Delapidare. Gestiune frauduloasă. Subiect activ
| Comentarii |
|
Subiect activ al infracţiunii de delapidare poate fi numai un funcţionar.
Subiect activ al infracţiunii de gestiune frauduloasă este persoana care are sarcina de a administra sau conserva bunurile altei persoane. Inculpatul, având calitatea de funcţionar, nu poate comite infracţiunea de gestiune frauduloasă.
(Decizia nr. 1359 din 20 septembrie 2001 - Secţia a 11-a penală)
Prin Sentinţa penală nr. 1233 din 17 iunie 1999, pronunţată de Judecătoria Buftea, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală raportat la art. 10 lit. a) din Codul de procedură penală, a fost achitat inculpatul T.N. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 214 alin. 1 din Codul penal.
S-a reţinut că inculpatul a avut în fapt o colaborare cu unitatea parte civilă, respectându-şi întocmai obligaţiile, în sensul că a emis facturi pentru produsele livrate şi a întocmit chitanţe de încasare a sumelor de bani în cazurile în care beneficiarii achitau aceste sume. Cele 11 facturi neîncasate nu pot fi imputate în nici un caz inculpatului, singurii culpabili, şi numai sub aspect civil, fiind beneficiarii care nu şi-au îndeplinit obligaţia de plată a produselor.
Cu privire la depunerea sumelor încasate la casieria unităţii, în cauză nu s-a făcut dovada însuşirii de către inculpat a unor sume de bani, presupus reţinute de acesta, considerându-se a fi salariul cuvenit pentru activitatea depusă. De altfel nici aspectul salarizării nu a fost reglementat între părţi, inculpatul negând şi nerecunoscând semnătura sa de pe copia unui aşa-zis contract de muncă depus la dosar.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea, criticând-o printre altele pentru nelegalitate, întrucât instanţa de fond avea obligaţia să achite pe inculpat în baza art. 10 lit. d) din Codul de procedură penală şi să pună în discuţia părţilor schimbarea încadrărilor juridice date faptei, prin actul de sesizare, întrucât fapta inculpatului de a-şi însuşi banii sau bunurile, pe care le gestiona în calitate de funcţionar, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de delapidare prevăzută de art. 2151 din Codul penal.
Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, examinând sentinţa apelată, prin prisma criticilor formulate, cât şi din oficiu, în limitele efectului devolutiv, a constatat că apelul este fondat, însă pentru alte considerente:
Potrivit rechizitoriului întocmit de Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea a rezultat că în sarcina inculpatului T.N. s-au reţinut două fapte: neîncasarea unui număr de 11 facturi în baza cărora s-a procedat la desfacerea de produse către diferite firme, precum şi nedepunerea la casierie a unor sume de bani încasate. Faţă de această situaţie de fapt, s-a apreciat că, în drept, sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de gestiune frauduloasă, prevăzută şi pedepsită de art. 214 din Codul penal, dispunându-se trimiterea în judecată a inculpatului pentru această infracţiune.
Cu toate acestea, tribunalul a considerat că, faţă de situaţia de fapt expusă în rechizitoriu, în mod greşit s-a apreciat că aceasta se încadrează numai în dispoziţiile art. 214 din Codul penal. Din examinarea comparativă a dispoziţiilor art. 214 şi art. 2151 din Codul penal a rezultat că, dacă în cazul însuşirii bunurilor gestionate aceasta poate constitui o modalitate normativă, respectiv pentru ambele infracţiuni sus-menţionate, în cazul neîncasării contravalorii acestor bunuri aceasta nu se poate încadra decât în dispoziţiile art. 214 din Codul penal, cu condiţia dovedirii relei-credinţe.
în consecinţă, situaţia de fapt expusă în rechizitoriu trebuia să primească o dublă încadrare juridică, corespunzător fiecărei fapte imputate inculpatului: pe de o parte, neîncasarea unor facturi şi pricinuirea, prin aceasta, a unei pagube părţii vătămate (fapta încadrabilă în dispoziţiile art. 214 alin. 1 din Codul penal), iar, pe de altă parte, însuşirea contravalorii unor facturi încasate (faptă încadrabilă în dispoziţiile art. 2151 din Codul penal, având în vedere şi calitatea de funcţionar a inculpatului).
