Infracţiuni de corupţie. Arest preventiv. Solicitarea înlocuirii cu măsura arestului la domiciliu. Respingere
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, Secţia penală, încheierea judecătorului de cameră preliminară nr. 615 din 8 octombrie 2014
JUDECĂTORUL DE CAMERĂ PRELIMINARĂ :
Asupra contestaţiei penale de faţă,
Prin încheierea nr. 249 din 26 septembrie 2014 pronunţată în dosarul nr. .../2014/a1 a Tribunalului ..., în baza art. 348, rap. la art. 207 alin. 2 şi 4 C.pr.pen., s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive luate faţă de inculpata X.X., ... prin încheierea penală nr. 218/C/2 septembrie 2014 pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la Tribunalul ..., măsură pe care a menţinut-o începând cu data de astăzi, 26.09.2014.
În baza art. 275 alin. 3 C.pr.pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.
Pentru a dispune astfel, judecătorul de cameră preliminară a reţinut că prin Rechizitoriul nr. .../2014 al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial ... a fost trimisă în judecată, în stare de arest preventiv, inculpata X.X., ...., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă în formă continuată prev. de art. 291 Cod penal raportat la art. 6 din Legea 78/2000, cu aplic. art. 35 alin. 1 Cod penal (14 acte materiale).
Sub aspectul stării de fapt, în sarcina inculpatei s-a reţinut că în calitate de inspector şcolar general adjunct al Inspectoratului Şcolar Judeţean ..., în perioada iunie - 1 septembrie 2014 ar fi pretins de la un număr de 14 persoane suma totală de 21.300 euro, din care ar fi primit efectiv suma totală de 10.300 euro, pentru ca, prin influenţa de care se prevala că o are asupra membrilor comisiilor de evaluare/corectare de la Centrele de evaluare a examenelor de bacalaureat susţinute la nivelul municipiului ... în sesiunile iunie-iulie 2014 şi august -septembrie 2014, precum şi asupra membrilor comisiilor de corectare de la examenele de definitivat şi titularizare susţinute la datele de 14 iulie 2014 şi 21 iulie 2014, să îi determine pe aceştia la notarea favorabilă, superioară şi pentru obţinerea notelor de promovare în favoarea unor cadidaţi.
Tribunalul ... a fost sesizat cu soluţionarea cauzei la data de 24 septembrie 2014, fiind înregistrată în cameră preliminară sub nr. .../2014, în sistem aleatoriu.
Conform dispoziţiilor art. 207 alin. 2 C.pr.pen., în cazurile în care se dispune trimiterea în judecată a inculpatului în stare de arest preventiv, judecătorului de cameră preliminară îi revine obligaţia de a proceda, în termen de 3 zile de la înregistrarea dosarului, la verificarea din oficiu a legalităţii şi temeiniciei măsurii preventive, înainte de expirarea duratei acesteia.
Verificându-se legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatei, la primirea dosarului în cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară a constatat că inculpata X.X. a fost arestată preventiv la data de 02 septembrie 2014 pentru o durată de 30 de zile, temeiul de drept reţinut fiind cel prevăzut de art. 223 alin. 2 C.pr.pen., respectiv privarea de libertate a inculpatei ar fi necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.
Analizând legalitatea şi temeinicia măsurii arestului preventiv, judecătorul de cameră preliminară a constatat, în primul rand, că aceasta a fost luată cu respectarea condiţiilor procedurale impuse de dispoziţiile art. 225 C.pr.pen., respectiv după dezbaterea propunerii de arestare preventivă în prezenţa inculpatei aflată în stare de reţinere, aceasta fiind asistată de apărătorul ales, care a şi formulat concluzii în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi.
Pe de altă parte, sub aspectul temeiniciei măsurii, judecătorul de cameră preliminară a constatat, în primul rând, că în cauză se poate vorbi despre existenţa probelor care justifică în mod rezonabil presupunerea că inculpata s-ar putea face vinovată de săvârşirea infracţiunii reţinute în sarcină, în acest sens fiind declaraţiile de recunoaştere date de inculpată, care se coroborează cu precădere declaraţiile martorilor (...), notele de redare a convorbirilor telefonice existente în cauză, procesul-verbal de percheziţie domiciliară. De altfel, apărarea nu contestă îndeplinirea condiţiei prev. de art. 223 alin. 1 C.pr.pen., ci, cu precădere, îndeplinirea condiţiei prev. de art. 223 alin. 2 C.pr.pen., iar în subsidiar, îndeplinirea condiţiilor prev. de art. 202 alin. 1 şi 3 C.pr.pen., respectiv necesitatea detenţiei preventive pentru realizarea scopului bunei desfăşurări a procesului penal şi proporţionalitatea măsurii cu gravitatea acuzaţiilor aduse inculpatei.
În privinţa dispoziţiilor art. 223 alin. 2 tz. I C.pr.pen., judecătorul de cameră preliminară a constatat că natura infracţiunii pentru care inculpata a fost trimisă în judecată (respectiv infracţiunea de trafic de influenţă, infracţiune de corupţie) nu poate conduce la altă concluzie decât la aceea că luarea şi menţinerea măsurii arestului preventiv este permisă de lege.
