Judecata în primă instanţă cu inculpaţi arestaţi. Suspendarea judecăţii până la soluţionarea unor excepţii de neconstituţionalitate de către Curtea Constituţională. Înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţa
| Comentarii |
|
Legiuitorul român prin intermediul normelor prevăzute în C.proc.pen. a condiţionat luarea unei măsuri preventive privative de libertate de îndeplinirea cumulativă a trei condiţii de fond: să existe probe sau indicii temeinice privind săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală; fapta respectivă să fie sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii; să fie prezent cel puţin unul dintre temeiurile de arestare, expres şi limitativ prevăzute de art. 148 C.proc.pen.. Odată cu ratificarea de către România în 1994 a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, la acestea s-a adăugat şi condiţia conformităţii dreptului intern cu exigenţele art. 5 paragraf 1 lit. c) al Convenţiei, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dată în aplicarea acesteia. Prin art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale s-a statuat că: „Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audieri.” Acest paragraf impune autorităţilor judiciare obligaţia de a depune diligenţe deosebite în soluţionarea cu celeritate a cauzei. În acest sens, în Cauza Jiga împotriva României/16.03.2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că „perioada reglementată de art. 5 § 1 c) şi 3 din Convenţie se încheie, de obicei, la data pronunţării cu privire la temeinicia acuzaţiei aduse persoanei în cauză, fie şi doar în primă instanţă”. De asemenea, în cauza Scundeanu împotriva României/02.02.2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că „în conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, existenţa unor motive plauzibile pentru a suspecta că persoana arestată a săvârşit o infracţiune este o condiţie sine qua non a legalităţii menţinerii detenţiei. Totuşi, după un anumit timp, acest lucru nu mai este suficient. În acest caz, Curtea trebuie să stabilească dacă celelalte motive invocate de autorităţile judiciare legitimează în continuare privarea de libertate. Atunci când acestea se dovedesc „relevante” şi „suficiente”, verifică, de asemenea, dacă autorităţile naţionale competente au contribuit cu o „diligenţă deosebită” la continuarea procedurii”. Prin urmare, chiar şi în ipoteza în care inculpaţii sunt acuzaţi de comiterea unor faptele grave, când se impune administrarea unui probatoriu complex, nu trebuie omis că, un criteriu foarte important în aprecierea caracterului rezonabil al duratei detenţiei preventive îl reprezintă modul în care cauza a fost instrumentată de către autorităţile judiciare, perioadele în care cercetarea judecătorească este suspendată având repercusiuni negative din această perspectivă. Aplicând principiile anterior expuse şi dispoziţiile legale sus menţionate în speţă, instanţa de recurs constată că menţinerea stării de arest preventiv pe o durată de aproape 2 ani, fără ca în cauză să fi intervenit măcar o soluţie a primei instanţe, în contextul în care judecarea acesteia este suspendată de aproximativ 9 luni, tinde a dobândi un caracter excesiv. Prin urmare, se impune a se dispune faţă de inculpaţi o măsură mai puţin restrictivă de drepturi, care să confere însă garanţii privind desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal.
Secţia penală, Decizia nr. 84 din 20 ianuarie 2011
Prin încheierea de ședință din 18.01.2011 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 4355/30/2009/a1, în baza art. 139 alin. (1) C.proc.pen. raportat la art. 139 alin. (35) C.proc.pen. coroborat cu art. 145 ind.1 alin. (1) C.proc.pen. s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara față de inculpații:. T.L.M., F.N.S., G.C. și alții.
în baza art.145 ind. 1 alin. (2) C.proc.pen. raportat la art. 145 alin. (11) C.proc.pen. pe durata măsurii obligării de a nu părăsi țara, inculpații au fost obligați să respecte următoarele obligații: a) să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanța de judecată ori de câte ori sunt chemați; b) să se prezinte la poliția în a cărei rază teritorială se află domiciliile inculpaților, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori sunt chemați; c) să nu își schimbe locuința fără încuviințarea organului judiciar care a dispus măsura; d) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme.
în baza art. 145 ind. 1 alin. (2) C.proc.pen. raportat la art. 145 alin. (12) lit. c) C.proc.pen. pe durata măsurii obligării de a nu părăsi țara inculpații au fost obligați să respecte următoarele obligații: să nu se apropie de persoanele vătămate, de membrii familiilor acestora, de ceilalți inculpați trimiși în judecată, de martori, și să nu comunice cu aceștia direct sau indirect.