Pentru aceste considerente, admiţând apelul parchetului, tribunalul a desfiinţat sentinţa penală şi în fond, în baza art. 334 din Codul de procedură penală, a schimbat încadrarea juridică din art. 214 alin. 1 din Codul penal în art. 214 alin. 1 şi art. 2151 din Codul penal, ambele, cu aplicarea art. 33 lit. a) din Codul penal.
Din contractul individual de muncă al inculpatului a rezultat că acesta a fost angajat ca agent comercial, având ca atribuţii desfacerea produselor părţii vătămate, întocmirea facturilor şi emiterea chitanţelor pentru sumele încasate de la clienţi, depunerea sumelor la casieria firmei şi urmărirea încasării debitelor de la clienţi.
Din plângerea părţii vătămate, formulată la 21.10.1997, faptele care se impută inculpatului constau, pe de o parte, în neîncasarea unor facturi rezultând un prejudiciu de 6.155.115 lei, iar, pe de altă parte, în însuşirea sumei de 1.416.135 lei provenită din încasarea unor facturi. în aceeaşi plângere, partea vătămată solicită expres tragerea la răspundere penală a inculpatului, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 214 din Codul penal.
Deşi partea vătămată nu a indicat în plângere încadrarea juridică exactă, tribunalul a constatat că fapta inculpatului, care constă în neîncasarea a 11 facturi în baza cărora a procedat la desfacerea de produse către diferite firme şi a pricinuit astfel părţii vătămate un prejudiciu de 6.155.115 lei, este încadrabilă în alin. 1 al art. 214 din Codul penal, caz în care, conform art. 214 alin. ultim din Codul penal, este necesară plângerea prealabilă a părţii vătămate. Examinând conţinutul plângerii sus-menţionate a rezultat fără dubii că, deşi încă de la 10.06.1997 s-a constatat o lipsă de 6.155.115 lei, reprezentând contravaloarea facturilor neîncasate de inculpat, partea vătămată a formulat plângere prealabilă pentru această faptă abia la 21.10.1997, peste termenul prevăzut de art. 284 din Codul de procedură penală.
în consecinţă, întrucât nedepunerea plângerii prealabile, în termen legal, echivalează cu lipsa acesteia, tribunalul în baza art. 11 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală raportat la art. 10 lit. f) din Codul de procedură penală a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului, sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 214 din Codul penal.
în ceea ce priveşte presupusa însuşire de către inculpat a sumei de 1.416.135 lei, reprezentând contravaloarea unor facturi încasate de acesta, fapta sus-menţionată nu a rezultat din nici un mijloc de probă, întrucât plângerea părţii vătămate nu se coroborează cu singurul mijloc de probă relevant în cauză, respectiv declaraţiile inculpatului prin care acesta a negat constant săvârşirea faptei.
Mai mult decât atât, examinând anexa la plângerea formulată de partea vătămată, a rezultat că aceleaşi facturi precizate de partea vătămată a căror contravaloare ar fi fost însuşită de inculpat se regăsesc între facturile presupus neîncasate de acesta (şi pentru care partea vătămată a formulat plângere pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 214 din Codul penal), situaţie evident contradictorie.
în ce priveşte latura civilă, tribunalul a constatat că partea vătămată s-a constituit parte civilă cu suma de 6.155.115 lei, care reprezintă tocmai contravaloarea facturilor neîncasate de inculpat, faptă încadrabilă în dispoziţiile art. 214 alin. 1 din Codul penal.
Ţinând seama de limitele în care partea vătămată s-a constituit parte civilă şi de soluţia dată în apel, pe latură penală, în baza art. 346 alin. ultim din Codul de procedură penală, s-a lăsat nesoluţionată latura civilă.
Pentru aceste considerente, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, prin Decizia penală nr. 772/A din 17 mai 2000, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea împotriva Sentinţei penale nr. 1233 din 17 iunie 1999 pronunţată de Judecătoria Buftea.
