Latura obiectivă a infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti
| Comentarii |
|
C.A. Ploieşti, nr. 542 din 20.06.2007
Prin dispoziţiile art. 271 alin. (2) C.pen., legiuitorul ocroteşte o stare de fapt fundamentată pe o hotărâre judecătorească aflată în vigoare la momentul săvârşirii acţiunii incriminate de acest text, prin atingerea adusă respectivei situaţii de fapt, materializată în împiedicarea părţii vătămate de a folosi imobilul aflat în stăpânirea sa legitimă şi implicit lezarea relaţiilor sociale legate de autorizarea înfăptuirii justiţiei prin hotărâri judecătoreşti. Aşadar,latura obiectivă şi subiectivă a infracţiuniide nerespectarea hotărârilor judecătoreşti se realizează prin comiterea acelor acte materiale, apte a obstrucţiona exerciţiul drepturilor de către titularul proprietar, cum ar fi ocuparea unei suprafeţe locative, încuierea ori blocarea vreunei uşi de acces în cadrul construcţiei, inclusiv prin introducerea unor lucruri aparţinând făptuitorului nelegitim, consumându-se la momentul creării stării de pericol pentru funcţionarea statului de drept, determinat la intervenţia autorităţii judecătoreşti.
Prin sentinţa penală nr. 1250 din 24 octombrie 2006 a Judecătorei Moreni s-a dispus condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, prevăzută şi pedepsită de art. 271 alin. (2) C.pen., la pedeapsa de 6 (şase) luni închisoare cu suspendarea condiţionată a executării, pe durata de 2 ani şi 6 luni, în conformitate cu art. 81-83 C.pen. Conform art. 7 din Legea nr. 543/2002 s-a revocat beneficiul graţierii pentru sancţiunea de 5 milioane ROL, amendă penală aplicată prin sentinţa penală nr. 561/2002 pronunţată de aceeaşi instanţă, urmând ca în final inculpatul să executate alăturat această pedeapsă.În latură civilă, s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară săvârşirii infracţiunii.Sentinţa primei instanţe a fost confirmată de Tribunalul Dâmboviţa, care prin decizia penală nr. 105 din 24 aprilie 2007 a respins ca nefondat apelul exercitat de inculpat, vizând existenţa faptei şi a vinovăţiei.Împotriva acestor hotărâri a declarat recurs în termenul legal inculpatul, criticându-le ca fiind nelegale şi netemeinice.În esenţă a susţinut că în mod greşit a fost condamnat pentru nerespectarea hotărârilor judecătoreşti deoarece nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii incriminate prin dispoziţiile art. 271 alin. (2) C.pen., atâta timp cât s-a dovedit că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, prin uzucapiune de lungă durată.Pe de altă parte, executarea silită efectuându-se împotriva administratorului clădirii, nici nu ar fi cunoscut intenţia părţii vătămate de a locui în aceasta. În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri şi achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C.proc.pen., cu exonerarea de orice răspundere penală şi civilă.Recursul nu este fondat.Verificând hotărârile atacate, pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei, a înscrisurilor prezentate ca acte noi în recurs, în raport de motivele invocate ce se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 3859alin. (l) pct. 12 şi art. 18 C.proc.pen, precum şi din oficiu, în limitele art. 3859alin. (3) şi art. 3858din acelaşi cod, rezultă că instanţele anterioare au stabilit corect fapta, împrejurările săvârşirii acesteia şi vinovăţia inculpatului, care-şi găsesc corespondent în probele administrate, ce au fost complet analizate şi just apreciate.Prin dispoziţiile art. 271 alin. (2) C.pen., legiuitorul ocroteşte o stare de fapt fundamentată pe o hotărâre judecătorească aflată în vigoare la momentul săvârşirii acţiunii incriminate de acest text, prin atingerea adusă respectivei situaţii de fapt, materializată în împiedicarea părţii vătămate de a folosi imobilul aflat în stăpânirea sa legitimă şi implicit lezarea relaţiilor sociale legate de autorizarea înfăptuirii justiţiei prin hotărâri judecătoreşti.Aşadar latura obiectivă şi subiectivă a infracţiunii de nerespectarea hotărârilor judecătoreşti se realizează prin comiterea acelor acte materiale, apte a obstrucţiona exerciţiul drepturilor de către titularul proprietar, cum ar fi ocuparea unei suprafeţe locative, încuierea ori blocarea vreunei uşi de acces în cadrul construcţiei inclusiv prin introducerea unor lucruri aparţinând făptuitorului nelegitim, consumându-se la momentul creării stării de pericol pentru funcţionarea statului de drept, determinat la intervenţia autorităţii judecătoreşti.