în baza art. 145 alin. (22) C.proc.pen. s-a atras atenția inculpaților că, în caz de încălcare cu rea-credință a măsurii sau a obligațiilor care le revin, se va lua față de aceștia măsura arestării preventive.
în baza art. 145 alin. (21) C.proc.pen. la data rămânerii definitive a prezentei încheieri, câte o copie certificată de pe încheiere se va comunica inculpaților, secției de poliție în a cărei rază teritorială locuiesc aceștia, jandarmeriei, poliției comunitare, organelor competente să elibereze pașaportul, organelor de frontieră, precum și altor instituții, în vederea asigurării respectării obligațiilor care le revin.
S-au respins ca rămase fără obiect, cererile de eliberare provizorie sub control judiciar, formulate de inculpații M., F. și B.
S-a respins ca neîntemeiată, cererea de revocare a arestării preventive formulată de inculpatul F.
Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul Timiș verificând legalitatea și temeinicia arestării preventive, a constatat următoarele:
în data de 27.04.2010 Tribunalul Timiș a dispus sesizarea Curții Constituționale, în urma invocării excepției de neconstituționalitate de inculpatul T., prin avocatul ales. Până în prezent (18.01.2011), din informațiile deținute de tribunal, sesizarea nu a fost soluționată de către instanța constituțională. Cauza a fost suspendată timp de aproximativ 9 luni, în temeiul art. 303 alin. (6) C.proc.pen., text de lege în vigoare la data sesizării Curții Constituționale. De la data arestării preventive a inculpaților și până în acest moment au trecut 23 de luni (aproape doi ani), timp în care s-a finalizat urmărirea penală și a fost sesizată instanța judecătorească, dosarul aflându-se în stadiul cercetării judecătorești în primă instanță, fiind necesară în continuare audierea mai multor martori și persoane vătămate menționate în actul de sesizare.
Tribunalul a apreciat că cererea de sesizare a Curții Constituționale nu este expresia exercitării abuzive a acestui drept, având în vedere că a fost formulată pentru prima dată și vizează texte de lege [art. 148 alin. (1) lit. f) C.proc.pen.] în directă legătură cu măsura preventivă privativă de libertate luată, prelungită și menținută față de inculpat.
Pe de altă parte s-a observat că în dosar sunt judecate în prezent, în stare de arest preventiv, alte încă 8 persoane, iar soluția de suspendare a cauzei este obligatorie și în privința acestora [potrivit art. 303 alin. (2) C.proc.pen. disjungerea devenea posibilă doar dacă procesul era suspendat pentru motivul că inculpatul suferea de o boală gravă, nu și în cazul sesizării Curții Constituționale], chiar dacă aceștia nu au invocat vreo excepție de neconstituționalitate. Prin urmare, suspendarea procesului este o dispoziție de natură să îi afecteze în mod direct și pe aceștia.
Potrivit art. 5 paragraful 3 din Convenția europeană a drepturilor omului „orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere”.
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, durata rezonabilă a procedurii se apreciază în funcție de: complexitatea cauzei, atitudinea inculpatului și comportamentul autorităților.
Sub aspectul probatoriului cauza este una complexă, având în vedere că cercetarea judecătorească presupune reaudierea persoanelor vătămate și a martorilor ascultați la urmărire penală. Un anumit grad de complexitate este evidențiat de numărul persoanelor implicate și care urmează a fi audiate, ceea ce presupune o perioadă mai îndelungată în administrarea probelor.
în faza de judecată inculpații nu au încercat tergiversarea dosarului, avocații acestora fiind prezenți la fiecare termen și formulând concluzii cu privire la toate aspectele care au fost puse în discuție.
în ce privește comportamentul autorităților, s-a reținut că procesul este suspendat de aproximativ 9 luni ca urmare a exercitării de către unul dintre inculpați a unui drept procesual (invocarea unei excepții de neconstituționalitate), autoritățile naționale purtând responsabilitatea pentru acest interval de timp în care mijloacele de probă nu au fost administrate.