Evaluând gravitatea faptei imputate inculpatei prin prisma modului şi circumstanţelor de comitere, a anturajului şi mediului din care provine inculpata, judecătorul de cameră preliminară a apreciat, în consens cu judecătorul de drepturi şi libertăţi, că privarea de libertate a acesteia este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică. Se raportează sub acest aspect la limitele ridicate de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea dedusă judecăţii, la ritmicitatea comiterii faptelor infracţionale (care au vizat un număr de trei sesiuni diferite de examene, care privesc nu doar „examenul de maturitate” al absolvenţilor de liceu, ci şi cariera profesională a cadrelor didactice), la perseverenţa infracţională de care inculpata pare să fi dat dovadă- în condiţiile în care fraudarea examenului de bacalaureat sesiunea iunie-iulie 2014 nu a fost posibilă datorită înlăturării sale din comisia de bacalaureat al centrului de examen Colegiul Tehnic „A.” din ... pentru suspiciuni de acte de corupţie, inculpata fiind pusă în gardă în mod expres cu privire la posibilitatea de a fi chemată pentru declaraţii în faţa organelor judiciare-, la consecinţele faptelor presupus săvârşite de inculpată- fraudarea rezultatelor unor examene cu importanţă majoră pentru absolvenţii de liceu (în acest sens fiind relevantă ponderea, încă importantă, a notei obţinute la bacalaureat pentru accederea la unităţi de învăţământ superior, dar şi împrejurarea că deţinerea diplomei de bacalaureat reprezintă o condiţie pentru accederea la locuri de muncă privite ca fiind calificate), dar şi compromiterea calităţii sistemului educaţional-prin favorizarea promovării examenelor de definitivat şi respectiv de titularizare de către candidaţi mai puţin meritorii; la natura funcţiei deţinute de inculpată, care implicit îi crea un ascendent puternic asupra profesorilor care făceau parte din comisiile de examen; la scopul urmărit de inculpată pin folosirea funcţiei- respectiv obţinerea de venituri ilicite prin fapte de corupţie. Pe de altă parte, din punctul de vedere al judecătorului de cameră preliminară, înalta calificare profesională a inculpatei şi vechimea acesteia în funcţia deţinută ar fi trebuit să acţioneze ca un factor inhibitor în calea impulsului de săvârşire a infracţiunilor de corupţie, care prin consecinţele produse, sunt de natură a afecta credibilitatea sistemului de învăţământ în general.
Nu s-a putut omite din vedere nici proliferarea fenomenului infracţional care se manifestă la nivelul cvasitotalităţii sesiunilor de bacalaureat la nivel local şi naţional, faptele deduse judecăţii fiind apreciate ca având o rezonanţă socială deosebită şi impunând o reacţie adecvată din partea organelor investite de lege cu ocrotirea ordinii de drept.
Chiar dacă inculpata nu este cunoscută cu antecedente penale şi a fost destituită din funcţia deţinută, aceste aspecte nu pot fi luate în considerare la acest moment procesual pentru a se lua faţă de inculpată o măsură preventivă mai puţin drastică.
În acest sens reamintim jurisprudenţa Curţii Europene a Dreptuirlor Omului, care a statuat că persistenţa motivelor plauzibile de a bănui că o persoană ar fi comis o infracţiune gravă (cum sunt cele de care sunt acuzaţi inculpaţii ) poate justifica iniţial detenţia ( cauza Vrencev c. Serbiei, Naus c. Poloniei, Tomos c. Frantei şi Haas c. Poloniei), recunoscând astfel că prin gravitatea lor particulară şi prin reacţia creată de acestea în rândul publicului, anumite infracţiuni pot să provoace o tulburare socială de natură a justifica o detenţie provizorie, cel puţin pentru un anumit timp, cu referire expresă la natura infracţiunii, circumstanţele comiterii faptei, stările psihice ale acuzatului şi, după caz, ale victimei (cauza Bouchet c. Frantei).
Având în vedere analiza tuturor circumstanţelor referitoare la fapta de care este acuzată inculpata X.X., judecătorul de cameră preliminară a apreciat că lăsarea acesteia în libertate la acest moment prezintă pericol pentru ordinea publică si punând în balanţă dreptul acesteia la libertate individuală şi nevoia societăţii de a i se asigura un climat de siguranţă şi securitate la adăpostul faptelor de corupţie, la care desigur concură şi organele judiciare şi autoritatea judecatoreasca prin pârghiile puse la dispoziţie de legiuitor inclusiv prin luarea unor masuri preventive dintre cele mai severe, acestea din urmă primează.
Corespunde adevărului că din perspectiva prevederilor art.5 din Conventia Europeană a Drepturilo Omului şi Libertăţilor Fundamentale judecătorul este obligat atunci cand decide cu privire la detenţia unei persoane, să ia în considerare posibilitatea luării unor măsuri alternative pentru a asigura prezentarea acuzatului la proces (cauza Scundeanu c. Romanie) însă aceasta nu reprezintă o obligaţie absolută, atâta timp cât existenţa bănuielilor plauzibile furnizează un motiv suficient pentru o plasare în detenţie ( cauza Mkkay c. Regatului Unit), măsura privativă de libertate a arestului preventiv faţă de inculpata X.X. fiind, cel puţin la acest moment procesual o măsură rezonabilă şi legitimată de motive pertinente şi suficiente. Astfel judecătorul de cameră preliminară apreciază că lăsarea în libertate sau chiar în arest la domiciliu a inculpatei ar reprezenta o evidentă încurajare a săvârşirii unor fapte similare atât de către aceasta dar şi de către alte persoane, văzând şi lipsa de fermitate a organelor judiciare, similară tolerării unor fenomene antisociale (în fapt a infracţiunilor de corupţie).
Judecătorul de cameră preliminară a apreciat că faţă de complexul de factori care o privesc pe inculpate Peter Tunde, măsura arestului preventiv este singura în măsură să răspundă scopului bunei desfăşurări a procesului penal în sens larg şi interesului general al societăţii. Măsura arestului la domiciliu solicitată ca alternativă de apărătorul inculpatei este privită ca prezentând un confort procesual nejustificat gravităţii faptelor de care inculpata s-ar putea face vinovată, iar pe de altă parte, după nici 30 de zile de la luarea măsurii arestului preventiv nu se poate pune problema anticipării unei pedepse privative de libertate.
Pe cale de consecinţă, în baza art. 207 alin. C.pr.pen., s-a menţinut măsura arestului preventiv luată faţă de inculpata X.X., ... prin încheierea penală nr. 218/C/2 septembrie 2014 pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la Tribunalul ..., măsură care a fost menţinută începând cu data de astăzi, 26.09.2014.
