr.pen. nu au valoare mai dinainte stabilită și aprecierea lor se face de instanța de judecată în faza de judecată potrivit convingerii lor formate în urma examinării tuturor probelor administrate.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma textelor de lege sus menționate care constituite atât principiile de bază în desfășurarea procesului penal cât și o garanție de natură a înlătura orice fel de discriminare se constată că nu s-a putut dovedi cu certitudine vinovăția inculpatului u în săvârșirea infracțiunii de trafic de influență.
Astfel, conform art. 257. al. 1 pen. constituie infracțiunea de trafic de influență primirea și pretinderea de bani sau alte foloase, ori acceptarea de promisiuni, daruri, direct sau indirect pentru sine ori pentru altul, săvârșită de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra funcționarului, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atributiile sale de serviciu.
Din reglementarea expusă rezultă că latura obiectivă a acestei infracțiuni constă în primirea sau pretinderea de bani ori alte foloase ori acceptarea de promisiuni sau daruri.
Astfel, din declarațiile denunțătorului rezultă că a luat legătura cu inculpatul pe care-l cunoștea de mai mult timp și l-a întrebat" dacă poate să mă ajute să intru în țară fără să i se pună acea interdicție soției mele. Acesta mi-a spus că în principiu se poate, că va vorbi cu un polițist de frontieră de la, urmând ca eu să intru în țară când acesta va fi de serviciu ". "După ce am intrat în tară" mai relatează denunțătorul în faza de urmărire penală" am ajuns la o benzinărie apropiată de unde l-am contactat din nou telefonic pe u și am stabilit să mă întâlnesc cu acesta ".
La întâlnire, l-a întrebat pe inculpat, mai susține martorul cât îl costă ajutorul pe care i l-a dat și cum acesta nu a menționat nici o sumă i-a dat 200 euro.
Aceste împrejurări, în fața instanței martorul nu le mai confirmă, de altfel nici nu se coroborează cu alte probe, susținând că la întrebarea lui inculpatul ia răspuns" nimic, pleacă liniștit acasă ".
Mai mult, în declarația de la fila 14 din dosar fond, pe care "denunțătorul" a dat-o în aceeași zi, de data aceasta în prezența unui avocat desemnat din oficiu de organul de urmărire penală, acesta mai menționează că "nu îmi amintesc ca vameșul să fi făcut referire că intervine la un polițist de frontieră în rezolvarea problemei mele".
La finalul aceleiași declarații" denunțătorul" mai menționează că "am apreciat că 200 euro sunt suficienți și i-am plătit vameșului ".
Ulterior, în fața instanței, audiat ca martor, relatează că e adevărat că l-a sunat pe inculpatul pe care-l cunoștea din anul 2002, pentru a-l ruga să-i dea informații despre posibilitatea de a intra în țară fără să i se aplice soției sale interdicție pe pașaport.
L-a mai sunat pe inculpat, înainte de a intra în țară, cerându-i ajutorul pentru că era foarte M de mașini la, afară era frig, iar copilul lor avea atunci doar 8 luni.
Afirmația dată în faza de urmărire penală conform căreia i-ar fi dat inculpatului 200 euro a fost făcută, menționează martorul, la presiunea organelor de cercetare penală, având convingerea că nu va fi lăsat să plece până nu declară" ceea ce doresc organele de cercetare penală ", depoziție nementinută în fata instantei.
In aceiași zi, după audieri prelungite de 8 - 9 ore, după un drum de 15 ore, martorul odată ajuns acasă i-a povestit fratelui său - martorul - că a menționat la procuror suma de 200 euro pentru" a scăpa de audieri". Audiat de instanță acest martor arată că a auzit de la fratele său despre suma de 200 euro, dar nu știa dacă acest lucru se întâmpla în decembrie 2005 sau în primăvara anului 2006, când acesta a venit în tară pentru audieri.
In declarațiile sale, inculpatul a recunoscut că a avut discuții telefonice cu martorul, pe care-l cunoștea, despre documentele necesare intrării în țară, intrare ce urma să fie făcută în când el era de serviciu, dar și că i-a întrebat pe martorii G și despre actele necesare la controlul vamal. De asemenea, a purtat discuții cu colegii săi aceiași polițiști - dacă-i permit martorului să intre cu copilul fără să stea la. Contestă însă că ar fi pretins, primit bani sau acceptat promisiuni sau alte bunuri pentru serviciile făcu te martorului.