în raport de aceste criterii conturate în jurisprudența CEDO, tribunalul a apreciat că în prezent, după 23 de luni de la momentul privării de libertate și în contextul în care procesul se află în continuare suspendat ca urmare a sesizării Curții Constituționale, au fost încălcate prevederile art.5 paragraful 3 din Convenția Europeană a drepturilor omului referitoare la termenul rezonabil.
Potrivit jurisprudenței înaltei Curți de Casație și Justiție (decizia penală nr. 1730/12.05.2009, publicată pe pagina de internet a instanței), în cazul în care instanța de judecată constată că, în raport cu criteriile menționate, termenul rezonabil al arestării preventive a fost încălcat, aceasta poate dispune, conform art. 139 alin. (1) C.proc.pen., înlocuirea măsurii arestării preventive luată în temeiul art. 148 alin. (1) lit. f) cu o măsură preventivă neprivativă de libertate, conferind încălcării termenului rezonabil al arestării preventive semnificația schimbării temeiului care a determinat luarea măsurii, prevăzut în art. 148 alin. (1) lit. f) C.proc.pen., și anume a condiției referitoare la pericolul concret pentru ordinea publică. Totodată, din considerentele acestei decizii se desprinde ideea că o acuzație gravă (în cauză inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de trafic de persoane, trafic de minori, proxenetism, toate în formă continuată și în stare de recidivă postexecutorie) nu poate fi de natură să conducă la concluzia potrivit căreia arestarea preventivă trebuie menținută și după depășirea termenului rezonabil.
în consecință, tribunalul a apreciat că în prezent s-au modificat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive și se impune înlocuirea acesteia cu măsura obligării de a nu părăsi țara.
împotriva încheierii de ședință din 18.01.2011 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 4355/30/2009/a1 a declarat recurs, în termen legal, Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T - Serviciul Teritorial Timișoara, susținând că este netemeinică deoarece printr-o interpretare eronată a materialului probator, a aprecierii eronate a pericolului social a fost înlocuită măsura arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara față de inculpații: T.L.M., F.N.S., G.C. și alții.
Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T - Serviciul Teritorial Timișoara a criticat soluția instanței pentru netemeinicie, susținând că există probe certe că inculpații s-au constituit în grup infracțional organizat tocmai pentru a spori gradul de reușită a scopului urmărit și anume, intimidarea victimelor și obținerea supremației asupra bunurilor acestora, cât și a psihicului acestora; că dosarul cauzei conține dovezi certe că inculpații au folosit acte de amenințare pentru a determina victimele să practice prostituția în scop financiar și nicidecum nu se poate pune problema unei propuneri amiabile de ofertă pentru practicarea prostituției. Totodată, s-a susținut că această activitate nu a fost lăsată la latitudinea victimelor ci dimpotrivă, ea a fost impusă de inculpați, atât prin asigurarea unor spații locative unde victimele să-și racoleze clienții, cât și faptul că acestea nu puteau dispune în mod liber de veniturile obținute în acest mod, întrucât la finalul „zilei de muncă” banii erau ridicați și intrau în posesia inculpaților. în motivarea recursului, s-a mai susținut că punerea în libertate a inculpaților, în mod cert ar duce la influențarea victimelor care nu au fost încă audiate de instanța de judecată, iar lăsarea lor în libertate ar avea ca rezultat retractarea în întregime a acuzațiilor făcute de aceste victime în cursul urmăririi penale. în acest sens, s-a învederat că există dovada solidă că inculpații au influențat financiar pe partea vătămată S.P. pentru a-și retrage plângerea formulată, sub aspectul art. 194 și art. 189 alin. (2) C.pen., respectiv că la dosar s-a depus în xerocopie declarația de martor a numitului M.O. la data de 28.01.2010 la sediul DIICOT- Serviciul Teritorial Timișoara, în care acesta confirmă expedierea în sistem Wester-Union a sumei de 8.000 euro pe numele părții vătămate S.P. și a concubinei acestuia B.L., în scopul retractării acuzațiilor pe care acesta le-a făcut în timpul urmăririi penale.