Împotriva acestei încheieri a formulat contestaţie inculpata X.X. solicitând admiterea acesteia, desfiinţarea încheierii penale atacate şi pronunţând o nouă hotărâre, să se dispună înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura arestului la domiciliu.
Apărătorii aleşi ai contestatoarei nu neagă faptul că există probe la dosar, din care rezultă suspiciunea rezonabila că inculpata a comis o infractiune, însă aceasta a avut o atitudine deschisa faţă de organele judiciare şi a colaborat cu ele. Cu toate acestea, consideră că nu sunt îndeplinite conditiile prev.de art.223 C.pr.pen. şi nici cele ale art. 202 C.pr.pen., întrucât măsura dispusă împotriva inculpatei are rolul de a anticipa o pedeapsă, nu atât prin durată, ci prin motivele pe care se întemeiază. Susţine că încheierea contravine şi prevederilor art.5 din Conventia europeană a drepturilor omului.
Apărătorii inculpatei învederează că judecătorul de cameră preliminară de la Tribunalul ... se raportează de o manieră aproape exclusivă la criteriul gravităţii acuzatiei, ignorând aproape cu desăvârşire celelalte criterii. Or, art. 223 Cod procedură penală este extrem de clar, când enumeră acele criterii, din reglementarea legală rezultând fără îndoială că nu s-a dorit ca vreunul să prevaleze asupra celuilalt. Numai gravitatea acuzatiei nu este suficientă, pentru a justifica o măsură atât de dură, precum arestul preventiv. Instanta avea obligatia de a explica de ce măsura arestului la domiciliu nu este suficientă pentru a atinge scopul preventiv propus.
Raportat la prevederile art.202 Cod proc pen, apărătorii inculpatei consideră că nu sunt îndeplinite condiţiile acestuia. Masura arestului preventiv trebuie să aibă un scop legitim, ori cel prevazut de art. 202 alin.1 Cod procedură penală, este cel al asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni. Apărătorii inculpatei afirmă că arestul preventiv nu mai este de actualitate, din moment ce urmărirea penală este finalizată, inculpata a recunoscut în totalitate faptele şi nu a incercat să se sustragă soluţionării cauzei. Astfel, scopul pentru care a fost dispusă măsura arestării preventive a fost atins şi nu mai subzistă necesitatea mentinerii acestei măsuri.
Se precizează că inculpata a recunoscut faptele în totalitate, motiv pentru care în faza de judecată, nu va mai avea loc administrarea probatoriului, urmând a se desfăşura cercetarea judecătorească, după procedura simplificată, deci nu există nici măcar posibilitatea teoretică ca inculpata să pericliteze buna desfăşurare a procesului penal.
În ceea ce priveşte proporţionalitatea măsurii cu gravitatea acuzaţiei aduse inculpatei, în cauza Scundeanu contra Romaniei, deşi Curtea Europeană a apreciat că este necesară doar luarea în considerare a unor masuri alternative pentru a asigura prezentarea acuzatului la proces, in respectiva speţă, inculpatul era recidivist şi exista pericolul sustragerii de la judecata. Totodata, în aceeaşi hotărâre Curtea specifică faptul că luarea măsurilor preventive în scopul bunei desfăşurări a procesului penal trebuie să se bazeze pe fapte şi să nu fie apreciat în abstract. În speta prezentă, nu exista asemenea fapte care să justifice menţinerea măsurii preventive pentru motivul tulburării ordinii publice.
Raportat la jurisprudenta CEDO invocată de judecatorul de fond, solicită a se observa că aceasta a fost invocată de o manieră mecanică, pentru că unele dintre hotărârile sau deciziile citate (Haas c. Polonia, Tomas c. Polonia) nici măcar nu există, iar altele au fost ortografiate greşit.
Dat fiind faptul că urmărirea penală este finalizată, iar atitudinea inculpatei a fost una de colaborare cu organele judiciare, având şi o carieră profesională de 32 ani ireproşabilă, consideră apărătorii contestatoarei că nu se mai impune menţinerea măsurii arestului preventiv, arestul la domiciliu fiind suficient pentru a preveni orice posibilă atingere adusă bunei desfăşurări a procesului penal.
Judecătorul de cameră preliminară, examinând contestaţia formulată, prin prisma motivelor invocate, ajunge la următoarele constatări:
După cum rezultă din examinarea normelor interne - procesual penale şi constituţionale, interpretate prin coroborare şi prin prisma dispoziţiilor art.5 din Convenţia Europeană privind Protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, dreptul la libertate este un drept inalienabil, la care nu se poate renunţa, iar garanţiile ce îl însoţesc privesc toate persoanele, având în vedere rolul primordial al acestuia într-o societate democratică.
Faţă de principiul expus, rezultă cu necesitate că normele legale ce prevăd cazurile în care se poate realiza o abatere de la principiul că nicio persoană nu poate fi privată de libertatea sa, au caracter derogatoriu, iar cazurile pe care le reglementează nu pot fi interpretate decât restrictiv.
Aceasta, deoarece regula în materie o constituie starea de libertate, iar orice restrângere sau atingere, în orice mod şi de orice intensitate a substanţei dreptului, imprimă acestuia un caracter relativ.
Aşa fiind, cazurile în care legea naţională şi normele europene acceptă ca fiind licită privarea de libertate sunt reglementate prin norme imperative şi exprese, enumerările folosite de legiuitor fiind limitative şi exhaustive.
Astfel, în jurisprudenţa sa, CEDO a dezvoltat patru motive fundamentale pentru a justifica arestarea preventivă a unui acuzat suspectat că ar fi comis o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei - Hot.din 10 nov.1969; riscul ca acuzatul, odată repus în libertate, să împiedice administrarea justiţiei (Wemhoff împotriva Germaniei, Hot.din 27 iunie 1968); să comită noi infracţiuni (Matzenetter împotriva Austriei Hot.din 10 nov.1969); sau să tulbure ordinea publică (Letellier împotriva Franţei, Hot.din 26 iunie 1991 şi Hendriks împotriva Olandei, Hot.din 5 iulie 2007).