A fost desfiinţată sentinţa penală apelată şi în fond:
în baza art. 334 din Codul de procedură penală s-a schimbat încadrarea juridică din art. 214 alin. 1 din Codul penal în art. 214 alin. 1 şi art. 2151 din Codul penal, cu aplicarea art. 33 lit. a) din Codul penal.
în baza art. 11 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală raportat la art. 10 lit. a) din Codul de procedură penală a achitat pe inculpatul T.N., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 2151 din Codul penal.
în baza art. 11 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală raportat la art. 10 lit. f) din Codul de procedură penală s-a încetat procesul penal pornit împotriva aceluiaşi inculpat, sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 214 alin. 1 din Codul penal la plângerea prealabilă a părţii vătămate S.C. "E." S.R.L.
în baza art. 346 alin. ultim din Codul de procedură penală a fost lăsată nesoluţionată latura civilă.
Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
împotriva acestei decizii penale a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, criticând-o ca nelegală, sub aspectul greşitei schimbări a încadrării juridice dintr-o infracţiune prevăzută de art. 214 alin. 1 din Codul penal în două infracţiuni - una prevăzută şi pedepsită de art. 214 alin. 1 din Codul penal şi o alta prevăzută de art. 2151 din Codul penal şi sub aspectul greşitei achitări pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare, în temeiul art. 10 lit. a) din Codul de procedură penală.
Examinând actele şi lucrările dosarului, decizia recurată, în raport de motivul de recurs invocat, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 din Codul de procedură penală, Curtea a constatat că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti este fondat.
Aceasta întrucât tribunalul în mod greşit a dispus schimbarea încadrării juridice dintr-o infracţiune prevăzută de art. 214 alin. 1 din Codul penal (gestiune frauduloasă) în două infracţiuni în concurs real, respectiv o infracţiune prevăzută de art. 214 alin. 1 din Codul penal şi o infracţiune de delapidare prevăzută de art. 2151 din Codul penal.
în această situaţie, în sarcina inculpatului s-au reţinut două fapte, tribunalul în mod greşit defalcând situaţia de fapt, cu toate că în motivare se reţine calitatea de funcţionar pe care o avea inculpatul în cadrul S.C. "E." S.R.L., şi, în consecinţă, nu putea fi vorba despre săvârşirea unei infracţiuni de gestiune frauduloasă, ci despre delapidare.
Concomitent, prima instanţă în mod greşit a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală raportat la art. 10 lit. a) din Codul de procedură penală, achitarea inculpatului, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 2151 din Codul penal, motivând că fapta nu există.
Or, în speţă, din declaraţiile inculpatului nu rezultă situaţia facturilor neîncasate, fiind evident faptul că a încasat contravaloarea mărfii fără să o predea la casierie, astfel nu se explică paguba creată societăţii.
Pentru aceste considerente, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a ll-a penală a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva Deciziei penale nr. 772/A din 17 mai 2000, pronunţată de Tribunalul Bucureşti -Secţia I penală.
S-au casat în totalitate ambele hotărâri şi, rejudecând, în fond:
în baza art. 334 din Codul de procedură penală s-a schimbat încadrarea juridică din art. 214 alin. 1 din Codul penal în art. 2151 din Codul penal şi în baza acestui text de lege a fost condamnat inculpatul T.N. la 1 an închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71 şi 64 din Codul penal.
în baza art. 346 din Codul de procedură penală a fost obligat inculpatul la 6.155.115 lei către partea civilă S.C. "E." S.R.L.
A fost obligat inculpatul la 600.000 lei cheltuieli judiciare către stat, ocazionate de judecata în fond.
Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Această din urmă hotărâre, în termen legal, a fost atacată pe calea contestaţiei în anulare de către condamnat, pentru următoarele motive:
- nu a avut cunoştinţă de judecarea recursului şi nici de judecarea apelului, deoarece a fost citat greşit, la o adresă la care nu mai locuia;
- la termenul de judecată a recursului i-a fost încălcat dreptul la apărare.
în drept, au fost invocate prevederile art. 386 alin. 1 lit. a) şi b) din Codul de procedură penală.