S-a arătat că, mai mult, același martor confirmă faptul că la data prezentării materialului de urmărire penală inculpatului I.I., acesta a solicitat procurorului de caz confruntarea cu partea vătămată S.P., ocazie cu care acesta din urmă și-a retractat acuzația în raport cu acest inculpat, fiind lesne de înțeles, în opinia parchetului, că și acest inculpat a contribuit financiar la influențarea părții vătămate pentru a-și retracta plângerea. în acest condiții, Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T - Serviciul Teritorial Timișoara a susținut că nu există nici un fel de dubiu cu privire la intenția inculpaților de a influența martorii și părțile vătămate în speranța retractării plângerilor și a oricăror urme de implicare infracțională.
în opinia Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T - Serviciul Teritorial Timișoara, hotărârea instanței de fond este netemeinică, deoarece din materialul probator al dosarului rezultă că lăsarea în libertate a inculpaților prezintă un real pericol atât pentru ordinea publică, cât și pentru buna funcționare a ordinii de drept, cât mai ales în raport cu părțile implicate, care vor avea de suferit presiuni psihice sau chiar fizice din partea inculpaților lăsați în libertate, aceștia urmărind intimidarea victimelor cu scopul retractării declarațiilor de acuzare la adresa lor.
Analizând legalitatea și temeinicia încheierii penale recurate prin prisma motivelor de recurs precum și din oficiu conform art. 3856 alin. (3) C.proc.pen., instanța de recurs constată că recursul declarat de Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T - Serviciul Teritorial Timișoara este nefondat, pentru următoarele considerente:
Legiuitorul român prin intermediul normelor prevăzute în C.proc.pen. a condiționat luarea unei măsuri preventive privative de libertate de îndeplinirea cumulativă a trei condiții de fond: să existe probe sau indicii temeinice privind săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală; fapta respectivă să fie sancționată de lege cu pedeapsa închisorii; să fie prezent cel puțin unul dintre temeiurile de arestare, expres și limitativ prevăzute de art.148 C.proc.pen.. Odată cu ratificarea de către România în 1994 a Convenției Europene a Drepturilor Omului, la acestea s-a adăugat și condiția conformității dreptului intern cu exigențele art. 5 paragraf 1 lit. c) al Convenției, precum și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, dată în aplicarea acesteia.
Dispozițiile Convenției fac trimitere, în primul rând, în ceea ce privește luarea măsurii arestării preventive, la legislația națională, consacrând obligația de a fi respectate atât normele de fond, cât și cele de procedură prevăzute de către aceasta; dar, cu toate acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că orice măsură preventivă trebuie să fie conformă cu scopul urmărit de art. 5 al Convenției, scop care constă în protejarea individului împotriva privărilor arbitrare de libertate. Astfel, se impune nu numai ca privarea de libertate să aibă loc cu respectarea dispozițiilor dreptului intern, ci este necesar ca acesta din urmă să fie, la rândul său, în acord cu prevederile Convenției, inclusiv cu principiile generale pe care aceasta, deși nu le enunță expres, le conține în mod implicit.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat care este principiul general care trebuie să guverneze această materie, în cauza Wemhoff : „detenția preventivă trebuie să aibă un caracter excepțional, starea de libertate fiind starea normală - și ea nu trebuie să se prelungească dincolo de limitele rezonabile - independent de faptul că ea se va computa sau nu din pedeapsă”. Aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenții provizorii se face luându-se în considerare circumstanțele concrete ale fiecărui caz, pentru a vedea în ce măsură „există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumției de nevinovăție, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate” (cauzele Labita c. Italia, Neumeister c. Austria, Stasaitis c. Lituania). în concepția instanței europene, privarea de libertate a unei persoane este o măsură atât de gravă, încât ea nu se justifică decât atunci când alte măsuri, mai puțin severe, sunt considerate ca insuficiente pentru salvgardarea unui interes personal sau public ce ar impune detenția. Curtea Europeană a arătat că nu este suficient ca detenția să fie conformă dreptului național, în plus, ea trebuie să se dovedească necesară, în circumstanțele cauzei. Prin urmare, instanța este obligată să vegheze la un just echilibru între durata măsurii privării de libertate pe de o parte și interesul public de protecție a cetățenilor împotriva comiterii de infracțiuni grave, dedus din modul de săvârșire al faptei cu privire la care există indicii că a avut loc cu participarea inculpatului și din consecințele acesteia, precum și interesul desfășurării în bune condiții a procesului penal.