Pericolul de împiedicare a bunei desfăşurări a procedurii penale nu poate fi invocat în mod abstract de autorităţi, ci trebuie să se bazeze pe probe faptice (Becciev împotriva Moldovei din 4 oct.2005). La fel este şi cazul tulburării ordinii publice: dacă un astfel de motiv poate intra în discuţie din perspectiva art.5 în aceste circumstanţe excepţionale şi în măsura în care dreptul intern recunoaşte această noţiune, el nu poate fi considerat ca relevant şi suficient decât dacă se întemeiază pe fapte de natură să demonstreze că punerea în libertate a deţinutului ar tulbura într-adevăr ordinea publică (Letellier citată anterior paragr.51).
Pe de altă parte, CEDO a statuat că, potrivit art.5 paragraf 3, autorităţile trebuie să ia în considerare măsuri alternative arestării preventive, în măsura în care acuzatul le oferă garanţii în ceea ce priveşte prezentarea sa la proces.
Plecând de la jurisprudenţa CEDO, instanţele interne au definit de-a lungul timpului criterii şi elemente care trebuie avute în vedere în analiza existenţei „pericolului pentru ordinea publică”, printre care reacţia colectivă declanşată din cauza faptelor comise, starea de nesiguranţă ce ar putea fi generată prin lăsarea sau punerea în libertate a acuzatului, precum şi profilul personal al acestuia.
Totodată, instanţele naţionale au mai stabilit că pericolul pentru ordinea publică la care se face referire nu este prezumat, ci trebuie dovedit, în special dacă este vorba de riscul ca inculpatul să comită o nouă infracţiune sau de reacţia publică declanşată de faptele comise. Rezonanţa în opinia publică, o anumită stare de nesiguranţă generată de faptele comise sau aspectele referitoare la persoana acuzatului au fost evidenţiate ca elemente constitutive ale pericolului pentru ordinea publică, noţiune care nu trebuie confundată cu cea de „pericol social al faptelor” comise.
Doar înţelegând în maniera descrisă semnificaţia libertăţii şi a privării de libertate se poate realiza în concret şi în mod efectiv scopul esenţial al reglementării dreptului la libertate, cel al protejării individului împotriva arbitrariului autorităţii.
Potrivit art. 202 NCPP măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice, din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată, ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni.
Prin încheierea penală nr. 249 din 26 septembrie 2014 a Tribunalului ..., judecătorul de cameră preliminară, în baza art. 348 raportat la art. 207 alin 2 şi 4 Cod procedură penală a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive luată faţă de inculpata X.X., la 2 septembrie 2014 prin încheierea penală nr. 218 de către judecătorul de drepturi şi libertăţi al aceleiaşi instanţe, apreciind totodată ca nefondată solicitarea de înlocuire a arestului preventiv cu cea a arestului la domiciliu, formulată de către apărătorii acesteia.
Conform rechizitoriului DNA Serviciul Teritorial ..., dat în dosarul nr. .../2014 şi înregistrat la Tribunalul ... la data de 24 septembrie 2014 sub nr. .../2014, au fost trimişi în judecată mai mulţi inculpaţi, printre care şi inculpata X.X. (în stare de arest preventiv), reţinându-se în esenţă, sub aspectul stării de fapt că în calitate de inspector şcolar general adjunct al Inspectoratului Şcolar General Judeţean ..., în perioada iunie -1 septembrie 2014 a pretins de la un număr de 14 persoane suma totală de 21.300 euro, din care a primit efectiv suma totală de 10.300 euro, pentru ca, prin influenţa de care se prevala că o are asupra membrilor comisiilor de evaluare şi corectare de la Centrele de evaluare a examenelor de bacalaureat susţinute la nivelul Municipiului ..., în sesiunile iunie-iulie 2014 şi august-septembrie 2014, precum şi asupra membrilor Comisiilor de corectare de la examenele de definitivat şi titularizare susţinute la 14 iulie şi 21 iulie 2014, pentru a-i determina pe aceştia la notarea favorabilă, superioară şi pentru obţinerea notelor de promovare în favoarea unor candidaţi, ceea ce ar constitui elementele infracţiunii de trafic de influenţă în formă continuată prev de art. 291 Cod penal, raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art 35 alin 1 Cod penal (14 acte materiale).
În speţa de faţă, sunt incidente prevederile art.223 alin 2 Cod procedură penală vizând condiţiile în care poate fi dispusă măsura arestării preventive.
Potrivit alin. 2 al art. 223 NCPP măsura arestării preventive poate fi luată, dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpata a săvârşit o infracţiune de corupţie, sau alte fapte penale pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare şi, pe baza evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului din care provine, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana acesteia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.
În prezenta cauză, probele administrate până în acest moment procesual creează cu suficientă putere rezonabilitatea comiterii de către inculpată a infracţiunii pentru care este cercetată.
Principiile de securitate juridică şi de protecţie împotriva arbitrariului impun fondarea fiecărei privaţiuni de libertate pe o bază legală specifică şi pe o suspiciune rezonabilă.
Prin luarea acestei măsuri nu trebuie să se înţeleagă că inculpatei i se impută săvârşirea unei infracţiuni, ci că există probe şi indicii considerate temeinice în acest sens, în raport cu stadiul în care se află procesul penal. Ori, suntem în prezenţa indiciilor temeinice atunci când din datele existente în speţă rezultă presupunerea că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală, a săvârşit fapta.
Referitor la existenţa în cauză a probelor şi indiciilor temeinice care să dovedească presupunerea rezonabilă că inculpata contestatoare ar fi comis infracţiunea pentru care a fost trimisă în judecată sunt: declaraţiile de recunoaştere date de aceasta, care se coroborează cu
declaraţiile martorilor ..., ...., ......, ..., ..., ..., ..., conţinutul notelor de redare a convorbirilor
telefonice existente în speţă, conţinutul procesului-verbal de percheziţie domiciliară al inculpatei.
