Vătămare corporală din culpă. Accident rutier. Poziţia asigurătorului de răspundere civilă în procesul penal.
| Comentarii |
|
Cerere de diminuare a sumelor acordate cu titlu de daune morale
Curtea de Apel Cluj, Secţia penală, decizia nr. 871/A din 22 octombrie 2014
Asupra apelului penal de faţă,
Prin sentinţa penală nr. 93 din 10 aprilie 2014 pronunţată în dosar nr. .../2013 a Judecătorie Zalău, s-a respins ca neîntemeiată cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului S.A. din două infracţiuni de vătămare corporală din culpă, fiecare prevăzută de art.184 alin.2 şi 4 Cod penal din 1968 în infracţiunea de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art.196 alin.2, 3 şi 4 Cod penal.
În baza art.184 alin.2 şi 4 Cod penal din 1968, cu aplicarea art.5 Cod penal, cu aplicarea art.396 alin.10 Cod procedură penală, a fost condamnat inculpatul S.A., ..., fără antecedente penale, la pedeapsa de 4 (patru) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă în dauna părţii vătămate N.G..
În baza art.184 alin.2 şi 4 Cod penal din 1968, cu aplicarea art.5 Cod penal, cu aplicarea art.396 alin.10 Cod procedură penală, a fost condamnat inculpatul S.A., la pedeapsa de 4 (patru) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă în dauna părţii vătămate N.G.T..
În baza art.33 lit.b) raportat la art.34 lit.b) Cod penal din 1968, cu aplicarea art.5 Cod penal, s-au contopit pedepsele aplicate prin prezenta, urmând ca inculpatul să execute în final pedeapsa cea mai grea, de 4 (patru) luni închisoare.
În baza art.81 Cod penal din 1968 cu aplicarea art.5 Cod penal, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe o durată de 2 ani şi 4 luni, care constituie termen de încercare pentru inculpat, stabilit în condiţiile art.82 Cod penal Cod penal din 1968.
S-a atras atenţia inculpatului asupra prevederilor art.83 Cod penal din 1968 privind cazurile de revocare a beneficiului suspendării condiţionate în cazul săvârşirii de noi infracţiuni.
În baza art.397 alin.1 Cod procedură penală, raportat la art.1357, 1387 alin.1, 1388 alin.1 şi 1391 alin.1 Cod civil, coroborat cu art.50, art.54 alin.1 şi art.55 alin.1 din Legea nr.136/1995, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă N.G., ... şi a fost obligat inculpatul S.A., alături de asigurătorul S.C.G.A. S.A., în limita plafonului legal, la plata de despăgubiri morale în cuantum de 35.000 lei către partea civilă.
În baza art.397 alin.1 Cod procedură penală, raportat la art.1357, 1387 alin.1, 1388 alin.1 şi 1391 alin.1 Cod civil, coroborat cu art.50, art.54 alin.1 şi art.55 alin.1 din Legea nr.136/1995, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă N.G.T., ... şi a fost obligat inculpatul S.A., alături de asigurătorul S.C.G.A. S.A., în limita plafonului legal, la plata de despăgubiri morale în cuantum de 35.000 lei către partea civilă.
In baza art.313 din Legea nr.95/2006 coroborat cu art.50 din Legea nr.136/1995
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a admis acţiunea civilă formulată de Spitalul Judeţean de Urgenţă Zalău şi a fost obligat inculpatul S.A., alături de asigurătorul S.C.G.A. S.A., în limita plafonului legal, la plata de despăgubiri materiale către Spitalul Judeţean de Urgenţă Zalău, în cuantum de 877,18 lei, actualizată cu dobânda oficială a B.N.R. de la data producerii evenimentului şi până la data plăţii integrale, reprezentând cheltuieli de spitalizare pentru persoanele vătămate N.G. şi N.G.T..
In baza art.313 din Legea nr.95/2006 coroborat cu art.50 din Legea nr.136/1995
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a admis acţiunea civilă formulată de Serviciul Judeţean de Ambulanţă Sălaj şi a fost obligat inculpatul S.A., alături de asigurătorul
S.C.G.A. S.A., în limita plafonului legal, la plata de despăgubiri materiale către Serviciul Judeţean de Ambulanţă Sălaj, în cuantum de 483,40 lei, reprezentând cheltuieli de transport pentru persoana vătămată N.G..
În baza art.274 alin.1 Cod procedură penală, a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1.900 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin rechizitoriul nr..../2011 din data de 05.12.2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Zalău a fost trimis în judecată în stare de libertate, inculpatul S.A., pentru săvârşirea a două infracţiuni de vătămare corporală din culpă, prevăzute de art.184 alin.2 şi 4 Cod penal din 1968 fiecare, cu aplicarea art.33 lit.b) Cod penal,
reţinându-se în esenţă că, în data de 16.09.2012, în timp ce conducea un autovehicul pe drumul
public, din cauza faptului că nu a păstrat o distanţă suficientă faţă de autoturismul condus de partea vătămată, a intrat în coliziune cu acesta, accidentând părţile vătămate N.G. şi N.G.T., provocându-le astfel leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare 90-100 zile de îngrijiri medicale în cazul fiecărei persoane vătămate.