Susținerile inculpatului sunt credibile, având în vedere că aceste aspecte rezultă și din notele de redare a convorbirilor telefonice. Din conținutul acestora nu reiese că inculpatul ar fi pretins, primit bani sau alte foloase, sau promisiuni, sau ar fi promis că îl va determina pe polițistul de frontieră să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuțiile de serviciu ale acestuia.
Acest aspect reiese chiar din convorbirea din data de 13.12.2005 când inculpatul u i-a spus martorului" că dacă nu se poate, te duci înapoi", împrejurare ce denotă in existența vreunei promisiuni că-l va determina pe polițistul de frontieră să nu facă un act ce intră în atribuțiile de serviciu ale acestuia.
Această declarație se coroborează și cu cea a denunțătorului - martorul - care a menționat că inculpatul nu a făcut referire, în nici una dintre convorbirile telefonice, că va interveni pe lângă polițistul de frontieră în sensul mentionat anterior.
Chiar dacă s-ar admite că martorul i-ar fi dat inculpatului suma de 200 euro, împrejurare care însă nu a fost probată cu certitudine, înmânarea acestei sume după efectuarea controlului vamal, nu se poate reține vinovăția inculpatului în comiterea infracțiunii pentru care este trimis în judecată, necondiționându-se ajutorul promis de vreo sumă de bani.
Directia Natională Anticoruntie prin concluziile scrise solicită înlăturarea declarațiilor martorilor date în faza de judecată invocând dispozițiile art. 65 al. 2.pr.pen. dar și practica judiciară care a statuat că legea nu face nicio distincție în ceea ce privește forța probantă în raport de împrejurarea că au fost administrate fie într-o fază, fie în alta a procesului penal.
Acest principiu este evident statuat atât în legislație, cât și în practica judiciară, de aceea, instanța are posibilitatea de a cenzura probele administrate în faza de urmărire penală, dar evident doar acelea care nu se coroborează cu restul probelor adminstrate pe parcursul întregului proces penal.
În speță, nici măcar nu este cazul de a înlătura o anumită probă și asta pentru că din declarația martorului care, inițial audiat ca și denunțător, nu confirmă susținerile acuzării și anume că inculpatul i-ar fi spus că " acest serviciu îl va, dar îi va spune cât în momentul întâlnirii".
Inițial, martorul arată că s-au întâlnit după ce a trecut de vamă, și abia atunci l-a întrebat" cât mă costă ajutorul" și tot atunci i-a dat 200 euro. Și-a justificat această declarație în fața instanței cu presiunea exercitată de organele de urmărire penală, lucru credibil dacă reținem că a fost audiat în prezența unui avocat desemnat din oficiu, deși asistența nu era obligatorie (nu era incident nici unul din cazurile prevăzute de dispozițiile imperative ale art.171 pr. penală), dată fiind calitatea acestuia, de denunțător. În plus, și calitatea acestuia, de denunțător, este inexplicabilă având în vedere că sesizarea organelor de urmărire penală este cu mult anterioară (dovadă în acest sens fiind notele de redare a convorbirilor telefonice datate: 13 decembrie 2005 ) momentului formulării denunțului acestuia (18 martie 2006). De fapt, obținerea denunțului a fost consecința presiunilor și demersurilor repetate ale organelor de urmărire penală care, deși s-au sesizat cu privire la activitatea inculpatului, i-au solicitat să revină în țară pentru a se conforma prevederilor art. 223. pr. penală. Organele de urmărire penală aveau posibilitatea de a se sesiza din oficiu, conform art. 221. pr. penală, fără" a face presiuni" asupra martorului cu aducerea lui în țară cu Interpolul. Probabil, prin desemnarea apărătorului din oficiu pentru martor, se încerca a i se induce ideea unei eventuale cercetări a acestuia sub aspectul săvârșirii vreunei infracțiuni. Astfel se și explică depoziția martorului care arată în fi fata instanței că a înțeles că va scăpa doar dacă declară ceea ce se dorește.
Cu toate acestea, nici în acele condiții, martorul nu a afirmat că ajutorul acordat de către inculpat ar fi fost condiționat de vreo sumă de bani.
Discuțiile ulterioare înregistrate de organele de urmărire penală în cursul lunii ianuarie nu au nici o relevanță asupra încadrării juridice având în vedere că acestea se referă la împrejurarea relatată de martor despre faptul că a fost chemat la. C pentru audieri.