În „cauza Mckay contra Regatului Unit din 3 octombrie 2006 CEDO a arătat că în prima fază a detenţiei provizorii, existenţa motivelor plauzibile de a crede că inculpata este autoarea faptei reprezintă un motiv suficient pentru o plasare în detenţie”.
Probele care ar putea da naştere unei bănuieli legitime nu trebuie să fie de acelaşi nivel cu cele necesare pentru a justifica o condamnare, a învederat Curtea Europeană în cauza O”Hara contra Regatului Unit din 16 noiembrie 2001”.
Împrejurarea că inculpata Peter Tunde îşi asumă în totalitate recunoaşterea infracţiunii pentru care a fost trimisă în judecată, reprezintă o prezumţie legală, respectată de autorităţi şi care subzistă până la momentul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare.
Examinând îndeplinirea în concret, a condiţiilor prevăzute de art.223 alin 2 Cod procedură penală pentru luarea măsurii arestării preventive, se constată că în mod întemeiat judecătorul de cameră preliminară de la Tribunalul ... a concluzionat în sens afirmativ.
Când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care o justifică, menţine, prin încheiere motivată, arestarea preventivă.
În cauza de faţă, nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate şi în consecinţă, ceea ce judecătorul de cameră preliminară trebuie să analizeze, sunt temeiurile care au determinat arestarea preventivă şi dacă acestea impun sau nu, în continuare, privarea de libertate.
În privinţa indiciilor temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpata X.X. este autoarea infracţiunii pentru care a fost trimisă în judecată, acestea au fost analizate în mod definitiv la momentul luării măsurii arestului preventiv şi nu s-au modificat până la sesizarea instanţei prin rechizitoriu şi nici până la soluţionarea prezentei contestaţii.
Curtea constată ca fiind justă aprecierea judecătorului de cameră preliminară de la Tribunalul ..., privind pericolul concret pe care lăsarea în libertate a inculpatei l-ar determina pentru ordinea publică, sub acest aspect avându-se în vedere natura şi gravitatea sporită a activităţii infracţionale de care este acuzată - reflectată în regimul sancţionator aplicabil acesteia, modalitatea presupusă de comitere a faptei respective, puternica rezonanţă negativă pe care astfel de fapte o au în rândul opiniei publice, elemente care în mod obiectiv şi rezonabil, justifică reacţii ferme şi credibile din partea organelor judiciare.
Judecătorul de la Tribunalul ... a dat o interpretare corectă şi a făcut o aplicare justă a dispoziţiilor art.223 alin. 2 NCPP, întrucât circumstanţele personale favorabile invocate de inculpată nu pot constitui, prin ele însele, temei al reconsiderării privării sale de libertate, acestea trebuind evaluate în contextul gravităţii sporite a faptelor de care este acuzată şi a scopului urmărit prin măsura preventivă dispusă, respectiv asigurarea unei bune desfăşurări a procesului penal. Întrucât nu au intervenit elemente noi care să modifice temeiurile ce au determinat arestarea iniţială a contestatoarei, judecătorul de cameră preliminară de la instanţa superioară, constată că tribunalul a respins în mod legal cererea inculpatei de înlocuire a măsurii arestării preventive cu aceea a arestului la domiciliu.
Aşa cum rezultă din încheierea atacată, judecătorul de cameră preliminară de la Tribunalul ... a procedat la efectuarea verificărilor impuse de legea procesual penală şi a constatat în mod justificat că temeiurile de fapt şi de drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, confirmând în continuare privarea de libertate a contestatoarei şi că infracţiunea dedusă judecăţii este presupus a fi gravă, fiind sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani, existând probe că lăsarea acesteia în libertate ar prezenta pericol pentru ordinea publică. Condiţia existenţei pericolului concret pentru ordinea publică, este îndeplinită, având în vedere infracţiunea pentru care inculpata contestatoare a fost cercetată şi dedusă judecăţii, aceasta fiind deosebit de gravă, (14 acte materiale în intervalul iunie-septembrie 2014), aducând atingere unor valori sociale ocrotite de lege.
Judecătorul de cameră preliminară de la Curte, apreciază că lăsarea în libertate a contestatoarei ar aduce atingere dezideratelor impuse de legea penală, creându-se un climat de insecuritate socială şi de neîncredere a cetăţenilor în actul de justiţie.
Mai mult decât atât, manifestările nejustificate de clemenţă ale judecătorului de cameră preliminară, nu ar face decât să încurajeze, la modul general, astfel de tipuri de comportament antisocial şi să afecteze nivelul încrederii societăţii în instituţiile statului chemate să vegheze la respectarea şi aplicarea legilor.
Măsurile preventive în cauze de acest gen, se impun cu necesitate, acestea fiind necesare împotriva persoanelor care încalcă legea penală, prin intervenţia autorităţilor judiciare.
Gradul de pericol social al infracţiunii de care este suspicionată inculpata, săvârşită de persoane care realizează actul de învăţământ, este dat în primul rând de calitatea persoanei asupra căreia există o prezumţie de comitere a unor fapte penale, suficient de rezonabilă încât activitatea ilegală, reţinută în sarcina ei, să impună măsura arestării preventive, deoarece inspectorul şcolar general adjunct din cadrul Inspectoratului Şcolar Judeţean ..., ce are în competenţă educarea noilor generaţii atât de elevi cât şi de cadre didactice, în spiritul respectării legilor, a normelor de morală şi conduită în familie şi societate, asupra căreia planează suspiciunea de a fi implicată în manopere infracţionale, abuzează de fapt, de încrederea inerentă funcţiei publice, iar faptele de încălcare a legii afectează direct, prin percepţia creată la nivelul opiniei publice, un întreg corp profesional.
