întreruperea executării pedepsei. Competenţă. Instanţă militară
| Comentarii |
|
Prin sentinţa penală nr. 610 din 8.11.2001, Tribunalul Iaşi a respins ca nefondată cererea de întrerupere a executării pedepsei de 3 ani şi 10 luni închisoare aplicată de Tribunalul Militar Iaşi.
Prima instanţă a reţinut că în cauză nu este îndeplinită cerinţa unei împrejurări speciale, în sensul dispoziţiilor art. 453 lit. c C. proc. pen.
Sentinţa a fost apelată de condamnat şi criticată pentru netemeinicie.
în apelul condamnatului, sentinţa a fost desfiinţată pentru un motiv de nulitate absolută, şi anume pentru încălcarea competenţei materiale, prin decizia penală nr. 11/ 2002 a Curţii de Apel Iaşi.
Pedeapsa privativă de libertate a cărei întrerupere s-a solicitat a fost aplicată prin sentinţa penală nr. 144 din 5.10.2000 a Tribunalului Militar Iaşi.
Conform art. 456 C. proc. pen., instanţa competenţă să dispună asupra întreruperii executării pedepsei este instanţa de executare sau instanţa în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere, corespunzătoare în grad instanţei de executare.
Pornindu-se de la existenţa celor două categorii de instanţe, civile şi militare, prin expresie corespunzătoare în grad instanţei de executare, se înţelege că judecătoriile sunt egale cu tribunalele militare, iar tribunalele cu tribunalele militare teritoriale.
Prin urmare, în cazul în care o persoană condamnată de o instanţă militară cere întreruperea executării pedepsei închisorii, competenţa de a soluţiona cererea revine tribunalului militar, ca instanţă de executare, ori judecătoriei sau tribunalelor civile în raza cărora se află locul de deţinere a petiţionarului, ca instanţă corespunzătoare în grad instanţei de executare.
în speţă, instanţa de executare era Tribunalul Militar Iaşi, în a cărei rază se afla şi locul de deţinere al condamnatului.
încălcând dispoziţiile art. 456 C. proc. pen., Tribunalul Iaşi a pronunţat o hotărâre lovită de nulitate, în condiţiile art. 197 alin. 1 şi 4 C. proc. pen.
Pentru cele precedente, s-a dispus desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei la instanţa competentă, Tribunalul Militar Iaşi.
Trib. Iaşi, decizia penală nr. 11/2002
Notă: în cazul în care condamnatul execută o pedeapsă pronunţată de o instanţă militară, jurisprudenţa a apreciat că cererea de întrerupere a executării pedepsei va fi soluţionată, după caz, de tribunalul militar de mare unitate sau de tribunalul teritorial ca instanţă de executare ori de către judecătoria sau, după caz, de către tribunalul în raza căruia se află locul de deţinere, ca instanţă corespunzătoare în grad instanţei de executare.
Prin urmare, în concepţia instanţei care a pronunţat această decizie (fostul Tribunal Suprem - Secţia Militară, prin decizia nr. 2/1976, publicată în Culegerea de decizii pe 1976), prin expresia „corespunzătoare în grad instanţei de executare" se înţelege că judecătoriile ar fi fost egale în grad cu tribunalele militare de mare unitate, iar tribunalele cu tribunalele militare teritoriale, în baza normelor în vigoare la data respectivă privind organizarea instanţelor militare.
în literatura de specialitate s-a opinat că expresia „instanţe corespunzătoare în grad" trebuie interpretată în sensul că se referă doar la competenţa materială, iar nu şi la competenţa după calitatea persoanei (a se vedea, D. Lupaşcu, G. Oprea, Amânarea şi întreruperea executării închisorii sau a măsurii educative a internării într-un centru de reeducare, în revista Dreptul nr. 9/1997).
în această opinie, cererea de întrerupere a executării pedepsei aplicate de o instanţă militară trebuie soluţionată fie de către instanţa militară de executare, fie de instanţa militară de la locul de deţinere corespunzătoare în grad instanţei militare de executare, după cum locul de deţinere se află în raza teritorială a uneia sau a celeilalte dintre cele două instanţe.
Argumentele care pot fi aduse în sprijinul acestei interpretări sunt, pe de o parte, că fiecare loc de deţinere se află simultan în raza teritorială a unei instanţe civile, dar şi a unei instanţe militare, iar pe de altă parte, legiuitorul a prevăzut expres cererile care se soluţionează exclusiv de către instanţele civile (exemplu, în cazul art. 450 C. proc. pen., art. 4501 C. proc. pen., art. 506 C. proc. pen.), ceea ce nu este şi cazul cererii de întrerupere a executării pedepsei închisorii sau detenţiei pe viaţă.
Acest punct de vedere nu este împărtăşit în totalitate în practică. Unele instanţe judecătoreşti civile, aflate în raza locului de detenţie, soluţionează în prezent cereri de întrerupere a executării unor pedepse aplicate de instanţe militare.