într-adevăr, așa cum a arătat și Tribunalul Timiș, în speță, se impune a se avea în vedere faptul că prin art. 5 paragraful 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale s-a statuat că: „Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audieri.” Acest paragraf impune autorităților judiciare obligația de a depune diligențe deosebite în soluționarea cu celeritate a cauzei. în acest sens, în Cauza Jiga împotriva României/16.03.2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că „perioada reglementată de art. 5 § 1 c) și 3 din Convenție se încheie, de obicei, la data pronunțării cu privire la temeinicia acuzației aduse persoanei în cauză, fie și doar în primă instanță”. De asemenea, în cauza Scundeanu împotriva României/02.02.2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că „în conformitate cu jurisprudența sa constantă, existența unor motive plauzibile pentru a suspecta că persoana arestată a săvârșit o infracțiune este o condiție sine qua non a legalității menținerii detenției. Totuși, după un anumit timp, acest lucru nu mai este suficient. în acest caz, Curtea trebuie să stabilească dacă celelalte motive invocate de autoritățile judiciare legitimează în continuare privarea de libertate. Atunci când acestea se dovedesc „relevante” și „suficiente”, verifică, de asemenea, dacă autoritățile naționale competente au contribuit cu o „diligență deosebită” la continuarea procedurii. Prin urmare, chiar și în ipoteza în care inculpații sunt acuzați de comiterea unor faptele grave, când se impune administrarea unui probatoriu complex, nu trebuie omis că, un criteriu foarte important în aprecierea caracterului rezonabil al duratei detenției preventive îl reprezintă modul în care cauza a fost instrumentată de către autoritățile judiciare, perioadele în care cercetarea judecătorească este suspendată având repercusiuni negative din această perspectivă.
Aplicând principiile anterior expuse și dispozițiile legale sus menționate în speță, instanța de recurs constată că menținerea stării de arest preventiv pe o durată de aproape 2 ani, fără ca în cauză să fi intervenit măcar o soluție a primei instanțe, în contextul în care judecarea acesteia este suspendată de aproximativ 9 luni, tinde a dobândi un caracter excesiv. Prin urmare, se impune a se dispune față de inculpați o măsură mai puțin restrictivă de drepturi, care să confere însă garanții privind desfășurarea în bune condiții a procesului penal.
Este adevărat că împotriva inculpaților există presupunerea rezonabilă privind comiterea unor infracțiuni grave, respectiv: inculpatul T.L.M., pentru comiterea infracțiunilor prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, art. 329 alin. (1) și (2) C.pen., art. 194 alin. (1) C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen., art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, art.215 alin. (1) C.pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C.pen., inculpatul F.S.N. pentru comiterea infracțiunii prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 329 alin. (1) și (2) C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen., art. 20 C.pen. raportat la art. 174, 175 lit. a) și i) C.pen., art. 194 alin. (1) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen., art. 189 alin. (1), (2) și (5) C.pen. art. 321 alin. (1) și (2) C.pen. , art.279 alin. (1) C.pen., art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/ 2001, art. 215 alin. (1) C.pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C.pen. și art. 37 lit. b) C.pen., inculpatul B.SC pentru comiterea infracțiunii prevăzută de: art. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 194 alin. (1) C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen., art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/ 2001; toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C.pen. și art. 37 lit. b) C.pen., inculpatul I.I. pentru comiterea infracțiunii prevăzută de: art.7 din Legea nr. .39/2003, art.189 alin. (1), (2) și (5) C.pen., art.194 alin. (1) C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen., art. 321 alin. (1) și (2) C.pen., art.279 alin. (1) C.pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C.pen., inculpatul Ș.D. pentru comiterea infracțiunii prevăzută de: art. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 189 alin. (1), (2) și (5) C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen., art.321 alin. (1) și (2) C.pen., art. 194 alin. (1) C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C.pen. și art. 37 lit. b) C.pen., inculpatul M.C. pentru comiterea infracțiunii prevăzută de: art. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 189 alin. (1), (2) și (5) C.pen., art. 194 alin. (1) C.pen., art. 182 alin. (1) C.pen., art. 321 alin. (1) și (2) C.pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C.pen., inculpatul C.N., pentru comiterea infracțiunii prevăzută de: art. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 194 alin. (1) C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen., art. 182 alin. (1) C.pen., art.189 alin. (1), (2) și (5) C.pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C.pen., inculpatul G.C. pentru comiterea infracțiunii prevăzută de: art. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 329 alin. (1) și (2) C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen., art. 321 alin. (1) și (2) C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen., art. 20 C.pen. raportat la art. 174, 175 lit. i) C.pen., art. 194 alin. (1) C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen., art. 189 alin. (1), (2) și (5) C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen., art.26 raportat la art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) și art.37 lit. a) C.pen., inculpatul F.D., pentru comiterea infracțiunii prevăzută de: art. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 189 alin. (1), (2) și (5) C.pen., art. 194 alin. (1) C.pen., art. 321 alin. (1) și (2) C.pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C.pen., însă, așa cum s-a arătat anterior, trebuie avută în vedere durata arestului preventiv și stadiul de judecare a cauzei.