Pentru dovedirea situaţiei de fapt, au fost menţionate următoarele mijloace de probă: procesul verbal de sesizare din 16.09.2012 (f.6), declaraţiile învinuitului (f.23-25), declaraţiile părţii vătămate N.G. (f.29-31), declaraţiile părţii vătămate N.G.T. (f.32-34), declaraţiile martorului F.M. (f.35-37), proces-verbal de cercetare la faţa locului din data de 16.09..2012 (f.8-10), planşa fotografică privind cercetarea la faţa locului (f.12-18), raportul de constatare medico-legală nr.1257/II/b/80 din 02.11.2012 emise de Serviciul Judeţean de Medicină Legală Zalău (f.40-41), raportul de constatare medico-legală nr.1258/II/b/81 din 02.11.2012, emis de Serviciul Judeţean de Medicină Legală Zalău (f.44-45), raportul de expertiză tehnică auto şi circulaţie rutieră (f.63-69), procese-verbale de verificare tehnică (f.48-50), fişă cazier (f.20).
Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Zalău la data de 11.12.2013 sub nr..../2013.
La termenul de judecată din data de 12.02.2014, în temeiul art.6 alin.2 din Legea nr.255/2013 pentru punerea în aplicare a Codului de procedură penală, s-a dispus trimiterea cauzei în faza camerei preliminare.
Prin încheierea de şedinţă din camera de consiliu din data de 24.03.2014, definitivă la data de 24.03.2014, judecătorul de cameră preliminară a constatat legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi a dispus începerea judecăţii.
În cursul judecăţii, la termenul din data de 09.04.2014, înainte de începerea cercetării judecătoreşti, inculpatul a solicitat, iar după ascultarea sa conform art.375 alin.1 Cod procedură penală, instanţa a încuviinţat soluţionarea cauzei potrivit procedurii recunoaşterii de vinovăţie.
Analizând probele administrate în faza de urmărire penală şi al cercetării judecătoreşti, instanţa a reţinut aceeaşi situaţie de fapt ca în actul de sesizare, respectiv:
În data de 16.09.2012, în jurul orei 14:00, inculpatul S.A. conducea autoutilitara marca VW Transporter cu numărul de înmatriculare ..., pe drumul public DJ-191C, în direcţia de mers Aghireş-Zalău, având ca pasager pe locul din faţă dreapta pe martorul F.M.. În momentul în care a ajuns la intersecţia cu şoseaua de centură ocolitoare a municipiului Zalău, din cauza vitezei neadaptată la condiţiile de drum nu a reuşit să oprească autovehiculul pe care îl conducea, astfel că a intrat în coliziune cu autoturismul marca VW Passat, cu numărul de înmatriculare ..., condus de partea vătămată N.G.T., pe care l-a lovit în partea din spate, manevra de acţionare bruscă a sistemului de frânare având ca efect doar reducerea vitezei de rulare. În urma impactului dintre cele două autovehicule a rezultat avarierea acestora şi au fost accidentaţi suferind leziuni traumatice, părţile vătămate N.G.T. şi N.G., conducătorul, respectiv ocupantul locului din dreapta faţă, a autoturismului marca VW Passat.
La scurt timp partea vătămată N.G. a fost transportată cu ambulanţa la U.P.U. a Spitalului Judeţean de Urgenţă Zalău, unde a fost diagnosticat cu fractură prin tasare corp vertebral L3, contuzie coloană vertebrală cervicală, TVM amielic, pentru care i s-au acordat îngrijiri medicale. Partea vătămată N.G.T., fiul primei părţi vătămate, în momentul imediat producerii accidentului din cauza şocului suferit, deşi a suferit leziuni nu a acuzat dureri, aceasta fiind preocupată de starea de sănătate a tatălui său, astfel că a chemat ambulanţa, iar după ce aceasta a sosit a refuzat să fie supus investigaţiilor medicale. În data de 17.09.2012, starea de sănătate a părţii vătămate N.G.T. s-a alterat, astfel că s-a deplasat la Spitalului Judeţean de Urgenţă Zalău, unde a fost diagnosticat cu fractură prin tasare corp vertebral C5 şi traumatism amielic, pentru care i s-au acordat îngrijiri medicale, fiind imobilizată în guler cervical.
Conducătorii celor două autovehicule implicate în accident au fost testaţi cu aparatul alcotest, rezultatul fiind negativ (f.47), iar autoturismul condus de inculpat a fost supus unei verificări tehnice de către expertul tehnic B.R.I., dar şi de S.C.K.T. S.R.L. Zalău, unitate autorizată de RAR, ocazie cu care s-a constatat că autovehiculul corespunde din punct de vedere tehnic pentru a fi condus pe drumurile publice, conform proceselor de verificare tehnică din 17.09.212 (f.48-50).
În cauză a fost dispusă şi efectuată o constatare medico-legală, care a concluzionat că părţile vătămate N.G.T. şi N.G., prezintă leziuni traumatice care s-au putut produce în condiţiile unui accident rutier, leziuni care au necesitat pentru vindecare 90-100 zile de îngrijiri medicale şi nu au pus în pericol viaţa acestora, sens în care au fost eliberate certificatele medicale nr.1257/II/b/80 din 02.11.2012 şi nr.1258/II/b/81 din 02.11.2012 emise de Serviciul Judeţean de Medicină Legală Zalău (f.40-41,44-45).
