Favorizarea infractorului. Cauză de nepedepsire. Condiţii
| Comentarii |
|
Cauza de impunitate, prevăzută de art. 264 alin. 3 din Codul penal, se referă strict la relaţia de rudenie dintre favorizator şi cel favorizat, astfel încât, în măsura în care favorizatorul nu se află într-o asemenea relaţie cu toţi participanţii la infracţiunea principală, cauza de impunitate nu operează.
(Decizia nr. 515/A din 30 august 2001 - Secţia a Il-a penală)
Prin Sentinţa penală nr. 254 din 09.04.2001 a Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. e) din Codul de procedură penală a fost achitat inculpatul C.D. pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea infractorului, prevăzută de art. 264 din Codul penal.
Au fost condamnaţi inculpaţii C.T.V. (fratele inculpatului C.D.), C M. şi M.M. la câte 8 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. a) din Codul penal, cu aplicarea art. 13 din Codul penal.
S-a reţinut, în esenţă, ca situaţie de fapt, că la 21.12.1998 inculpaţii C.T.V., C.M. şi M.M. au hotărât să se deplaseze la Oradea, unde intenţionau să deposedeze o persoană de o mare sumă de bani.
Inculpaţii l-au contactat şi pe inculpatul C.D., fratele inculpatului C.T.V., căruia i-au spus că urmau să se întâlnească la Oradea cu un prieten care le datorează o sumă de bani, propunându-i acestui inculpat să-i conducă cu autoturismul până la Oradea.
Ajunşi la Oradea, inculpatul C.D. a rămas în autoturism, iar ceilalţi trei inculpaţi au aşteptat-o pe partea vătămată (pe care, cu o altă ocazie, o urmăriseră, reţinând astfel toate detaliile referitoare la ora la care se întoarce la domiciliu, traseul parcurs etc.) şi au deposedat-o prin violenţă de geanta pe care o avea asupra sa, cauzându-i un prejudiciu de 13.000 DM.
Cu privire la ajutorul dat de inculpatul C.D., tribunalul a reţinut că, din probele administrate, a rezultat că acesta nu a cunoscut nici intenţiile şi nici activitatea infracţională desfăşurată de ceilalţi inculpaţi la Oradea, din declaraţia sa rezultând că şi-a dat seama că aceştia au sustras geanta în momentul în care inculpatul C.M. a urcat în autoturism cu o geantă asupra sa, văzându-l pe acesta agitat şi insistând să pornească motorul ca să plece din locul respectiv. Din discuţiile purtate în autoturism de cei trei inculpaţi, el a înţeles că aceştia au deposedat prin violenţă o persoană de geanta respectivă, în care se aflau sume de bani.
Cu toate acestea, inculpatul C.D. i-a ajutat fără o înţelegere stabilită dinainte, primind pentru acest ajutor, pe traseul de întoarcere, diferite sume de bani de la fiecare participant la infracţiunea de tâlhărie.
Tribunalul a reţinut că, întrucât inculpatul C.D. I-a ajutat şi pe fratele său să părăsească locul săvârşirii infracţiunii, el este apărat de pedeapsă, conform art. 264 alin. 3 din Codul penal.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, criticând-o, între altele, şi pentru greşita soluţie de achitare a inculpatului C.D.
S-a susţinut că inculpatul C.D. a favorizat săvârşirea infracţiunii comise de fratele său împreună cu ceilalţi doi coinculpaţi, astfel că, în baza art. 264 alin. 3 din Codul penal, cauza de impunitate va opera numai cu privire la fratele său. Având în vedere că această cauză se referă strict la relaţia de rudenie dintre favorizator şi infractor, în măsura în care favorizatorul nu se află într-o asemenea relaţie cu ceilalţi făptuitori, cauza de impunitate nu poate opera.
Raportat la ceilalţi coinculpaţi, fapta inculpatului C.D. constituie infracţiunea de favorizare, întrucât din probe rezultă că anterior săvârşirii infracţiunii, inculpatul C.D. nu a cunoscut nici intenţia şi nici activitatea infracţională a coinculpaţilor, neexistând o înţelegere prealabilă.