Periculozitatea acestor fapte nu este directă în rândul opiniei publice, dar are efecte directe în rândul justiţiei, care nu poate fi dominată decât de domnia şi supremaţia legii, iar măsura preventivă a arestării este întemeiată pe elemente substanţiale ce trebuie să asigure pedepsirea şi descurajarea unor astfel de comportamente.
Astfel de fapte, de care este bănuită contestatoarea, sunt de natură să creeze şi să inducă opiniei publice convingerea că legea se opreşte şi nu are eficienţă faţă de astfel de persoane care, prin statutul lor, ar trebui să asigure încrederea societăţii în funcţionarea Inspectoratului Şcolar Judeţean ..., astfel că plasarea inculpatei doar în arest la domiciliu, ar potenţa starea de neîncredere a opiniei publice, cu privire la modul în care organele judiciare aplică legea şi protejează respectarea valorilor sociale care reglementează buna şi corecta desfăşurare a actului de justiţie.
Condiţia pericolului pentru ordinea publică şi aceasta este îndeplinită şi rezultă din analiza probelor de la dosar, după cum urmează: inculpata, în calitatea pe care a avut-o, de persoană obligată să vegheze la respectarea şi aplicarea legii în instituţiile statului, s-a folosit de funcţia sa pentru a obţine foloase materiale.
Starea de pericol pentru ordinea publică în cazul său presupune o rezonanţă socială a unor fapte grave, atât în rândul comunităţii locale asupra căreia şi-a exercitat influenţa negativă, dar şi la nivelul întregii ordini sociale, într-un context în care imaginea instituţiilor statului este afectată de acuzaţiile de corupţie tot mai frecvente, în legătură cu care se aşteaptă o reacţie cât mai promptă şi eficientă a organelor judiciare.
Curtea consideră că pentru desfăşurarea în condiţii corespunzătoare a procesului penal şi pentru o bună administrare a justiţiei, este oportună la acest moment procesual măsura arestării preventive, subzistând temeiurile invocate de procuror şi reţinute ca atare de către judecătorul de cameră preliminară de la Tribunalul....
Judecătorul de cameră preliminară de la Curtea de Apel, efectuând un examen propriu al cauzei, va analiza garanţiile oferite de CEDO împotriva privării arbitrare de libertate a inculpatei, de către autorităţi, prin prisma oportunităţii la acest moment procesual a menţinerii stării de arestare preventivă.
Referitor la tulburarea ordinii publice, prin prisma cauzelor Dinler contra Turciei din 31 mai 2005, Dumont-Maliverg contra Franţei din 31 mai 2005, CEDO recunoaşte că prin gravitatea lor particulară şi prin reacţia publicului la săvârşirea lor, anumite infracţiuni pot să provoace o tulburare socială de natură a justifica o detenţie provizorie, cel puţin pentru un anume timp. Acest factor nu este pertinent şi suficient decât dacă se bazează pe fapte de natură să demonstreze că eliberarea deţinutului ar tulbura liniştea publică. În plus, detenţia nu rămâne legitimă decât dacă ordinea publică continuă să fie efectiv ameninţată; menţinerea în detenţie preventivă nu poate fi dispusă numai în anticiparea unei pedepse privative de libertate. Aşadar, conform jurisprudenţei Curţii, riscul de tulburare a ordinii publice nu trebuie să fie apreciat în mod abstract, motivarea instanţei cu privire la prelungire trebuind să se refere la toate temeiurile ce impun detenţia provizorie.
Astfel, judecătorul de cameră preliminară de la Curte apreciază că trecerea unui interval de timp de 36 de zile de la arestarea preventivă a inculpatei, nu a diminuat forţa de convingere a justificării detenţiei preventive numai pe baza unor asemenea consideraţii, câtă vreme cercetarea judecătorească nu a fost demarată, dosarul aflându-se în faza de cameră preliminară.
Nimic nu va împiedica magistratul fondului ca la finalizarea procedurii în cameră preliminară şi debutul judecăţii, după ce va fi audiată contestatoarea şi se va lua act de poziţia procesuală a acesteia, să înlocuiască arestul preventiv cu altă măsură mai uşoară, privativă sau neprivativă de libertate.
Pe de altă parte, judecătorul de cameră preliminară de la Curte, apreciază ca oportună soluţia tribunalului, deoarece presupusa infracţiune reţinută în sarcina contestatoarei, constituie o faptă penală prevăzută de Codul penal şi legile speciale şi sancţionată cu închisoare mai mare de 5 ani, iar dispunerea arestului la domiciliu după 36 de zile de la arestare, ar genera un sentiment de insecuritate pentru ordinea publică, raportat la activitatea ilicită gravă de care este acuzată inculpata, bănuită că a acţionat cu intenţie directă.
Menţinerea măsurii arestării preventive se justifică în scopul de a o face pe inculpată să conştientizeze asupra comportamentului ei antisocial, pentru buna desfăşurare a judecăţii şi pentru a o împiedica să comită alte fapte penale, împrejurarea prevalării de dispoziţiile art. 375 Cod procedură penală, nefiind de natură să contureze că s-au schimbat temeiurile pentru care sa dispus luarea măsurii arestării preventive.
Complexitatea cauzei justifică nedepăşirea termenului rezonabil, inculpata fiind arestată doar de 36 de zile.
Timpul scurs de la momentul luării măsurii arestării preventive nu este de natură a atenua în mod semnificativ impactul negativ pe care l-ar avea asupra opiniei publice, judecarea inculpatei în arest la domiciliu pentru presupuse infracţiuni de o asemenea gravitate, raportat la natura funcţiei şi calitatea deţinută de contestatoare.