În cauză a fost dispusă şi efectuat raportul de expertiză tehnică auto şi circulaţie rutieră, având ca obiective dinamica producerii accidentului, locul impactului şi viteza de deplasare a autovehiculului, posibilitatea de evitare a producerii evenimentului rutier şi cauza producerii accidentului, în care s-a concluzionat că accidentul s-a produs din cauza conducerii autoutilitarei de către inculpat cu imprudenţă, pătrunzând cu o viteză de 61 km/oră în intersecţie. Inculpatul putea evita producerea accidentului dacă circula cu prudenţă în apropierea intersecţiei unde era instalat indicatorul cedează trecerea, la care a oprit autoturismul condus de partea vătămată şi păstra o distanţă care să-i permită oprirea în siguranţă.
Instanţa a apreciat neîntemeiate susţinerile asigurătorului de a se reţine culpa concurentă a victimelor, pe motiv că acestea nu ar fi purtat centura de siguranţă, neexistând nicio probă care să creeze o asemenea prezumţie în sarcina celor două persoane vătămate, astfel că se va reţine producerea evenimentului rutier din culpa exclusivă a inculpatului.
Situaţia de fapt, aşa cum a fost prezentată, a fost confirmată de declaraţiile inculpatului (f.23-25), ale părţilor civile (29-34), dar şi de declaraţiile martorului F.M. (f.35-37), coroborate cu menţiunile înscrise în procesul-verbal de cercetare la faţa locului din data de 16.09.2012 (f.8-10), planşa fotografică ce surprinde imagini de la cercetarea la faţa locului (f. 12-18), cu concluziile rapoartelor de constatare medico-legală nr.1257/II/b/80 din 02.11.2012 şi nr.1258/II/b/81 din 02.11.2012, emise de Serviciul Judeţean de Medicină Legală Zalău (f.40-41, 44-45) şi cu cele ale raportului de expertiză tehnică auto şi circulaţie rutieră (f.63-69).
În ceea ce priveşte cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de către Ministerul Public, instanţa a constatat că în conformitate cu art.104 din Legea nr.255/2013 privind Legea de punere în aplicare a Codului de procedură penală (LPANCPP), pe data de 1 februarie 2014 a intrat în vigoare Legea nr.135/2010 privind Noul Cod de Procedură Penală. Conform art.246 din Legea nr.187/2012, de la aceeaşi dată a intrat în vigoare şi Legea nr.286/2009 privind Codul Penal.
Faţă de intrarea în vigoare a noului Cod penal, procurorul a solicitat schimbarea de încadrare a faptelor reţinute în rechizitoriu, din două infracţiuni de vătămare corporală din culpă, fiecare prevăzută de art.184 alin.2 şi 4 Cod penal din 1968 în infracţiunea de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art.196 alin.2, 3 şi 4 Cod penal, apreciind că noua incriminare ar fi mai favorabilă inculpatului.
Modalitatea de determinare a legii penale mai favorabile va fi efectuată având în vedere instituţiile de drept penal autonome care au incidenţă asupra condiţiilor de incriminare, de tragere la răspundere penală şi de aplicare a pedepselor. Instanţa consideră că o asemenea modalitate de determinare a legii mai favorabile reprezintă singura modalitate prin care organele judiciare pot fi sigure că o lege penală mai grea nu va fi aplicată retroactiv inculpatului, cu încălcarea art.15 alin.2 din Constituţia României şi a art.7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce priveşte limitele de pedeapsă a închisorii prevăzute de cele două legi succesive, instanţa a constatat că potrivit normei de incriminare în vigoare la data săvârşirii infracţiunii, pedepsele pentru cele două infracţiuni de vătămare corporală din culpă se situau în limitele închisorii de la 6 luni la 3 ani, în urma concursului de infracţiuni, aplicarea unui spor la pedeapsă fiind facultativă. Potrivit actualei incriminări, fapta inculpatului ar constitui o singură infracţiune de vătămare corporală din culpă în forma agravată a păroducerii consecinţelor faţă de două persoane, limitele de pedeapsă fiind de la 9 luni la 4 ani închisoare sau amenda penală, prin majorarea cu o treime a limitelor stabilite la alin.3 al art.196 Cod penal.
Simpla existenţă a posibilităţii aplicării amenzii penale, prevăzută de către art.196 alin.3 Cod procedură penală nu duce la concluzia automată că legea nouă constituie legea penală mai favorabilă. Astfel, determinarea legii penale mai favorabile este realizată in concreto, în raport de pedeapsa spre care instanţa s-a orientat, iar, astfel cum va fi arătat, faţă de gravitatea faptei, instanţa consideră că nu poate fi avută în vedere pedeapsa amenzii penale, împrejurare faţă de care consideră neînmtemeiată cererea de schimbare a încadrării juridice, potrivit actualei reglementări limitele de pedeapsă fiind mai mari, astfel că legea penală mai favorabilă este cea veche, respectiv Codul penal din 1968.
