Plângere împotriva ordonanţei privind restituire bunuri. Măsuri asiguratorii
| Comentarii |
|
Conform art. 163 alin. (1) C.proc.pen., măsurile asiguratorii se iau în cursul procesului penal de procuror sau de instanţa de judecată şi constau în indisponibilizarea, prin instituirea unui sechestru, a bunurilor mobile şi imobile în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii.
Potrivit art. 168 alin. (1) C.proc.pen., în contra măsurii asigurătorii luate şi a modului de aducere la îndeplinire a acesteia, învinuitul sau inculpatul, partea responsabilă civilmente, precum şi orice altă persoană interesată se pot plânge procurorului sau instanţei de judecată, în orice fază a procesului penal.
Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia nr. 1225 din 18 septembrie 2013
Prin sentinţa penală nr. 332/26.07.2013, Tribunalul Dâmboviţa a respins cererea astfel cum a fost precizată, formulată prin mandatar avocat şi însuşită de către petentul P.G.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa sub nr. 3657/120/2013 la data de 27.05.2013, petentul P.G., prin avocat, a formulat plângere împotriva ordonanţei dată în dosarul nr. 632/P/2011 la data de 7.03.2013, solicitând restituirea sumelor de 3.000 lei şi 350 euro asupra cărora a fost instituit sechestru asigurător. În motivarea cererii s-a arătat că sumele de bani asupra cărora a fost instituit sechestru asigurător aparţineau soţiei petentului, iar în cauză nu a fost stabilit un prejudiciu. În vederea soluţionării cererii, s-a dispus ataşarea dosarului de urmărire penală. În cadrul şedinţei publice de la termenul din 25.06.2013, petentul şi-a însuşit cererea formulată prin avocat, cauza fiind amânată în vederea depunerii ordonanţei contestate şi a precizării obiectului cererii. La dosar, din partea Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, a fost înaintată ordonanţa emisă la 7.03.2013. În cadrul şedinţei publice de la termenul din 26.07.2013, petentul, prin apărător, şi-a precizat cererea, în sensul că îşi întemeiază o astfel de cerere pe dispoziţiile art. 169 alin. (1) teza I C.proc.pen., fiind vorba de o restituire lucruri, precizare de care s-a luat act, cererea fiind reţinută în vederea soluţionării.
Analizând actele şi lucrările dosarului, s-a reţinut că petentul, în calitate de inculpat, este cercetat în dosarul nr. 632/P/2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa. Prin ordonanţa emisă la 7.03.2013, procurorul a dispus în baza art. 163 C.proc.pen., instituirea sechestrului asigurator asupra sumelor de 3.000 lei şi 350 euro, măsură dispusă, potrivit considerentelor ordonanţei, în vederea reparării pagubei, la acel moment petentul fiind cercetat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 26 raportat la art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a), g) şi alin. (3) lit. a) C.pen. cu aplicarea art. 41-42 C.pen. La data de 27.05.2013, petentul prin avocat, a sesizat instanţa cu o cerere întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 2781 C.proc.pen., respectiv cu plângere împotriva ordonanţei dispusă de procuror în faza de urmărire penală şi prin care a fost instituită măsura asiguratorie a sechestrului. Ulterior, urmare a solicitării de lămuriri cu privire la obiectul cererii, petentul, prin avocat, a precizat că este vorba de o cerere ce are ca obiect „restituire lucruri”, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 169 alin. (1) teza I C.proc.pen. Examinând cererea astfel cum a fost precizată prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, a situaţiei existente în cauză astfel cum a fost mai sus reţinută, dar şi a dispoziţiilor legale invocate, tribunalul a apreciat că cererea nu poate fi primită, potrivit considerentelor ce urmează:
În conformitate cu dispoziţiile art. 169 alin. (1) teza I C.proc.pen., „dacă procurorul sau instanţa de judecată constată că lucrurile ridicate de la învinuit ori inculpat, sau de la orice persoană care le-a primit spre a le păstra, sunt proprietatea persoanei vătămate ori au fost luate pe nedrept din posesia sau deţinerea sa, dispune restituirea acestor lucruri persoanei vătămate”. Raportând aceste dispoziţiile legale la situaţia existentă în cauză (asupra bunurilor ce s-au solicitat fiind instituită măsura asiguratorie a sechestrului, nefiind vorba de bunurile enumerate în dispoziţiile art. 169 C.proc.pen.), s-a apreciat că nu îşi găseşte aplicabilitatea, textul de lege vizând situaţia persoanei vătămate din cauză, alta decât învinuitul sau inculpatul. În speţă, faţă de situaţia existentă, inculpatul avea la îndemână procedura prevăzută în art. 168 Cod procedură penală, contestaţia formulată în condiţiile acestor dispoziţii legale fiind dată în competenţa procurorului atâta vreme cât dosarul în care a fost dispusă măsura asiguratorie se află în faza urmăririi penale cum de altfel s-a stabilit şi prin Decizia nr. LXXI/2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii. Aceeaşi a fost situaţia şi în cazul cererii formulată în condiţiile art. 169 alin. (1) teza I C.proc.pen., textul de lege stabilind că asupra restituirii dispune procurorul (în faza urmăririi penale) sau instanţa de judecată (în cursul judecăţii).
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs petentul, criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală şi a solicitat în esenţă, admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond, admiterea cererii urmând a se restitui sumele de 3.000 lei şi 350 euro.
Curtea, examinând hotărârea recurată în raport de situaţia de fapt reţinută, de probele administrate, de criticile formulate, precum şi din oficiu sub toate aspectele conform art. 3856alin. (2) şi art. 3859C.proc.pen., a constatat că recursul este nefondat aşa cum se va arăta în continuare:
Prin ordonanţa nr. 632/P/2011 din 7.03.2013 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, s-a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra sumelor de 3.000 lei şi 350 euro, de la P.G., sume ce urmează a asigura repararea prejudiciului produs prin infracţiune cu menţiunea că petentul este cercetat penal pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la furt calificat prevăzute de art. 26 C.pen. raportat la art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a), g) şi alin. (3) lit. a) C.pen., cu aplicarea art. 41-42 C.pen., în cauza ce formează obiectul dosarului mai sus menţionat al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa.
Împotriva acestei ordonanţe a formulat plângere petentul P.G. criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală, plângere respinsă prin sentinţa penală nr. 332/26.07.2013 a Tribunalului Dâmboviţa. Examinând actele şi lucrările dosarului, Curtea a reţinut că într-adevăr cauza penală ce face obiectul dosarului nr. 632/P/2011 din 7.03.2013, al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa se află în faza de urmărire penală, astfel încât contestaţia formulată în condiţiile dispoziţiilor art. 168 C.proc.pen., este dată în competenţa procurorului aşa cum s-a stabilit şi prin Decizia nr. LXXI/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii. Aceeaşi situaţie o întâlnim şi în cazul în care cererea formulată ar avea ca temei legal dispoziţiile art. 169 alin. (1) teza I C.proc.pen., textul de lege precizând că asupra restituirii lucrurilor dispune procurorul în faza de urmărire penală sau instanţa de judecată în cursul judecăţii. Mai mult decât atât, sumele de bani au fost indisponibilizate pentru a se garanta restituirea prejudiciului creat prin fapta comisă, recurentul-petent fiind cercetat într-o cauză penală în care sunt implicate cca 200 persoane.
În raport de cele arătate mai sus, Curtea în baza art. 38515 pct. 1 lit. a) C.proc.pen., a respins ca inadmisibil recursul declarat de petentul P.G.
(Judecător Ion Stelian)
