Divorţ cu minori culpă comună. Jurisprudență Despăgubiri, penalităţi; Familie (infracţiuni şi alte probleme în legătură cu familia)
| Comentarii |
|
Judecătoria IAŞI Sentinţă civilă nr. 482 din data de 18.05.2017
Prin Sentința civila nr. 482/26.01.2016 pronunțată în cauză, instanța a admis în parte cererea de chemare în judecată, a dispus desfacerea căsătoriei dintre părți din culpă comună, a dispus ca exercitarea autorității părintești cu privire la minor să se realizeze în mod exclusiv, de către mamă și a stabilit locuința minorului la aceasta, cu obligarea tatălui la pensie de întreținere.
Pentru a decide în acest sens, instanța a reținut că părțile s-au căsătorit la data de , căsătoria fiind înregistrată în Registrul de stare civilă al Primăriei, sub nr. din, din relație rezultând minorul B A C, născut la data de (filele 8-11).
Conform prevederilor art. 6 alin. 6 C.civ., dispozițiile legii noi sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, obligația legală de întreținere. În acord cu dispozițiilor art. 39 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, dispozițiile Codului civil privind divorțul se aplică fără a deosebi între căsătoriile încheiate înainte sau după intrarea sa în vigoare.
Instanța reține că, în conformitate cu dispozițiile art. 373 lit. b Cod civil, divorțul poate avea loc: b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă iar potrivit prevederilor art. 379 alin. 1 din același act normativ, în cazul prevăzut la art. 373 lit. b), divorțul se poate pronunța dacă instanța stabilește culpa unuia dintre soți în destrămarea căsătoriei iar dacă din probele administrate rezultă culpa ambilor soți, instanța poate pronunța divorțul din culpa lor comună, chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cerere de divorț, dispoziții care se coroborează cu cele ale art. 934 C. pr. Civ., care prevăd că instanța va pronunța divorțul din culpa ambilor soți, chiar și atunci când numai unul dintre ei a făcut cerere, dacă din dovezile administrate reiese că amândoi sunt vinovați de destrămarea căsătoriei.
Instanța constată întemeiată cererea de chemare în judecată, din probele administrate în cauză reieșind vina comună a ambelor părți, întrucât acestea nu au făcut eforturi în vederea înlăturării stării tensionate și a menținerii relațiilor de căsătorie și a unei bune comunicări pentru a evita destrămarea familiei. Comportamentul ambelor părți a determinat estomparea afecțiunii dintre soți, a respectului dintre ei și comunității spirituale, astfel cum susține și reclamanta în cererea de chemare în judecată, părțile ajungând să se certe din orice motiv, încălcându-se obligația de respect reciproc, fidelitate și sprijin moral, instanța având în vedere că potrivit dispozițiilor art. 309 alin. 1 C.civ., soții își datorează reciproc respect, fidelitate și sprijin moral, aceștia având îndatorirea de a locui împreună.
Instanța constată că ruptura apărută în relația părților s-a produs și datorită separației în fapt a părților, pârâtul mutându-se de la domiciliul conjugal în ianuarie 2014, în urma unor certuri ivite între părți, relația lor nu a supraviețuit distanței, părțile înstrăinându-se unul de celălalt iar sentimentele de afecțiune pe care le nutreau unul pentru altul estompându-se. Având în vedere și poziția procesuală a pârâtului, care nu a înțeles să se prezinte la nici un termen al acțiunii de divorț, dar și de timpul scurs de la separarea în fapt a părților, este evident că cei doi soți au hotărât să nu mai încerce reluarea vieții de cuplu, ci să pornească pe drumuri diferite, continuarea relației lor nemaifiind, așadar, posibilă.
Astfel, dat fiind ca partile nu mai realizeaza relatii specifice casatoriei, iar o solutie contrara admiterii cererii ar duce la incalcarea dispozitiilor art. 8 din Conventia EDO cu referire la dreptul fiecarei persoane la respectarea vietii private, dat fiind ca raporturile dintre soti sunt grav vatamate si continuarea casatoriei nu mai este posibila, conturandu-se deci culpa comuna in destramarea relatiilor de familie, instanta va dispune desfacerea casatoriei in baza art. 373 lit.b Noul Cod Civil.
În cauza de față, este evident că relațiile dintre soți nu mai corespund celor definite de articolul de lege menționat anterior iar instanța, constatând ca fiind îndeplinite condițiile prevăzute de lege, în temeiul art. 373 lit. b C. civ., ale art. 379 alin. 1 C. civ. și art. 934 C. proc. civ., va admite cererea și va dispune desfacerea căsătoriei din culpa comună a părților.