In drept, fapta inculpatului S.A. care, în data de 16.09.2012, în timp ce conducea un autovehicul pe drumul public, din cauza faptului că nu a păstrat o distanţă suficientă faţă de autoturismul condus de partea vătămată, a intrat în coliziune cu acesta, accidentând părţile vătămate N.G. şi N.G.T., provocându-le astfel leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare 90-100 zile de îngrijiri medicale în cazul fiecărei persoane vătămate, întruneşte elementele constitutive ale două infracţiuni de vătămare corporală din culpă, prevăzute şi pedepsite de art.184 alin.2 şi 4 Cod penal din 1968.
Inculpatul a săvârşit infracţiunile de vătămare corporală din culpă în forma agravată, prevăzută şi sancţionată de art.184 alin.2 şi 4 Cod penal din 1968. Potrivit alin.2, infracţiunea de vătămare corporală din culpă este mai gravă dacă fapta a avut vreuna din urmările prevăzute de art.182 alin.1 sau 2, respectiv dacă fapta a produs leziuni ce au necesitat pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile. În cauză, fapta inculpatului a produs o vătămare corporală ce a necesitat pentru vindecare 90-100 de zile de îngrijiri medicale. De asemenea, în conformitate cu art.184 alin.4 Cod penal, aspectul de calificare este atras de întrunirea circumstanţei agravante a săvârşirii faptei prevăzută în alin.2 ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale şi a măsurilor de prevedere din materia circulaţiei pe drumurile publice. Astfel, inculpatul a încălcat obligaţia prevăzută de art.51 din O.U.G.nr.195/2002 republicată, în sensul că nu a păstrat o distanţă suficientă faţă de autoturismul condus de persoana vătămată N.G., astfel încât să evite coliziunea cu acesta.
Sub aspectul laturii obiective, elementul material al infracţiunilor prevăzute de art.184 alin.2 şi alin.4 Cod penal, s-a realizat prin acţiunea de lovire a persoanelor vătămate. Urmarea imediată constă în atingerea adusă integrităţii corporale a persoanelor vătămate, prin producerea unor leziuni pentru a căror vindecare a fost necesar un număr de 90-100 de zile de îngrijiri medicale, prin caracterul lor leziunile nepunând în primejdie viaţa persoanelor vătămate, fapt atestat de rapoartele de constatare medico-legală aflate la dosar. Legătura de cauzalitate dintre faptă şi atingerea adusă integrităţii corporale a persoanelor vătămate este dovedită prin probatoriul administrat.
Din analiza materialului probator şi coroborarea mijloacelor de probă administrate pe parcursul urmăririi penale şi pe parcursul cercetării judecătoreşti cu privire la forma şi gradul de vinovăţie, instanţa a reţinut că inculpatul a acţionat cu vinovăţie, fapta fiind săvârşită din culpă, în conformitate cu art.16 alin.4 lit.b) Cod penal, deoarece inculpatul nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă.
Constatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.386 alin.1 Cod procedură penală, întrucât faptele există, au fost săvârşite de către inculpat şi constituie infracţiuni, instanţa a dispus condamnarea inculpatului S.A..
La individualizarea sancţiunii şi proporţionalizarea acesteia, instanţa a avut în vedere disp.art.74 Cod penal.
In conformitate cu prevederile art.74 alin.1 Cod penal, pentru evaluarea gravităţii infracţiunii săvârşite şi a periculozităţii infractorului, instanţa a avut în vedere împrejurările şi modul de săvârşire a faptei, precum şi mijloacele folosite, starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii, motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit, natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului, conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal, nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.
Raportat la aceste criterii, instanţa a apreciat că fapta inculpatului prezintă un pericol social mediu, întrucât conducerea autovehiculului pe drumul public cu nesocotirea regulilor de circulaţie a avut drept consecinţă producerea unui eveniment rutier cu implicaţii serioase asupra sănătăţii persoanelor vătămate.
Referitor la circumstanţele personale privitoare la persoana şi conduita inculpatului, instanţa a reţinut că acesta este absolvent de studii medii, având aşadar un grad normal de pregătire, în prezent având ocupaţie şi loc de muncă şi nu este cunoscut cu antecedente penale.
Cu toate acestea, faţă de conţinutul concret al infracţiunilor şi de coseicnţele acestora, instanţa a apreciat că lipsa antecedentelor penale şi recunoaşterea faptei nu au relevanţa şi consistenţa circumstanţelor atenuante judiciare prevăzute de art.75 alin.2 lit.a) şi b) Cod penal.
În acest sens, instanţa a subliniat că împrejurările prevăzute de art.75 alin.2 Cod penal nu au caracter obligatoriu, ci au fost reţinute doar dacă ele reduc în asemenea măsură gravitatea faptei sau îl caracterizează în asemenea măsură pe inculpat, încât numai aplicarea unei pedepse între limitele speciale reduse cu o treime, satisface în concret imperativul justei individualizări a pedepsei.