Prin încheierea penală nr. 20/CC/19.02.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 1044/30/2009 a fost admisă propunerea de arestare preventivă a inculpaților T., F.,G., B., I., Ș., F., M., S., T. și C. formulată de Ministerul Public - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Biroul Teritorial Timiș și s-a dispus arestarea preventivă a acestora pentru o perioadă de 29 de zile, fiind emise mandatele de arestare preventivă. Prin încheierea nr. 44/CC/03.04.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 2077/30/2009 s-a dispus luarea măsurii arestării preventive și față de inculpatul C., emițându-se mandatul de arestare preventiva. Prin urmare, cu excepția inculpatului C.N. aflat în stare de privare de libertate începând cu data de 2.04.2009, ceilalți inculpați au fost reținuți și, ulterior, arestați începând cu 18.02.2009.
în ceea ce privește stadiul de soluționare a cauzei, se constată că prin încheierea din data de 27.04.2010 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 3455/30/2009 s-a dispus suspendarea judecății cauzei, urmare a sesizării Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate invocată de inculpatul T.L.M. Astfel, pe o perioadă de nouă luni în cauză nu s-a mai efectuat nici un act de cercetare judecătorească, neputându-se reține vreo culpă a inculpaților pentru această situație.
în motivele de recurs ale Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T - Serviciul Teritorial Timișoara s-a învederat existența unor declarații privind exercitarea de presiuni asupra unei părți vătămate și încercarea realizării unor înțelegeri frauduloase cu aceasta, însă aceste aspecte au fost sesizate în urmă cu un an, respectiv în 28.01.2010, pierzându-și caracterul de actualitate. Mai mult, presupunerea (neexistând probe concrete în acest sens) privind posibilitatea schimbării declarațiilor de către unii martori sau părți vătămate prin lăsarea în libertate a inculpaților, este lipsită de relevanță sub aspectul analizat de instanță întrucât legea nu face nicio deosebire în ceea ce privește forța probantă a declarațiilor părții vătămate sau martorilor în raport cu împrejurarea că au fost administrate în cursul urmăririi penale sau cercetării judecătorești; neexistând nici un temei legal pentru a se crea o ordine de preferință între declarațiile succesive ale acestora, singurul criteriu fiind de a corespunde adevărului și de a se corobora cu celelalte probe administrate. Pe de altă parte, înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara este însoțită de obligația inculpaților să nu se apropie de persoanele vătămate, de membrii familiilor acestora, de ceilalți inculpați trimiși în judecată, de martori, și să nu comunice cu aceștia direct sau indirect; iar în caz de încălcare a obligației sunt incidente dispozițiile art. 145 alin. (3) C.proc.pen., ceea ce constituie garanții suficiente și rezonabile pentru ca ipoteza prezentată de procuror să nu se realizeze. Totodată, a refuza beneficiul aplicării măsurii obligării de a nu părăsi țara pentru evenimente petrecute în urmă cu un an ar face ca o asemenea dispoziție să fie pusă sub semnul arbitrariului și nu al unei analize judicioase a condițiilor reglementate de C.proc.pen..
Față de considerentele anterior expuse, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C.proc.pen. instanța a respins ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T - Serviciul Teritorial Timișoara împotriva încheierii de ședință din 18.01.2011 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 4355/30/2009.
(Judecător dr. Marian Bratiș)