În speţă, prin sentinţa civilă nr. 4362/1998 a Judecătoriei Târgovişte, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 981/1999 a Tribunalului Dâmboviţa, pronunţate în contradictoriu şi cu recurentul în calitate de intervenient în interes propriu, s-a admis acţiunea în revendicare exercitată de partea vătămată - intimată, dispunându-se obligarea pârâtei S.G.C.L.T. Dâmboviţa să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul, situat în municipiul Moreni, judeţul Dâmboviţa, str. S., reidentificat ulterior sub numărul 8.Ulterior, prin sentinţa penală nr. 561 din 17 mai 2002 pronunţată de Judecătoria Moreni, definitivă prin decizia penală nr. 1390 din 11 octombrie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti, alături de alţi inculpaţi, recurentul a fost condamnat în temeiul art. 271 alin. (2) C.pen. la pedeapsa de 5.000.000 ROL amendă penală, pentru infracţiunea de nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, având ca obiect situaţia de fapt stabilită cu autoritate de lucru judecat de instanţele civile menţionate. Totodată, reţinând existenţa faptei şi vinovăţiei, instanţele penale au dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul obligării coinculpatilor să lase părţii vătămate, în deplină proprietate şi posesie imobilul cu destinaţie de locuinţă situat la adresa de mai sus.Prin procesul verbal nr. 259 încheiat la 14 iulie 2003, la cererea părţii vătămate, executorul judecătoresc a adus la îndeplinire aceste dispoziţii civile declarând ca fiind scoşi din posesia spaţiilor folosite pe inculpaţii respectivi, inclusiv recurentul, care fiind prezent la executarea silită au luat cunoştinţă că în situaţia în care nu lasă imobilul în deplină proprietate şi posesie a titularului legitim, comite infracţiunea incriminată în art. 271 C.pen. Legalitatea actelor de executare civilă silită a fost confirmată prin decizia civilă nr. 301 din 20 octombrie 2004 a Tribunalului Dâmboviţa care, modificând sentinţa civilă nr. 956 din 11 noiembrie 2003 a Judecătoriei Moreni, a respins contestaţia la executare introdusă de recurent. Prin urmare, susţinerea acestuia privind necunoaşterea situaţiei juridice a imobilului în litigiu şi restabilirea drepturilor legitime determinate de autoritatea judecătorească nu este reală, el fiind parte intervenientă atât în procesele civile cât şi semnând procesul verbal de punere în posesie, pe care l-a contestat în condiţiile legii civile.Separat de aceasta, din probele administrate rezultă că, nesocotind titlurile executorii (civil şi penal) precum şi noua situaţie de fapt stabilită conform hotărârii judecătoreşti, după circa două luni de la respingerea contestaţiei la executare, recurentul nu numai că nu a eliberat spaţiile ocupate fără drept, dar a trecut la efectuarea şi a altor acte de împiedicare a folosinţei imobilului că către titularul legitim, depozitând într-una din camerele aparţinând părţii vătămate diferite aparate electrocasnice (frigider, televizor,piese de mobilier). Mai mult s-a extins şi în altă cameră, iar pentru împiedicarea accesului acesteia a zidit breşa creată în peretele despărţitor special pentru facilitarea exercitării dreptului de folosinţă. În atare situaţie, în raport de textele de lege menţionate în precedente şi consideraţiile făcute pe marginea acestora, cât timp hotărârile judecătoreşti intrate sub puterea lucrului judecat nu au fost desfiinţate, contestarea legitimităţii dreptului de proprietate al reclamantei, invocându-se diferite moduri de dobândire acceptate de legea civilă nu poate înlătura răspunderea penală, instituită prin dispoziţiile art. 271 alin. (2) C.pen. Concluzionând, actele materiale stabilite în sarcina recurentului-inculpat, dovedite prin probe utile şi concludente pentru aflarea adevărului, în cazul infracţiunilor ce împiedică înfăptuirea justiţiei, realizează elementele constitutive ale infracţiunii de nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, cum legal au concluzionat instanţele anterioare.