Cu privire la latura subiectivă a infracţiunii, inculpatul a acţionat cu intenţie, neavând nici o relevanţă asupra răspunderii sale penale faptul că nu a cunoscut exact infracţiunea săvârşită de coinculpaţii favorizaţi sau forma de participaţie a acestora.
Apelul este fondat.
Potrivit art. 264 alin. 3 din Codul penal, favorizarea săvârşită de soţ sau de o rudă apropiată nu se pedepseşte.
în speţă, fără o înţelegere stabilită anterior sau în timpul săvârşirii infracţiunii, inculpatul C.D. i-a ajutat pe inculpaţii C.M., M.M. şi C.T.V. - fratele său - să părăsească locul faptei, având asupra lor sumele de bani sustrase prin violenţă de la partea vătămată.
Cauza de impunitate prevăzută de art. 264 alin. 3 din Codul penal ar fi operat în cauză numai dacă inculpatul avea calitatea de rudă apropiată în raport cu toţi participanţii la infracţiune, iar nu doar în raport cu unul dintre ei.
Urmează a se admite apelul şi a se dispune condamnarea inculpatului C.D. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 264 din Codul penal.
NOTĂ:
Deşi a rămas definitivă, în privinţa inculpatului C.D., ca urmare a respingerii recursului acestuia, prin Decizia penală nr. 2535/2002 a Curţii Supreme de Justiţie - Secţia penală, apreciem că soluţia analizată este greşită.
Potrivit art. 264 alin. 3 din Codul penal, favorizarea săvârşită de soţ sau de o rudă apropiată nu se pedepseşte.
Această cauză de nepedepsire, întâlnită în termeni identici şi în cazul altor infracţiuni (cum este cazul tăinuirii, prevăzut de art. 221 din Codul penal sau nedenunţării unor infracţiuni, prevăzute de art. 262 din Codul penal), se bazează pe relaţia de puternică afecţiune dintre favorizator şi cel favorizat, care îl determină pe favorizator să săvârşească această infracţiune pentru a-şi apăra de răspundere penală soţul sau ruda apropiată (a se vedea în acest sens, cu referire la tăinuitor, "Practica judiciară penală" voi. III, Ed. Academiei Române, 1992, pagina 147).
Plecând de la raţiunea acestei cauze de nepedepsire, este firesc ca ea să fie aplicabilă nu numai atunci când cel favorizat săvârşeşte singur infracţiunea principală, fără a fi ajutat sau determinat în acest sens de cineva, ci şi atunci când el are calitatea de participant, indiferent sub ce formă, la această infracţiune.
Fără îndoială că ajutorul dat de favorizator soţului sau rudei sale apropiate poate profita implicit şi celorlalţi participanţi, în situaţia în care infracţiunea principală este săvârşită de o pluralitate de infractori, care în cele mai multe cazuri nu sunt soţi sau rude apropiate între ei.
Cu toate acestea, chiar dacă această calitate specială o are favorizatorul faţă de cel favorizat, iar nu şi faţă de ceilalţi participanţi la infracţiunea principală, apreciem că şi în acest caz va opera cauza de impunitate prevăzută de art. 264 alin. 3 din Codul penal.
Deşi legiuitorul a incriminat în art. 264 din Codul penal "ajutorul dat unui infractor", este evident că în cazul în care infracţiunea principală se săvârşeşte în participaţie, favorizatorul comite o singură infracţiune de favorizare, iar nu atâtea infracţiuni câţi participanţi la infracţiunea principală există, chiar dacă ajutându-l pe soţul sau pe ruda sa apropiată, el îi ajută implicit şi pe ceilalţi participanţi.
în consecinţă, săvârşind o singură infracţiune de favorizare şi având calitatea de soţ sau rudă apropiată faţă de cel puţin unul dintre participanţii la infracţiunea principală, favorizatorul va fi apărat de pedeapsă.
De altfel, optând pentru nepedepsirea celui care ajută un infractor, care este soţ sau rudă apropiată cu favorizatorul, legiuitorul nu a făcut vreo distincţie după cum infracţiunea principală a fost comisă doar de cel favorizat sau de acesta împreună cu alte persoane. Neexistând vreo condiţie legală suplimentară, rezultă că această cauză de impunitate va opera în ambele situaţii.
O altă problemă care se ridică este aceea a soluţiei ce urmează a se da în speţă, prin raportare la cazurile în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată.