Măsura arestării preventive se impune a fi menţinută şi prin raportare la exigenţele art. 5 par 3 din CEDO, pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care protejează dreptul la libertate al persoanei, câtă vreme se bazează pe motive pertinente şi suficiente a o justifica. Pertinenţa şi suficienţa acestor motive se apreciază de magistraţi în ansamblul circumstanţelor particulare ale cauzei şi prin raportare la prevederile art. 202 şi art 223 alin 2 Cod procedură penală, privarea de libertate a inculpatei fiind necesară şi pentru buna desfăşurare a procesului penal, în speţă fiind respectate toate garanţiile procesuale de care aceasta se bucură conform legislaţiei în vigoare.
Pe de altă parte, gravitatea infracţiunii - existenţa unei bănuieli puternice de participare la săvârşirea unor infracţiuni grave, - determină Curtea să aprecieze - că legitimează şi singură o detenţie provizorie (cauza Naus c.Poloniei din 16 sept.2008).
Raportat la împrejurarea că în speţa de faţă, inculpata este suspicionată că a fost implicată în 14 acte materiale de trafic de influenţă, beneficiind de suma de 10.300 euro din suma totală de 21.300 euro, justifică aprecierea că întreaga activitate ilicită, de care este bănuită, prezintă o gravitate sporită.
Pericolul ca acuzatul să se sustragă de la procesul penal.
Un asemenea pericol nu se poate aprecia numai pe baza gravităţii pedepsei pe care o riscă persoana respectivă (cauza Kalay c.Turciei-22 sept.2005; Kankowski c.Poloniei - 4 oct.2005; Karagoz c.Turciei - 20 oct.2005; Muller c.Franţei - 17 martie 1997). Alte circumstanţe, cum ar fi caracterul celui interesat, moralitatea, domiciliul, profesia, resursele, legăturile familiale, legăturile de orice natură cu ţara în care sunt urmăriţi, pot să confirme existenţa pericolului de sustragere de la proces, sau să-l facă să pară atât de redus încât să nu justifice detenţia provizorie. De asemenea, ar putea fi avut în vedere faptul că, înaintea arestării cel în cauză se sustrăsese urmăririi penale şi arestării (cauza Kozik c.Poloniei - 18 iulie 2006), ipoteză nedemonstrată în speţa de faţă. Probele dosarului, învederează că inculpata Peter Tunde, a avut loc de muncă la data arestării şi resurse materiale din care să-şi asigure existenţa, posedând totodată şi studii superioare, astfel că există garanţii faţă de modul de derulare a activităţii infracţionale, că pusă în libertate, nu s-ar sustrage procesului penal sau nu s-ar deda la fapte similare.
În funcţie de atitudinea procesuală a inculpatei, prezenta speţă poate fi soluţionată în condiţiile art. 375 Cod procedură penală, sau dimpotrivă conform procedurii comune.
Pericolul de influenţare a procesului.
CEDO acceptă în unele cauze faptul că autorităţile apreciază că trebuie să păstreze un suspect în detenţie, cel puţin la începutul anchetei, pentru a-l împiedica să o perturbe, în special dacă este vorba despre o cauză complexă care necesită cercetări delicate şi multiple. După o perioadă, imperativele anchetei nu mai sunt suficiente, chiar într-o asemenea cauză, pentru a justifica detenţia: în mod normal, pericolele respective diminuează cu timpul, pe măsură ce sunt efectuate investigaţiile necesare, sunt luate depoziţiile persoanelor implicate şi realizate toate verificările cerute de circumstanţele cauzei. (cauza W.c.Elveţiei - 25 ianuarie 1993).
Riscul presiunilor asupra martorilor sau al obstrucţionării anchetei în alte moduri nelegale nu justifică întreaga perioadă de detenţie. (cauza Krawczak c.Poloniei - 4 oct.2005). Aşa cum s-a mai învederat, în prezent cercetarea judecătorească încă nu a fost demarată, iar raportat la poziţia procesuală a inculpatei, judecătorul fondului va putea înlocui arestul preventiv cu altă măsură privativă sau neprivativă de libertate.
Negarea culpabilităţii de către reclamant
Orice acuzat are dreptul la tăcere şi de a contesta faptele care îi sunt reproşate şi nu se poate fundamenta menţinerea în detenţie numai pe faptul că inculpatul neagă orice vinovăţie sau refuză să răspundă întrebărilor care îi sunt puse, acesta fiind prezumat nevinovat de-a lungul procesului (cauza Gerard Bernard c.Franţei - 26 sept.2006). Autorităţile judecătoreşti nu ar putea să susţină că, negând fapta, inculpatul ar fi impus practic menţinerea sa în detenţie (Dumont-Maliverg c.Franţei - 31 mai 2005).
În speţa de faţă, în faza de urmărire penală inculpata a recunoscut sincer şi a regretat presupusele acte materiale de corupţie în care a fost implicată, manifestându-şi dorinţa ca în faţa judecătorului de fond să opteze pentru soluţionarea cauzei conform art. 375 Cod procedură penală.
Pericolul de repetare al faptelor
Gravitatea unei inculpări poate să conducă autorităţile judiciare să plaseze şi să lase suspectul în detenţie provizorie pentru a împiedica tentativele de a comite noi infracţiuni. Mai este nevoie, în plus faţă de alte condiţii, ca circumstanţele cauzei şi mai ales antecedentele şi personalitatea celui acuzat să facă plauzibil pericolul şi adecvată măsura (cauza Clooth c.Belgiei -12 nov.1991).
În momentul de faţă, inculpata X.X. nemaifiind angajată a Inspectoratului Şcolar Judeţean ... nu există riscul să comită fapte de acelaşi gen, bazate pe natura funcţiei şi calitatea pe care a deţinut-o în cadrul acestei instituţii a Statului român.
Spre deosebire de hotărârea Jiga contra României din martie 2010, unde s-a considerat nejustificată menţinerea în arest a unei persoane acuzate de corupţie, o perioadă mai mare de 11 luni, după momentul audierii martorilor, când nu mai era periclitată cercetarea judecătorească, în prezenta speţă, este de remarcat că judecata în primă instanţă nu a demarat, audierea inculpatei nu a avut loc, atitudinea sa procesuală este doar intuită, că va fi de sinceritate şi regret şi de cooperare cu organele judiciare, astfel că pentru desfăşurarea în condiţii corespunzătoare a procesului penal, este justificată momentan măsura arestării preventive, subzistând temeiurile iniţiale care au impus-o.