Sub aspectul capătului de cerere referitor la nume, instanța va da efect dispozițiilor art. 383 alin. 1 C.civ., care stipulează că la desfacerea căsătoriei prin divorț, soții pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, instanța urmând a lua act de această înțelegere prin hotărârea de divorț. Pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soți sau de interesul superior al copilului, instanța poate să încuviințeze ca soții să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, chiar în lipsa unei înțelegeri între ei iar dacă nu a intervenit o înțelegere sau dacă instanța nu a dat încuviințarea, fiecare dintre foștii soți vor purta numele dinaintea căsătoriei, potrivit alin. 2 și 3 ale aceluiași articol. Având în vedere manifestarea de voință a reclamantei în sensul revenirii acesteia la numele purtat anterior căsătoriei, instanța urmează a dispune ca aceasta să revină la numele anterior, acela de N.
În conformitate cu dispozițiile art. 919 C. pr. Civ., la cerere, instanța de divorț se pronunță și cu privire la: a) exercitarea autorității părintești, contribuția părinților la cheltuielile de creștere și educare a copiilor, locuința copilului și dreptul părintelui de a avea legături personale cu acesta; b) numele soților după divorț; c) locuința familiei; d) despăgubirea pretinsă pentru prejudiciile materiale sau morale suferite ca urmare a desfacerii căsătoriei; e) obligația de întreținere sau prestația compensatorie între foștii soți; f) încetarea regimului matrimonial și, după caz, lichidarea comunității de bunuri și partajul acestora.
De asemenea, când soții au copii minori, născuți înaintea sau în timpul căsătoriei ori adoptați, instanța se va pronunța asupra exercitării autorității părintești, precum și asupra contribuției părinților la cheltuielile de creștere și educare a copiilor, chiar dacă acest lucru nu a fost solicitat prin cererea de divorț. Potrivit alin. 3 al aceluiași articol, instanța se va pronunța din oficiu și asupra numelui pe care îl vor purta soții după divorț, potrivit prevederilor Codului civil.
Potrivit anchetei sociale efectuate în cauză, minorul este înscris la Grădinița nr. X din mun. Iași, fiind un copil bine integrat în colectiv, o fire energică, sociabilă, locuiește în fapt cu mama sa, în mun. Iași, proprietatea bunicii materne, imobilul fiind o garsonieră compusă din cameră, baie, bucătărie, fiind mobilat cu cele necesare unui trai decent.
Instanța va analiza cererea reclamantei de exrcitare exclusivă a autorității părintești cu privire la minor prin prisma principiului interesului minorilor, astfel cum este consacrat prin prevederile art. 2 din Legea nr. 272 din 2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, care stabilesc că orice act juridic emis sau încheiat în domeniul respectării și promovării drepturilor copilului se subordonează cu prioritate principiului interesului superior al copilului și ale art. 263 alin. 1 Cod civil, care prevăd că orice măsură privitoare la copil trebuie să fie luată cu respectarea interesului superior al copilului.
Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. 6 din același act normativ, în determinarea interesului superior al copilului se au în vedere cel puțin următoarele: a) nevoile de dezvoltare fizică, psihologică, de educație și sănătate, de securitate și stabilitate și apartenență la o familie; b) opinia copilului, în funcție de vârsta și gradul de maturitate; c) istoricul copilului, având în vedere, în mod special, situațiile de abuz, neglijare, exploatare sau orice altă formă de violență asupra copilului, precum și potențialele situații de risc care pot interveni în viitor; d) capacitatea părinților sau a persoanelor care urmează să se ocupe de creșterea și îngrijirea copilului de a răspunde nevoilor concrete ale acestuia; e) menținerea relațiilor personale cu persoanele față de care copilul a dezvoltat relații de atașament.
Potrivit dispozițiilor art. 483 Cod civil, autoritatea părintească este ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului și aparține în mod egal ambilor părinți. Părinții exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, și îl asociază pe copil la toate deciziile care îl privesc, ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate. Ambii părinți răspund pentru creșterea copiilor lor minori.
Conform dispozițiilor art. 397 din Noul Cod Civil, după divorț, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, afară de cazul în care instanța decide altfel iar dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanța hotărăște ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți.
Dispozițiile art. 36 din Legea 272/2004 stabilesc că ambii părinți sunt responsabili pentru creșterea copiilor lor, exercitarea drepturilor și îndatoririlor părintești trebuie să aibă în vedere interesul superior al copilului și să asigure bunăstarea materială și spirituală a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin menținerea relațiilor personale cu el, prin asigurarea creșterii, educării și întreținerii sale, precum și prin reprezentarea sa legală și administrarea patrimoniului său. Se consideră motive întemeiate pentru ca instanța să decidă ca autoritatea părintească să se exercite de către un singur părinte alcoolismul, boala psihică, dependența de droguri a celuilalt părinte, condamnările pentru infracțiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracțiuni cu privire la viața sexuală, infracțiuni de violență, precum și orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorității părintești.