Potrivit art. 65 pr.pen. sarcina administrării probelor în procesul penal revine organului de urmărire penală și instanței de judecată, inculpatul nefiind obligat să-și dovedească vinovăția, așa cum rezultă din prevederile art. 66 pr.pen. el având numai dreptul să probeze lipsa de netemeinicie a probelor de vinovătie când acestea există.
Or, în cauză în raport de materialul probator administrat nu s-a dovedit fără echivoc vinovăția inculpatului cu privire la infracțiunea prevăzută de art. 257 pen. astfel că prezumția de nevinovăție instituită de art. 66 pr.pen. nu a fost răsturnată, iar conform principiului" in dubio pro reo" îndoielile existente se interpretează în favoarea inculpatului.
În consecință, instanța a apreciat că în cauză se impune achitarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, nefiind întrunite elementele constitutive ale acesteia, urmând ca în baza art. 192 al.2 pr.pen. cheltuielile judiciare să rămână în sarcina statului.
Instanța a dispus păstrarea suportului magnetic pe care au fost înregistrate convorbirile telefonice până la rămânerea definitivă a cauzei, când acestea vor fi arhivate.
Împotriva mai sus menționatei sentințe a declarat apel, în termenul legal prevăzut de art.363 alin.2 C.P.P. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Cluj solicitând desființarea hotărârii atacate și, urmare a rejudecării cauzei, să fie dispusă condamnarea inculpatului sub aspectul comiterii infracțiunii de trafic de influență prev de art.257 Cp raportat la art.7 alin.3 din Lg. 78/2003 deoarece vinovăția acestuia este dovedită fără putință de tăgadă și, în mod eronat instanța investită cu soluționarea fondului cauzei s-a bazat doar pe declarațiile date de denunțător în fața instanței înlăturând declarațiile din cursul urmăririi penale. În plus, fără a avea nici un indiciu credibil prima instanță a acceptat fără rezerve afirmațiile martorilor conform cărora ar fi dat declarații la presiunea organelor de urmărire penală și a făcut referire, în mod trunchiat, la convorbirile telefonice interceptate.
Analizând apelul declarat, din prisma motivelor invocate, a probatoriului administrat și a dispozițiilor art. 371 Cpp, Curtea constată că acesta este nefondat urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Coroborând probele administrate în cursul urmăririi penale, cu cele administrate în mod nemijlocit în cursul judecății, prima instanță a reținut o altă stare de fapt decât cea avută în vedere de procuror la momentul trimiterii în judecată a inculpatului, stare de fapt ce corespunde însă realității conturate de întreg materialul probator analizat de instanță.
Potrivit Codului d e procedură penală ce se completează, conform dispozițiilor constituționale -art.20 -cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, procesul penal este guvernat de principii directoare ce reglementează întreaga sa desfășurare și servesc aplicării corecte a normelor juridice procesula penale, în conformitate cu scopul procesului penal și cu exigențele privind drepturile și libertățile fundamentale ale persoanelor. Aceste principii sunt: stricta legalitate, ce încadrează procesul penal prin intermediul legiuitorului, prezumția de nevinovăție și dreptul la tăcere, aflarea adevărului, oficialitatea, rolul activ al organelor judiciare, nemijlocirea, garantarea libertății și suguranței persoanei, respectarea demnității umane, egalitatea armelor, operativitatea, termenul rezonabil, dreptul la respectul vieții private și de familie, limba în care se desfășoară procesul penal, folosirea limbii oficiale prin interpret.
Pentru a putea dispune condamnarea unei persoane instanțele de judecată trebuie să aibă în vedere, în permanență, faptul că justițiase înfăptuiește în numelelegiiși căpână la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare,persoana este considerată nevinovată-art.23 alin.11 din Constituția României și art.6 paragraful 2 din Convenția europeană.