Or, în cauză, lipsa antecedentelor penale nu atenuează cu nimic starea de pericol creată prin săvârşirea infracţiunii. De aceea, lipsa antecedentelor penale şi atitudinea de colaborare cu organele de urmărire penală nu constituie circumstanţe atenuante, dar vor reprezenta criteriile de apreciere în dozarea pedepsei între limitele prevăzute de lege.
Faţă de împrejurarea că inculpatul a solicitat judecarea cauzei în baza procedurii recunoaştzerii vinovăţiei, limitele de pedeapsă se vor reduce cu o treime, conform art.396 alin.10 Cod procedură penală, astfel că acestea se situează între 4 luni şi 2 ani închisoare.
Pornind de la cele expuse anterior, în ceea ce priveşte cuantumul pedepsei închisorii instanţa a apreciat că, raportat la circumstanţele reale ale faptei, circumstanţele personale ale inculpatului şi limitele de pedeapsă stabilite de lege pentru infracţiunile săvârşite, se impune condamnarea inculpatului la pedepse orientate spre minimul special redus aşa cum s-a arătat anterior. În aceste condiţii, s-a apreciat că aplicarea unor pedepse de câte 4 luni închisoare pentru fiecare faptă va fi de natură să asigure realizarea scopurilor prevăzute de lege, fiind deopotrivă un mijloc de constrângere, dar şi un mijloc de reeducare şi de prevenţie eficient.
Având în vedere că infracţiunile care fac obiectul prezentului dosar au fost săvârşite înainte să intervină o condamnare definitivă pentru vreuna dintre ele, fiind săvârşite în concurs ideal, faţă de intervenirea succesiunii de legi penale în timp, de la momentul săvârşirii faptei până la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti, se pune problema identificării legii penale mai favorabile inculpatului, conform dispoziţiilor art.5 Cod penal şi în ceea ce priveşte concursul de infracţiuni, atât sub aspectul condiţiilor de reţinere a formei pluralităţii de infracţiuni, cât şi sub cel al regimului sancţionator.
Pentru a se identifica legea penală mai favorabilă, instanţa a făcut o apreciere in concreto şi o comparare între dispoziţiile din cele două legi penale succesive doar sub aspectul modului de stabilire a pedepsei, întrucât în ceea ce priveşte formele pluralităţii, condiţiile de reţinere a acesteia subzistă în ambele legi.
Astfel, potrivit Codului penal din 1968, instanţa ar fi procedat la contopirea pedepselor concurente, fiind facultativă aplicarea unui spor, în cazul concret de faţă instanţa apreciind că nu se impune sporirea pedepsei rezultante, astfel că ar fi rezultat o pedeapsă de 4 luni închisoare.
Potrivit art.39 alin.1 lit.b) Cod penal, atunci când se stabilesc numai pedepse cu închisoarea, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite. Contopind pedepsele concurente în această modalitate de calcul, rezultă o pedeapsă de 5 luni şi 10 zile închisoare (pedeapsa cea mai grea de 4 luni închisoare + o treime din cealaltă pedeapsă, adică din 4 luni, respectiv 1 lună şi 10 zile).
Comparând pedepsele rezultante menţionate anterior, se observă că în cazul concret de faţă, legea penală mai favorabilă este vechea reglementare, pedeapsa rezultantă fiind mai mică, urmând a fi făcută aşadar aplicarea prevederilor art.5 Cod penal şi sub acest aspect.
In consecinţă, în baza art.33 lit.a) raportat la art.34 lit.b) Cod penal din 1968, s-au contopit cele trei pedepse rezultante menţionate anterior, astfel că inculpatul va executa în final pedeapsa cea mai grea, de 4 luni închisoare.
În ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei, instanţa a considierat că având în vedere că pedeapsa principală aplicată inculpatului nu depăşeşte 3 ani închisoare, iar acesta nu a mai fost condamnat anterior, ţinând seama de vârsta şi gradul de educaţie, de faptul că este integrat social, precum şi de atitudinea procesuală avută de la momentul comiterii faptei până în prezent, instanţa a apreciat că scopul pedepsei şi reinserţia socială pot fi atinse fără privarea de libertate a inculpatului, pronunţarea condamnării constituind un avertisment ce îl va determina să nu mai săvârşească infracţiuni.
Din legile succesive incidente în cauză, instanţa a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru suspendarea condiţionată a executării pedepsei prevăzută de art.81 Cod penal din 1968, cele privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere prevăzute de art.861 Cod penal din 1968 şi de art.91 Cod penal, însă instanţa a considerat că sunt mai favorabile inculpatului dispoziţiile art.81 Cod penal din 1968, întrucât acestea nu prevăd existenţa niciunei obligaţii în sarcina inculpatului pe parcursul termenului de încercare.
Prin urmare, potrivit art.81 Cod penal din 1968 cu aplicarea art.5 Cod penal, instanţa a suspendat condiţionat executarea pedepsei închisorii, pe un termen de încercare de 2 ani şi 4 luni, stabilit conform art.82 Cod penal din 1968.
În ceea ce priveşte pedepsele complementare şi accesorii, conform art.12 alin.1 din Legea nr.187/2012, în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii şi complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă.