Prin aceeaşi cerere s-a solicitat suspendarea executării deciziei atacate, în conformitate cu prevederile art. 390 din Codul de procedură penală.
Prin încheierea de şedinţă din 3 mai 2001 s-a admis în principiu contestaţia în anulare.
în raport de temeiurile invocate (în fapt şi în drept), Curtea a apreciat că este întemeiată cererea de suspendare a executării Deciziei penale nr. 1405 din 13.09.2000 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a ll-a penală.
Cât priveşte contestaţia în anulare, Curtea a apreciat că aceasta este întemeiată, pentru consideraţiile care urmează:
Potrivit art. 386 lit. a) din Codul de procedură penală, împotriva unei hotărâri penale definitive se poate face contestaţie în anulare "când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii".
în speţă, pentru termenul din 13 septembrie 2000 când s-a soluţionat recursul (Decizia penală nr. 1405 din 13.09.2000, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a ll-a penală, în Dosarul nr. 1650/2000), intimatul-inculpat T.N. a fost citat la adresele din comuna G., judeţul I. şi, respectiv, str. P., sectorul 3, Bucureşti, adresă indicată de către contestator în faza de urmărire penală.
Din actele depuse la această instanţă rezultă că, de la data de 26.11.1999, contestatorul T.N. a locuit la adresa din Bucureşti, str. P.A., sector 2, astfel că în mod greşit a fost citat pentru judecarea recursului la adresele amintite mai sus.
Astfel, prin cererea înregistrată la 16.03.2000, la Judecătoria Buftea, prin care a solicitat luarea dosarului pentru copii xerox, contestatorul şi-a indicat adresa actuală (din str. P.A.), situaţie care se apreciază că reprezintă o conformare la prevederile art. 177 alin. 3 din Codul de procedură penală.
Ulterior acestei date nu a fost prezent la vreun termen de judecată, instanţele ignorând schimbarea intervenită în adresa contestatorului.
Cea de-a doua critică - vizând încălcarea dreptului de apărare la judecarea recursului - nu constituie motiv de contestaţie în anulare, urmând a fi înlăturată.
De asemenea, nu poate fi reţinut drept temei juridic al prezentei contestaţii în anulare cazul prevăzut la art. 386 lit. b) din Codul de procedură penală.
în consecinţă, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a ll-a penală, prin Decizia penală nr. 821 din 24 mai 2001, a admis contestaţia în anulare formulată de contestatorul T.N. şi a desfiinţat Decizia penală nr. 1405 din 13.09.2001.
Curtea, rejudecând recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, ca urmare a admiterii contestaţiei în anulare, a reţinut următoarele:
Cu privire la primul motiv de recurs invocat, referitor la faptul că tribunalul în mod greşit a dispus schimbarea încadrării juridice dintr-o infracţiune prevăzută de art. 214 alin. 1 (gestiune frauduloasă) în două infracţiuni în concurs real, respectiv o infracţiune prevăzută de art. 214 alin. 1 din Codul penal şi o infracţiune de delapidare, prevăzută de art. 2151 din Codul penal, Curtea apreciază critica întemeiată.
Tribunalul a defalcat situaţia de fapt, deşi în motivare a reţinut calitatea de funcţionar pe care o avea inculpatul în cadrul S.C. "E." S.R.L.
Instanţa de apel a motivat schimbarea încadrării juridice prin faptul că, faţă de situaţia de fapt expusă în rechizitoriu, trebuia să primească o dublă încadrare juridică, corespunzător fiecărei fapte imputate inculpatului: pe de o parte, neîncasarea unor facturi şi pricinuirea, prin aceasta, a unei pagube părţii vătămate (faptă încadrabilă în dispoziţiile art. 214 alin. 1 din Codul penal), iar, pe de altă parte, însuşirea contravalorii unor facturi încasate (faptă încadrabilă în dispoziţiile art. 215 din Codul penal, având în vedere calitatea de funcţionar a inculpatului).
Curtea a apreciat că raţionamentul tribunalului este greşit, întrucât, dacă se porneşte de la premisa că inculpatul are calitatea de funcţionar, acesta nu putea fi subiect activ decât al infracţiunii de delapidare, nu şi al infracţiunii de gestiune frauduloasă.