Vom insista pe acest ultim principiu deoarece a constituit fundamentul motivării hotărârii de achitare pronunțată de instanța fondului. Așadar, potrivit acestei prezumții, cel împotriva căruia a fost pornit un proces penal este prezumat nevinovat pâna la dovedirea vinovăției sale printr-o hotărâre judecătorească de condamnare definitivă, pronunțată într-un proces public și cu garantarea dreptului la apărare. Ea transpune în practică cerința conform căreia nicio persoană nu poate fi trasă la răspundere decât pe bază deprobe.acuzării să ofere probe suficiente pentru a fonda o declarație de vinovăție și să indice persoanei trimise în judecată care sunt acuzațiile formulate împotriva sa, în scopul de a-i da ocazia să-și pregătească apărarea și să propună probe în conformitate cu art.65 alin.1
C.P.P.În faza de urmărire penală, organele de urmărire penală au obligația, potrivit art.200 și 202 alin.1 și 2.C.P.P. de a strânge probele necesare cu privire la existența infracțiunii, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, în scopul aflării adevărului și lămuririi cauzei sub toate aspectele. Ulterior, conform art.262 C.P.P. procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului când, din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârșită de inculpat și că acesta răspunde penal, în cazul în care constată că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă, existând probele necesare și legal administrate. Instanța sesizată de către procuror procedează la administrarea probatoriului în faza cercetării judecătorești în scopul lămuririi cauzei sub toate aspectele. Potrivit art.287 instanța C.P.P. de judecată își exercită atribuțiile în mod activ în vederea aflării adevărului și își formează convingerea pe baza probelor administrate în cauză.
Această prezumție însă este una relativă ce poate fi răsturnată prin dovedirea vinovăției prin probe certe. Când se ajunge la îndoială asupra vinovăției, ca urmare a administrării tuturor probelor necesare soluționării cauzei, prezumția de nevinovăție nu este înlăturată, orice îndoială profitând inculpatului -in dubio pro reo. Este îndoială atunci când din coroborarea probelor administrate, atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății, nu se poate reține, cu certitudine, nici vinovăția și nici nevinovăția celui în cauză. În acest caz, îndoiala care rămâne este echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăție, conducând la achitarea inculpatului.
Pornind de la acest fundament teoretic Curtea constată că, în speța dedusă judecății, organele de urmărire penală nu au administrat suficiente probe care să fie apte a răsturna prezumția de nevinovăție. Singurele probe care ar putea conduce la stabilirea vinovăției inculpatului sunt declarațiile martorului din data de 18.03.2006. Cu privire la aceste declarații opinăm că ele au fost obținute la limita legalității și trebuie privite cu o oarecare rezervă. În primul rând, martorul a arătat, cu ocazia audierii de către instanță, că declarațiile date în fața procurorului, după un drum de 15 ore și în condițiile în care soția sa era la audierii într-o cameră alăturată împreună cu fiul lor în vârstă de cca. 1 an, au fost urmare a unor presiuni exercitate împotriva sa de către organele de anchetă, iar afirmația sa, în condițiile date este perfect credibilă. Martorul a fost audiat imediat după sosirea sa în țară, de două ori și de fiecare dată audierile au fost destul de îndelungate cca. 2 ore pentru fiecare declarație. Nu trebuie omis nici faptul că martorul a fost contactat telefonic de către o persoană care lucra în cadrul Departamentului Național Anticorupție C care i-a solicitat să se prezinte în țară pentru a da declarații în caz contrar va fi returnat în țară prin intermediul -fila 98 De asemenea, una dintre declarațiile date în fața procurorului a fost luată în prezența unui apărător desemnat din oficiu tocmai în scopul de a crea martorului impresia că va fi pus sub acuzare, deoarece, o altă explicație logică, dar mai ales legală pentru o audiere în această manieră nu am reușit să identificăm. Această afirmație este susținută și de faptul că, prin rechizitoriul prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului s-a dispus, în conformitate cu prevederile art.10 lit.1Cpp, neînceperea urmăririi penale față de acest martor sub aspectul comiterii infracțiunii prev. de art.61alin.1 din Lg.78/2000.
Pe fondul acestei presiuni martorul a relatat și celorlate persoane, respectiv soția și fratele său despre cele declarate, depozițiile acestora constituind probe indirecte. Nici mărturiile acestor persoane nu au fost menținute cu ocazia audierii în condiții de publicitate de către o instanță independentă și imparțială.
Constatând că declarația martorului, dată în cursul urmăririi penale trebuie privită cu circumspecție, nici declarațiile celorlalți 2 martori, ca o consecință logică, nu pot primi un alt tratament.
realității că legea procesual penală nu face nici o distincție între valoarea probelor administrate în cursul urmăririi penale și cele din faza de cercetare judecătorească dar există un tratament net diferit între probele legal obținute și cele obținute ca urmare a nerespectării dispozițiilor imperative ale art. 68 Cpp.
În aceste condiții rămân de analizat transcrierile interceptărilor telefonice efectuate în cauză, declarațiile inculpatului, declarațiile martorilor mai sus menționați cu ocazia cercetării judecătorești și ale martorilor G și.