Constatând că operează cauza de nepedepsire analizată, prima instanţă a dispus achitarea inculpatului, în baza art. 10 lit. e) din Codul de procedură penală, considerând că această cauză de impunitate echivalează cu o cauză care înlătură caracterul penal al faptei.
Avem rezerve faţă de această soluţie.
Deşi în sens larg prin "cauze care înlătură caracterul penal al faptei" se înţeleg toate acele cauze legale care conduc la excluderea vreuneia dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii (pericolul social, vinovăţia şi prevederea faptei de către legea penală), din punct de vedere procesual ele sunt tratate distinct, chiar dacă, în esenţă, determină aceeaşi soluţie (respectiv achitarea inculpatului, în faza de judecată).
Având în vedere că lipsa prevederii faptei de către legea penală este avută în vedere în art. 10 lit. b), iar lipsa gradului de pericol social al unei infracţiuni este prevăzută de art. 10 lit. b1), rezultă că în art. 10 lit. e) au fost avute în vedere doar cauzele care exclud vinovăţia, atât cele reglementate în partea generală a Codului penal (în art. 44- 51, chiar sub denumirea de "cauze care înlătură caracterul penal al faptei"), cât şi cele care se regăsesc în norme speciale, în cazul anumitor infracţiuni.
în acest ultim caz, tocmai pentru a sublinia că este vorba despre o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, legiuitorul a folosit sintagma "fapta nu constituie infracţiune ... " (a se vedea art. 207 din Codul penal sau art. 255 alin. 2 din Codul penal).
Revenind la speţa analizată, considerăm că o cauză de impunitate nu înlătură caracterul penal al faptei, căci fapta a fost săvârşită cu vinovăţie de către făptuitor, fiind totodată întrunite elementele constitutive ale infracţiunii analizate (în acelaşi sens, a se vedea C. Bulai - "Manual de drept penal - Partea generală", Ed. ALL, 1997, pagina 327). Tragerea la răspundere penală a inculpatului nu este însă posibilă, existând o cauză de nepedepsire prevăzută de legiuitor în acest sens, sub forma "nu se pedepseşte ...".
în concluzie, existenţa unei cauze de nepedepsire nu poate atrage achitarea în baza art. 10 lit. e) din Codul de procedură penală.
Suntem de părere că o asemenea cauză de impunitate se încadrează în noţiunea de "condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale", care determină, conform art. 10 lit. f), încetarea procesului penal. Aşa cum s-a arătat în doctrină , ipoteza prevăzută de art. 10 lit. f) are un caracter general şi nelimitat.
Cauzele de impunitate reprezintă cauze speciale de înlăturare a răspunderii penale, având incidenţă în legătură cu anumite infracţiuni, spre deosebire de cauzele enumerate în partea generală a Codului penal chiar sub această titulatură (amnistia, prescripţia răspunderii penale, lipsa sau retragerea plângerii prealabile şi împăcarea părţilor), care privesc orice infracţiune.
Plecând de la constatarea că existenţa vreuneia dintre cauzele generale de înlăturare a răspunderii penale determină fără excepţie încetarea procesului penal (în baza art. 10 lit. f)- lipsa plângerii prealabile, art. 10 lit. g)- amnistie şi prescripţie şi art. 10 lit. h)- împăcarea părţilor şi retragerea plângerii prealabile), este firesc ca şi cauzele speciale de înlăturare a răspunderii penale, cum sunt cauzele de nepedepsire, să aibă în plan procesual acelaşi efect.
Din examinarea cazurilor enumerate în art. 10 lit. f) - j) din Codul de procedură penală, este evident că o cauză de impunitate determină încetarea procesului penal numai în situaţia prevăzută de art. 10 lit. f) teza finală, sub forma condiţiei necesare pentru punerea în mişcare a acţiunii penale. Printr-o asemenea condiţie se înţelege şi absenţa unui impediment, în sens larg, pentru tragerea la răspundere penală, cum este şi situaţia cauzei de impunitate.
în concluzie, soluţia de condamnare a inculpatului este greşită, în speţă impunându-se încetarea procesului penal pornit împotriva acestuia pentru săvârşirea infracţiunii de favorizare a infractorului, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. f) din Codul de procedură penală
