Executarea pedepsei aplicate pentru săvârşirea infracţiunii de evadare. Pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare se adaugă la pedeapsa în a cărei executare se află condamnatul
| Comentarii |
|
C. pen., art. 33 lit. a), art. 34 lit. a), art. 269 alin. (1) şi (3)
Infracţiunea de evadare prevăzută de art. 269 C. pen. poate constitui ea însăşi al doilea termen al recidivei postcondamnato-rii, când inculpatul se află deja în executarea unei pedepse aplicate pentru o infracţiune sau un concurs de infracţiuni, caz în care pedeapsa aplicată pentru această infracţiune se execută alături de pedeapsa ce a mai rămas de executat, însă dacă inculpatul evadează din starea de arest preventiv sau reţinere, pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare se contopeşte cu pedeapsa ce se aplică pentru infracţiunea pentru care inculpatul a fost reţinut sau arestat preventiv, după regulile prevăzute de art. 34 C. pen., faptele fiind concurente în această situaţie.
C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1924 din 4 iulie 1995
Prin sentinţa penală nr. 957 din 10 mai 1993, Judecătoria Slobozia a condamnat pe inculpatul V.T. la un an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evadare prevăzută în art. 269 alin. (1) C. pen.
In baza art. 269 alin. (3) din acelaşi cod, s-a adăugat la această pedeapsă, pedeapsa anterioară de un an şi 10 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 731 din 1 iulie 1992 a aceleiaşi judecătorii, inculpatul urmând să execute 2 ani şi 10 luni închisoare.
Instanţa a reţinut că, la 22 decembrie 1992, inculpatul a evadat din Penitenciarul Slobozia unde era deţinut în executarea pedepsei de un an şi 10 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 731/1992, fiind ulterior prins.
Prin decizia penală nr. 52/A din 1 februarie 1994, Tribunalul Ialomiţa a respins apelurile declarate de procuror şi de inculpat.
Hotărârea instanţei de apel a rămas definitivă prin nerecurare.
Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.
Potrivit art. 296 alin. (1) C. pen., constituie infracţiune evadarea din starea legală de reţinere sau de deţinere, iar conform alin. (3), pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare se adaugă la pedeapsa ce se execută, fară a se depăşi maximul general al închisorii.
Din textele de lege menţionate rezultă că alin. (3) se aplică numai atunci când evadarea se produce din starea de deţinere pentru o pedeapsă ce se execută în baza unei hotărâri rămase definitivă.
Din examinarea actelor aflate în dosar rezultă că sentinţa penală nr. 731 din 1 iunie 1992, prin care inculpatul a fost condamnat la un an şi 10 luni închisoare pentru infracţiunea de furt calificat, avută în vedere de instanţe la aplicarea art. 269 alin. (3) C. pen., nu era definitivă la data evadării, fiind casată cu trimitere pentru rejudecare prin decizia penală nr. 584 din 25 noiembrie 1992 a Tribunalului Judeţean Ialomiţa.
La rejudecare, inculpatul a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 509 din 1 martie 1993, rămasă definitivă, la aceeaşi pedeapsă.
Aşadar, la data de 22 decembrie 1992, când inculpatul a evadat din penitenciar, el nu era condamnat definitiv, cele două infracţiuni reţinute în sarcina sa, aceea de furt calificat pentru care se afla în stare de deţinere în baza unui mandat de arestare preventivă şi aceea de evadare fiind concurente, deoarece au fost comise mai înainte de a fi fost condamnat definitiv pentru una dintre ele.
In aceste condiţii sunt aplicabile prevederile art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. a) C. pen. cu privire la pedeapsa în caz de concurs de infracţiuni, iar nu dispoziţiile art. 269 alin. (3) C. pen., potrivit cărora pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare se adaugă la pedeapsa ce se execută.