Având în vedre aceste dispoziții legale, instanța reține că, din probele administrate în cauză, nu reiese vreuna din situațiile menționate de legiuitor și nici vreun alt aspect care ar creea presupunerea rezonabilă că prin exercitarea de către pârât a autorității părintești cu privire la minor, copilul ar fi suspus vreunui risc. Astfel, cum arată și martorul audiat în cauză și propus de către reclamantă, martor care este cumnatul reclamantei și care a avut o relație apropiată cu părțile din cauză, pârâtul nu a fost cunoscut ca fiind o fire nervoasă și violentă, până la incidentul din ianuarie 2014, când părțile s-au separat în fapt în urma unei certe în cadrul căreia pârâtul a acționat cu violență verbală și psihică iar faptul că pârâtul nu s-a implicat în mod constat în creșterea și educarea minorului nu poate convinge instanța de judecată de existența vreunui risc pentru minor, pentru a dispune ca exercitarea autorității părintești să se realizeze în mod exclusiv, de către reclamantă.
De asemenea, în ceea ce privește locuința minorului, instanța reține că, potrivit dispozițiilor art. 496 C. civil, copilul minor locuiește la părinții săi iar dacă părinții nu locuiesc împreună, aceștia vor stabili, de comun acord, locuința copilului.
Potrivit dispozițiilor art. 400 Cod civil, în lipsa înțelegerii dintre părinți sau dacă aceasta este contrară interesului superior al copilului, instanța de tutelă stabilește, odată cu pronunțarea divorțului, locuința copilului minor la părintele cu care locuiește în mod statornic iar dacă până la divorț copilul a locuit cu ambii părinți, instanța îi stabilește locuința la unul dintre ei, ținând seama de interesul său superior.
Prin urmare, având în vedere principiul interesului superior al copilului, faptul că minorul locuiește din ianuarie 2015 numai cu mama, nevoia de stabilitate și echilibru a acestuia, vârsta fragedă a minorului, nevoile emoționale și psihologice specifice vârstei, faptul că reclamanta îi poate oferi copilului condiții materiale și spirituale bune, precum și concluziile raportului de anchetă psihosocială, instanța, în temeiul art. 400 alin. 1 C.civ., va stabili locuința minorului la reclamantă. Instanța are în vedere și faptul că acesta se află la o vârstă la care atașamentul față de mamă este accentuat, prezența efectivă a acesteia și influența sa în dezvoltarea și evoluția copilului fiind deosebit de importante, atașament care reiese din declarațiile martorilor cât și ancheta psihosocială efectuată în cauză. De asemenea, reclamanta-pârâtă realizează venituri stabile, aceasta fiind angajată ca bucătar la un restaurat din localitate.
Referitor la plata pensiei de întreținere, instanța reține că în conformitate cu prevederile art. 402 C. civil, instanța de tutelă, prin hotărârea de divorț, stabilește contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor, dispozițiile titlului V privind obligația de întreținere aplicându-se în mod corespunzător. Potrivit art. 499 Cod civil, tatăl și mama sunt obligați, în solidar, să dea întreținere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum și educația, învățătura și pregătirea sa profesională. Dacă minorul are un venit propriu care nu este îndestulător, părinții au obligația de a-i asigura condițiile necesare pentru creșterea, educarea și pregătirea sa profesională. Părinții sunt obligați să îl întrețină pe copilul devenit major, dacă se află în continuarea studiilor, până la terminarea acestora, dar fără a depăși vârsta de 26 de ani. Întreținerea este datorată de părinte, ea se stabilește până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru 2 copii și o jumătate pentru 3 sau mai mulți copii (art. 529 C. civil).
Instanța reține, astfel cum susține reclamanta, că pârâtul nu este angajat și nu realizează venituri din muncă, urmând a stabili pensia de întreținere raportat la salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată.
Întrucât legea prezumă starea de nevoie a minorului (art. 499 si 525 C.civ.), față de solicitarea părților va obliga paratul la plata unei pensii de întreținere lunare în favoarea minorului în cota procentuală de 1/4 raportată la salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată, începând cu data de 06.05.2015 (data introducerii cererii) și până la majoratul minorului.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, instanța reține că, potrivit dispozițiilor art. 453 alin. 1 C. pr. Civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, însă, ținând cont de principiul disponibilității care guvernează procesul civil, instanța urmează a lua act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