Având în vedere că în cauza de faţă a fost identificată lege mai favorabilă cu privire la limitele de pedeapsă Codul penal, instanţa a aplicat pedepsele complementare şi accesorii conform noii legi. Astfel, conform art.67 alin.1 Cod penal, instanţa are posibilitatea de a aplica pedeapsa complementară şi în cazurile în care pedeapsa principală este amenda penală. Corelativ, condiţia existenţei unei pedepse cu închisoarea de minimum 2 ani este înlăturată, instanţa putând aplica pedeapsa complementară indiferent de durata pedepsei cu închisoarea şi chiar dacă executarea acesteia a fost suspendată sub supraveghere.
În cauza de faţă, din modalitatea de săvârşire a infracţiunii, de natura şi gravitatea acesteia precum şi având în vedere persoana inculpatului, care nu are antecedente penale, instanţa a considerat că aplicarea unei pedepse complementare nu este necesară.
În ceea ce priveşte pedepsele accesorii, instanţa a constatat că în cazul instituţiei suspendării condiţionate a pedepsei, Codul penal nu mai prevede că pe durata termenului de supraveghere este suspendată şi pedeapsa accesorie. Totodată, dispoziţiile art.68 alin.1 lit.b) Cod penal prevăd că executarea pedepsei complementare începe la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Faţă de acestea, instanţa a apreciat că pedeapsa accesorie nu poate fi aplicată atunci când instanţa pronunţă suspendarea executării pedepsei închisorii.
În temeiul art.404 alin.2 Cod procedură penală, instanţa a atras atenţia inculpatului că acest mod de individualizare a executării pedepsei implică, corelativ, revocarea suspendării sub supraveghere şi executarea pedepsei în întregime în regim penitenciar, dacă va săvârşi din nou vreo infracţiune.
Sub aspectul laturii civile, instanţa a constatat că persoanele vătămate N.G. şi N.G.T. s-au constituit părţi civile în cauză cu sumele de 80.000 lei fiecare, cu titlu de daune morale, nesolicitând despăgubiri materiale.
De asemenea, partea civilă Spitalul Judeţean Sălaj s-a constituit parte civilă cu suma totală de 877,18 lei, reprezentând contravaloarea îngrijirilor medicale acordate persoanelor vătămate N.G. şi N.G.T., iar Serviciul Judeţean de Ambulanţă Sălaj s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 483,40 lei daune materiale, reprezentând cheltuieli ocazionate de transportul persoanei vătămate N.G..
În cauză a fost citat în calitate de asigurător S.C.G.A. S.A.
Din cuprinsul probatoriului administrat în cauză şi ţinând cont de starea de fapt reţinută în sarcina inculpatului, instanţa a constatat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.1357 Cod civil: fapta ilicită - infracţiunea săvârşită, prejudiciul - rănirea părţilor civile, legătura de cauzalitate directă dintre fapta ilicită şi prejudiciul produs, vinovăţia sub forma culpei.
Având în vedere faptul că accidentul de circulaţie s-a soldat cu rănirea victimelor N.G. şi N.G.T., acestora cauzându-li-se leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 90-100 de zile de îngrijiri medicale, instanţa apreciază că părţilor civile li s-a cauzat un prejudiciu patrimonial constând în cheltuielile efectuate cu spitalizarea şi cu îngrijirile medicale, cât şi un prejudiciu moral, constând în suferinţa fizică şi psihică deosebită creată ca urmare a accidentării cu autoturismul prin provocarea leziunilor traumatice descrise în actele medicale.
Sub acest aspect, instanţa a avut în vedere că partea civilă a formulat pretenţii doar cu privire la prejudiciul nepatrimonial.
Instanţa a reţinut că unul dintre principiile fundamentale de drept este cel al reparării integrale a prejudiciului suferit, acest lucru presupunând înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale unui fapt ilicit şi culpabil, fie ele patrimoniale sau nepatrimoniale, în scopul repunerii, pe cât posibil, în situaţia anterioară a victimei (principiul restitutio in integrum).
Referitor la prejudiciul nepatrimonial, cu privire la care s-au formulat acţiunile civile, instanţa a avut în vedere criteriul echităţii, care presupune ca indemnizaţia acordată să reprezinte o justă şi integrală dezdăunare a părţii vătămate. În temeiul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, acest criteriu se traduce prin necesitatea ca partea vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit. Altfel spus, cuantumul despăgubirilor trebuie astfel stabilit încât să aibă efecte compensatorii şi in acelaşi timp să nu constituie venituri nejustificate pentru victimele daunelor morale.
Raportat la suferinţa fizică resimţită ca urmare a accidentării cu autoturismul şi provocării leziunilor traumatice descrise în actele medicale, disconfortul produs de necesitatea prezentării la unităţi spitaliceşti în vederea consultării, a administrării tratamentului, la numărul de zile de spitalizare şi de concediu medical, la restrângerea firească a sferei activităţilor cotidiene, pe perioada recuperării, instanţa a apreciat ca fiind echitabil a li se acorda părţilor civile o indemnizaţie pentru reparaţia prejudiciului nepatrimonial suferit.