Ce rezultă fără echivoc din aceste probe este faptul că inculpatul a fost contactat telefonic de către numitul care i-a solicitat un sfat cu privire la situația în care se afla soția sa a cărui permis de ședre în Italia expirase înainte ca cei doi să se întoarcă în țară la finele anului 2005, în condițiile în care, în acel moment erau în vigoare dispozițiile OG84/2003 și OG28/2005 ce impuneau anumite limitării ale dreptului la liberă circulație. Inculpatul, care la acel moment era lucrător vamal la Biroul Vamal C N, i-a spus martorului că nu cunoaște detalii cu privire la această problemă dar va discuta cu polițiștii de frontieră. În urma acestor discuții cu martorii GG și, inculpatul i-a spus că sunt șanse 50% ca problema sa să fie soluționată în mod favorabil dar, în caz contrar martorul se va întoarce în Italia (vezi 96 p -în principiu cam 50%, cam așa -dar să nu intri cumva până ce acesta să nu, că dacă nu se poate- dar.tu să nu intricumva până nu mă suni. Treci de acesta și pe urmă stăm de vorbă și-apoi acestacă dacă nu se poate, te duci înapoi. ). Nici un moment nu s-a făcut referire la vreo sumă de bani sau la vreo altă modalitate de recompensare a inculpatului pentru acest serviciu. Inculpatul nici nu a promis martorului că va discuta cu polițiștii de frontieră pentru ca aceștia să facă un act ce, potrivit legii intră în atribuțiile lor de serviciu. Singurul ajutor efectiv acordat martorului a fost acela că a înlesnit intrarea acestuia în România fără a mai aștepta la rând după mașinile ce urmau să intre în țară, dar aceasta era și este în continuare o practică obișnuită pentru persoanele care erau însoțite de minori sau de persoane aflate în situații delicate.
Martorii G și au avut aceeași poziție pe întreg parcursul procesului penal și au arătat că au fost întrebați de inculpat cu privire la situația în care se afla familia, mai exact martora, și aceștia au spus că actele acesteia sunt în regulă și poate reveni în țară fără nici un fel de problemă.
Apreciem că probele administrate în cursul întregului proces se coroborează și se întrepătrund însă nu dovedesc, fără putință de tăgadă, că inculpatul ar fi săvârșit fapta ce i-a fost reținută în sarcină prin actul de acuzare. În măsura în care dovezile administrate pentru susținerea vinovăției celui acuzat conțin o informație îndoielnică tocmai cu privire la vinovăția inculpatului, autoritățile judecătorești penale nu-și pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine și, de aceea, ele sunt obligate să concluzioneze în sensul nevinovăției inculpatului și să dispună achitarea sa. Înainte de a fi o problemă de drept, regulain dubio pro reoeste o problemă de fapt. . justiției penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunță, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă.
Numai așa se formează convingerea, izvorâtă din dovezile administrate în cauză, că realitatea obiectivă ( fapta supusă judecății ) este, fără echivoc, cea pe care o înfățișează realitatea reconstituită ideologic cu ajutorul probelor.
Chiar dacă s-au administrat probe în sprijinul învinuirii, iar alte probe nu se întrevăd sau pur și simplu, nu există - de exemplu, interceptarea convorbirii telefonice purtate după ce martorul a trecut frontiera și a intrat pe teritoriul României, deși o astfel de discuție a existat cu siguranță între cei doi, după cum rezultă din convorbirile interceptate anterior acestui moment - și totuși indoiala persistă în ceea ce privește vinovăția, atunci îndoiala este echivalentă, așa cum am mai menționat, cu o probă pozitivă de nevinovăție și deci inculpatul trebuie achitat.
Față de considerentele de mai sus, în baza art.379 pct.1 lit.b C.P.P. va fi respins ca nefondat apelul declarat de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție Serviciul Teritorial Cluj, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de PARCHETUL DE PE LÂNGĂ INALTA C DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE - DIRECTIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE - SERVICIUL TERITORIAL CLUJ, împotriva sentinței penale nr. 54 din 5 februarie 2008 Tribunalului Maramureș.
Cheltuielile judiciare avansate de stat rămân in sarcina acestuia
Cu drept de recurs in termen de 10 zile de la pronunțare.
Dată și pronunțată în ședința publică din data de 15.05.2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR GREFIER
- - - - - -
Red./
3 ex./19.05.2008
Jud.fond.
Președinte:Chitidean ValentinJudecători:Chitidean Valentin, Monica Șortan