În speţa de faţă, pericolul pentru ordinea publică şi tulburarea acesteia precum şi gravitatea presupusei infracţiuni imputate inculpatei, natura acesteia şi calitatea contestatoarei impun păstrarea ei în arest preventiv, nefiind oportună la acest moment procesual măsura arestului la domiciliu.
Potrivit art. 218 alin 1 şi 2 Cod procedură penală arestul la domiciliu se poate dispune dacă această măsură este apreciată de judecător ca necesară şi suficientă în speţa dedusă judecăţii şi contribuie la scopurile prevăzute în art. 202 alin 1 Cod procedură penală.
Raportat la gravitatea şi natura presupusei infracţiuni imputate inculpatei, de calitatea în care contestatoarea a acţionat, de împrejurarea că şi-a folosit funcţia pentru a obţine venituri materiale ilicite, că aceasta este în vârstă de 55 de ani, că este căsătorită, că are doi copii majori, că a avut o carieră în activitatea didactică de 32 de ani, că la dosar nu au fost depuse acte medicale care să ateste o situaţie sanitară precară a contestatoarei şi având în vedere că de la data arestării au trecut doar 36 de zile, temeiurile măsurii privative de libertate nefiind modificate, judecătorul de cameră preliminară de la Curte apreciază ca judicioasă soluţia judecătorului de cameră preliminară de la Tribunalul ..., urmând a o menţine.
Circumstanţele personale ale inculpatei, nu pot constitui temei al reconsiderării privării sale de libertate, ele trebuind evaluate în contextul gravităţii sporite a presupuselor fapte de care este acuzată contestatoarea şi a scopului urmărit prin măsura preventivă dispusă, respectiv asigurarea unei bune desfăşurări a procesului penal.
Probatoriul administrat în cauză până în acest moment procesual, în faza de urmărire penală, demonstrează că temeiurile faptice ce au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatei, continuă să subziste, astfel că soluţia judecătorului de cameră preliminară de la Tribunalul ... este judicioasă.
Orice măsură privativă sau restrictivă de libertate trebuie particularizată, în raport cu împrejurările cauzei, complexitatea activităţii de urmărire penală şi persoana celui bănuit de comiterea unei infracţiuni, pentru ca aceasta să nu reprezinte un abuz din partea organului judiciar şi nicio abatere de la scopul prevăzut de lege.
Cât priveşte necesitatea menţinerii măsurii preventive într-o societate democratică, instanţa europeană a statuat că prevederile aplicabile într-un stat, trebuie să respecte pe cât posibil valorile unei societăţi democratice, în special, preeminenţa dreptului. Pe de altă parte, autorităţile judiciare naţionale pot dispune restrângerea libertăţii unei persoane doar cu respectarea necesităţii proporţionalităţii măsurii şi a scopului pentru care aceasta a fost aplicată, respectiv buna desfăşurare a procesului penal, împiedicarea sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau judecată, prevenirea săvârşirii unei alte infracţiuni.
Aşa cum am mai învederat în cuprinsul încheierii, în speţă este de actualitate şi urmărită de către magistrat, prin arestarea contestatoarei „buna desfăşurare a procesului penal şi implicit a actului de justiţie”.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în mod constant că, dacă indicii concrete impun luarea în considerare a unui interes public ce are a fi protejat precumpănitor, în pofida prezumţiei de nevinovăţie, faţă de regula respectării libertăţii individuale fixată de Convenţie, prelungirea detenţiei unui acuzat este legitimă. (Vrencev c.Serbiei, 2361/05, 23.09.2008; Letellier c.Franţei, 26.06.1991; Labita c.Italiei, MC, 26772/95, 06.04.2004, par.152; Kudla c.Poloniei, MC, 30210/96, par.104, 26.10.2000; CEDH, 26 ianuarie 1993, W.c./Suise, 13 iulie 1996, Van der Tang c/Espagne, 6 noiembrie 2003, Pantano c/Italiei).
Aşa fiind, în acord cu jurisprudenţa CEDO, dar şi cu practica instanţelor naţionale, Curtea consideră că măsura arestării preventive se impune în acest dosar, pentru că niciuna dintre celelalte măsuri preventive cuprinse în disp.art. 202 NCPP nu este potrivită datelor speţei (cauza Wemhoff c/Germaniei).
Pe de altă parte, în cauza Labita c/Italiei, Curtea a statuat că aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenţii provizorii, se face luându-se în considerare circumstanţele concrete ale fiecărui caz, pentru a vedea în ce măsură există indicii certe, cu privire la un interes public real care, fără a aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie, să aibă o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate.
Durata arestării preventive nu este un temei al înlocuirii măsurii preventive, aceasta având relevanţă numai sub aspectul prevăzut în art.241 NCPP, referitor la încetarea de drept a măsurilor preventive, text care nu are incidenţă în cauză.
Nu în ultimul rând, judecătorul de cameră preliminară de la Curte, reţine că arestul preventiv este proporţional cu gravitatea presupusei acuzaţii adusă contestatoarei de către procurori şi este totodată necesar pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea sa, iar pe de altă parte circumstanţele personale ale inculpatei vor fi avute în vedere cu ocazia judecării dosarului pe fond, în acest moment procesual, ele neconstituind un temei pentru înlocuirea privării de libertate cu arestul la domiciliu.
Aşa fiind, contestaţia inculpatei apare ca nefondată şi se va respinge conform art.4251 alin. 7 pct.1 lit.b NCPP.
Va fi obligată contestatoarea să achite statului suma de 300 lei cheltuieli judiciare fiecare, în baza art.275 al.2 C.pr.pen. (Judecător Delia Purice)