Instanţa a apreciat că pretenţiile părţilor civile sunt însă exagerate şi depăşesc cuantumul prejudiciului moral efectiv suferit şi apreciat de către instanţă prin prisma elementelor arătate mai sus, tinzându-se la obţinerea unor beneficii necuvenite pe seama acestui accident. Aplicând criteriile menţionate la situaţia concretă a fiecărei părţi civile, instanţa consideră că suma de
35.000 lei pentru fiecare reprezintă o indemnizaţie compensatorie de natură să atenueze suferinţele părţii civile.
Instanţa a constatat că la fila 52 din dosar se află o copie a poliţei de asigurare obligatorie emisă de S.C.G.A. S.A., cu valabilitate de la 04.08.2012 la 03.02.2013, din care rezultă că autoturismul marca VW Transporter cu numărul de înmatriculare ..., proprietatea inculpatului
S.A. şi condusă la momentul accidentului de către inculpat, era asigurată la această societate la data producerii accidentului.
In consecinţă, în baza art.397 alin.1 Cod procedură penală raportat la art.1357, 1387 alin.1, 1388 alin.1 şi 1391 alin.1 Cod civil, coroborat cu art.50, art.54 alin.1 şi art.55 alin.1 din Legea nr.136/1995, instanţa a obligat inculpatul S.A., alături de asigurătorul S.C.G.A. S.A., în limita plafonului legal, la daune morale către părţile civile N.G. şi N.G. Teodor, în cuantum de 35.000 lei pentru fiecare.
Prin adresa nr.126/06.01.2014, aflată la fila 80 din dosar, Spitalul Judeţean de Urgenţă Zalău a arătat că se constituie parte civilă în cauză cu suma totală de 877,18 lei, reprezentând cheltuielile cu asistenţa medicală acordată pacienţilor N.G. şi N.G. Teodor, iar prin adresa nr.3587/23.10.2012, aflată la fila 61 în dosar, Serviciul Judeţean de Ambulanţă Sălaj a menţionat că se constituie parte civilă în cauză cu suma de 483,40 lei, sumă ce reprezintă contravaloarea kilometrilor parcurşi şi a echipajelor pentru transportul numitului N.G..
Instanţa a constatat că în conformitate cu prevederile art.313 din Legea nr.95/2006, Spitalul Judeţean de Urgenţă Zalău şi Serviciul Judeţean de Ambulanţă Sălaj au calitatea de părţi civile în cauză, iar din înscrisurile depuse la dosar de acestea, instanţa a apreciat că pretenţiile lor civile sunt întemeiate, făcând dovada cheltuielilor ocazionate de spitalizarea şi administrarea tratamentului medical şi, respectiv transportul părţii civile.
Prin urmare, faţă de prevederile art.313 din Legea nr.95/2006, coroborate cu art.50 din Legea nr.136/1995 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa l-a obligat pe inculpat S.A., alături de asigurătorul S.C.G.A. S.A., în limita plafonului legal la plata de despăgubiri materiale către Spitalul Judeţean de Urgenţă Zalău, în cuantum de 877,18 lei, reprezentând cheltuieli legate de administrarea tratamentului medical al celor două persoane vătămate, urmând ca această sumă să fie actualizată cu dobânda oficială a B.N.R. până la data plăţii integrale şi la despăgubiri materiale către Serviciul Judeţean de Ambulanţă Sălaj, în cuantum de 483,40 lei, reprezentând cheltuieli ocazionate de transportul persoanei vătămate N.G..
Analizând susţinerile asigurătorului referitoare la imposibilitatea de obligare a sa la plata cheltuielilor de spitalizare, instanţa le-a apreciat ca neîntemeiate prin raportare la prevederile art.50 din Legea nr.136/1995, care prevăd expres că despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri.
În temeiul art.272 raportat la art.274 alin.1 Cod procedură penală, inculpatul a fost obligat la plata către stat a sumei de 1.900 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel asigurătorul SC G.A. SA BUCUREŞTI solicitând admiterea acestuia, desfiinţarea sentinţei judecătoriei şi judecând în fond dosarul, a fi diminuate daunele morale acordate părţilor civile N.G.T. şi N.G., ca fiind excesive, înlăturarea obligării asigurătorului la plata cheltuielilor de spitalizare ale părţilor civile, aceasta incumbând exclusiv inculpatului, aceeaşi solicitare formulând-o şi în privinţa cheltuielilor judiciare, care trebuie suportate exclusiv de către inculpat.
Curtea examinând apelul declarat, prin prisma motivelor invocate, ajunge la următoarele constatări:
Nu poate fi primită solicitarea asigurătorului de a fi reduse daunele morale, acestea fiind proporţionale cu prejudiciul încercat de părţile civile N.G.T. şi N.G..
Conform art.54 alin.4 din Legea 136/1995 modificată, „în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, asiguraţii sunt obligaţi să se apere în proces, iar citarea asiguratorului este obligatorie.” De aici rezultă voinţa legiuitorului de a limita poziţia procesuală a societăţii de asigurare la calitatea sa de asigurător, care îi oferă suficiente posibilităţi de apărare atât în nume propriu, cât şi prin subrogare în drepturile asiguratului.
Potrivit noilor dispoziţii procesual penale, intrate în vigoare la 1 februarie 2014, asigurătorul are calitatea de parte responsabilă civilmente.