Subiect activ al infracţiunii prevăzute de art. 214 din Codul penal este persoana care are sarcina de a administra sau conserva bunurile altei persoane, or, inculpatul, în calitate de funcţionar, nu putea comite această infracţiune.
Cea de-a doua critică a parchetului vizează greşita achitare a inculpatului, critică pe care Curtea a apreciat-o ca nefondată.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a constatat că faptele imputate inculpatului nu sunt susţinute de nici un mijloc de probă.
Din analiza anexei la plângerea formulată de partea vătămată, rezultă că aceleaşi facturi precizate de aceasta, a căror valoare ar fi fost însuşită de inculpat, se regăsesc între facturile presupus neîncasate de acesta, situaţie evident contradictorie.
Inculpatul a negat constant comiterea faptelor ce i se impută, iar alte probe în dosar, care să-i combată această apărare, nu există, exceptând sesizarea părţii vătămate. Conform însă art. 75 din Codul de procedură penală, declaraţiile părţii vătămate pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.
Cum în cauză nu există nici o probă incriminatorie pentru inculpat, care să dovedească existenţa delapidării, Curtea constată netemeinicia acestui motiv de recurs invocat de parchet.
Pentru considerentele mai sus expuse, Curtea, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală, a admis recursul parchetului şi a casat în totalitate ambele hotărâri, numai în sensul reţinerii corecte a încadrării juridice.
Sub acest aspect, în temeiul art. 334 din Codul de procedură penală, s-a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracţiunea de gestiune frauduloasă, prevăzută de art. 214 alin. 1 din Codul penal, astfel cum a fost reţinută în rechizitoriul Parchetului, în infracţiunea de delapidare, prevăzută de art. 2151 din Codul penal, pentru motivele care au fost mai sus dezvoltate.
Curtea a considerat că este necesară schimbarea încadrării juridice, chiar dacă va fi urmată de achitare, nu numai pentru acurateţea juridică a soluţionării cauzei, dar şi pentru că, lăsând încadrarea juridică din rechizitoriu (art. 214 din Codul penal), nu ar mai fi posibilă o soluţionare corectă a fondului, întrucât pentru această infracţiune ar prima constatarea lipsei plângerii prealabile, cu consecinţe diferite pe plan penal şi asupra laturii civile.
Prin urmare, reţinând încadrarea juridică a faptei ca fiind cea prevăzută de art. 2151 din Codul penal, Curtea a dispus achitarea inculpatului în baza art. 11 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală raportat la art. 10 lit. a) din Codul de procedură penală (nu s-a dovedit existenţa faptei).
Pe cale de consecinţă, conform art. 346 alin. 3 din Codul de procedură penală, a respins ca nefondată acţiunea părţii civile S.C. "E." S.R.L.
NOTĂ:
Delapidarea nu poate fi săvârşită decât de o persoană care are calitatea de funcţionar şi care, în această calitate, gestionează sau administrează bunuri.
Noţiunea de funcţionar este explicată în art. 147 din Codul penal.
Pentru calitatea de funcţionar este esenţial ca persoana să exercite o însărcinare în serviciul unei alte persoane. Nu interesează dacă însărcinarea are caracter permanent sau temporar, dacă este sau nu plătită sau titlul cu care se exercită şi nici modul cum a fost învestită persoana.
Persoana care are, potrivit legii penale, calitatea de funcţionar, pentru a putea fi subiect activ al infracţiunii de delapidare, trebuie să aibă şi calitatea de gestionar sau administrator al bunurilor delapidate.
Infracţiunea de gestiune frauduloasă nu poate fi săvârşită decât de persoana care are sarcina de a administra sau conserva bunurile altei persoane, nefiind un subiect calificat ca în cazul delapidării. Administrarea presupune desfăşurarea unei activităţi corespunzătoare naturii şi destinaţiei bunurilor, iar conservarea presupune luarea unei măsuri de pază, ocrotire a bunurilor pentru a nu fi sustrase, distruse, degradate.