În cazul producerii unui accident de circulaţie, având ca urmare cauzarea unui prejudiciu, pentru care s-a încheiat contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă, coexistă repararea pagubei bazată pe Codul civil - temei delictual - cu cea contractuală a asiguratorului, bazată pe contractul de asigurare încheiat în condiţiile reglementate prin Legea 136/1995 modificată. Mai mult, potrivit art. 2224 din Noul Cod Civil, drepturile terţelor persoane păgubite se exercită împotriva celor răspunzători de producerea pagubei. Potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol, asigurătorul poate fi chemat în judecată de persoanele păgubite, în limitele obligaţiilor ce îi revin acestuia din contractul de asigurare.
Prin decizia nr.1/2005 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi în aplicarea disp. art. 54 alin.4 şi ale art. 57 din Legea nr.136/1995, privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările ulterioare, a stabilit că societatea de asigurare participă în procesul penal în calitate de asigurator de răspundere civilă.
Curtea consideră că nu se impune diminuarea cuantumului daunelor morale acordate părţilor civile N.G. T. şi N.G., raportat la dispoziţiile art. 1391 NCC, deoarece despăgubirile acordate de instanţa fondului, prezintă un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă sănătăţii fizice şi psihice a acestora, reflectând gradul de lezare a valorii sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea suferinţei acestora, ambii necesitând pentru vindecare 100 zile îngrijiri medicale.
Este de relevat, că în sarcina părţilor civile, instanţele nu au putut reţine vreo culpă în producerea accidentului, aceasta revenind în întregime inculpatului asigurat la SC G. Bucureşti.
Curtea, respectând conţinutul RIL-ului 1/2005 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie apreciază că în mod corect Judecătoria Zalău a introdus în cauză şi a citat ca asigurător SC G.A. SA BUCUREŞTI.
Instanţa fondului la stabilirea daunelor morale a avut în vedere vârsta de 48 de ani a părţii civile N.G. şi de 24 de ani a părţii civile N.G. T., culpa exclusivă a inculpatului în producerea evenimentului rutier, împrejurarea că fiecare dintre victime au necesitat 100 zile îngrijiri medicale în vederea vindecării, condiţii în care cuantumul daunelor morale fixate este rezonabil şi va fi menţinut de către Curte.
Curtea reţine că victimele au fost spitalizate o perioadă lungă de timp, necesitând 100 zile îngrijiri medicale, după care s-au aflat în tratament medical, în cursul căruia au continuat să aibă dureri.
Internarea în spital, conştiinţa de a fi bolnavi, suferinţa de a fi privaţi de o viaţă normală corespunzătoare vârstei, implică şi o suferinţă psihică, ce presupune, de asemenea, o compensaţie şi anume sub forma unor daune morale pentru prejudiciul nepatrimonial ce li s-a cauzat.
Curtea reţine că daunele morale stabilite de judecătorie trebuie să aibă efecte compensatorii şi nu să constituie amenzi excesive pentru autorii prejudiciilor şi nici venituri nejustificate pentru victimele accidentelor. Aşa cum se arată în literatura de specialitate „sumele de bani acordate cu titlu de daune morale trebuie să poată fi calificate numai ca despăgubiri”.
La stabilirea cuantumului daunelor morale Curtea va avea în vedere dispoziţiile dreptului intern şi european art. 1391 Cod civil, şi art 41 din CEDO şi ea apreciază că sumele de câte
35.000 lei acordate de către judecătorie, vor constitui o compensare rezonabilă a traumelor psihice încercate de victime, ca efect al faptei inculpatului.
Nu poate fi omisă împrejurarea că partea civilă N.G. a fost în vârstă de 48 de ani la data accidentului şi este pensionar iar partea civilă N.G.T. la data evenimentului rutier era în vârstă de 24 de ani şi este mecanic auto, leziunile suferite în urma faptei inculpatului, putându-i pune în pericol grav exercitarea pe viitor în condiţii corespunzătoare a meseriei deţinute.
Aşa fiind solicitarea asigurătorului de a se dispune reducerea cuantumului daunelor morale, nu este fondată.
Curtea reţine că raportat la poziţia asigurătorului în procesul penal şi ţinând cont de faptul că în speţă coexistă răspunderea delictuală cu cea contractuală a apelantei, în mod judicios judecătoria l-a obligat pe inculpat, iar pe apelantă doar în limita contractului de asigurare, la plata daunelor materiale şi a cheltuielilor judiciare către părţile civile.
Pentru motivele ce preced, apelul asigurătorului SC G.A. SA BUCUREŞTI va fi respins ca nefondat în temeiul art. 421 pct 1 lit b NCPP.
Va fi obligată apelanta să achite părţilor civile N.G. si N.G.T. suma de 5000 lei cheltuieli judiciare, reprezentând onorariu avocaţial în apel ca efect al promovării căii de atac de către asigurător,conform art. 276 alin 6 Cod procedură penală.
Va fi obligată apelanta sa plateasca în favoarea statului suma de 300 lei cheltuieli judiciare, în baza art.275 alin 2 Cod procedură penală. (Judecător Delia Purice)
