Propunere de arestare preventivă formulată în temeiul art. 267 alin. (1) C. proc. pen. Recurs declarat de procuror. Admisibilitate
| Comentarii |
|
C. proc. pen., art. 141 alin. (1), art. 160a
Din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 141 alin. (1) C. proc. pen., conform cărora poate fi atacată cu recurs separat numai încheierea dată în primă instanţă şi în apel, prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive, rezultă că încheierea prin care instanţa a respins propunerea de luare a măsurii preventive nu poate fi atacată separat cu recurs.
în cazul în care procurorul a propus luarea măsurii arestării preventive odată cu sesizarea instanţei, procedura este cea prevăzută în art. 160 C. proc. pen., completată cu dispoziţiile art. 141 C. proc. pen.
Decizia penală nr. 748/R din 9 decembrie 2005 - R.Gh.
Prin încheierea din 6 decembrie 2005, pronunţată în dosarul penal nr. 2496/2005, Tribunalul Braşov a respins propunerea formulată de Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Departamentul Naţional Anticorupţie, Serviciul teritorial Braşov - privind arestarea preventivă a inculpatului C.V.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs procurorul, solicitând casarea acesteia şi luarea măsurii arestării preventive a inculpatului.
Recursul este inadmisibil.
Propunerea de arestare preventivă a fost formulată odată cu sesizarea instanţei prin rechizitoriu, în condiţiile art. 267 alin. (1) C. proc. pen., ceea ce înseamnă că încheierea prin care a fost soluţionată a fost pronunţată în cursul judecăţii. Or, potrivit art. 141 alin. (1) C. proc. pen., a cărui denumire marginală este „Calea de atac împotriva încheierii pronunţate de instanţă în cursul judecăţii privind măsurile preventive”, poate fi atacată cu recurs separat numai încheierea dată în primă instanţă şi în apel, prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive.
Din interpretarea per a contrario a acestui text de lege, rezultă că poate fi atacată cu recurs separat numai încheierea prin care instanţa a dispus luarea măsurii preventive, nu şi încheierea prin care s-a respins propunerea de luare a unei asemenea măsuri.
Aceeaşi concluzie se desprinde şi din interpretarea art. 160a C. proc. pen. Potrivit alin. (1) al acestui text de lege, arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă în cursul judecăţii, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 143 şi există vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 148. Prevederea din alin. (2) al aceluiaşi text de lege, potrivit căreia încheierea poate fi atacată separat cu recurs, are în vedere numai ipoteza în care instanţa a dispus luarea măsurii arestării preventive.
Deosebit de argumentele de text arătate, această interpretare se impune şi datorită principiului consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O., şi anume cel al „egalităţii armelor”. Astfel, dacă inculpatului i se refuză dreptul de a ataca separat cu recurs încheierea prin care i s-a respins cererea de revocare a arestării preventive, faţă de formularea art. 141 alin. (1) C. proc. pen., nu s-ar putea recunoaşte procurorului dreptul de a ataca cu recurs încheierea prin care instanţa nu a dispus luarea măsurii arestării preventive.
în lipsa unei reglementări de detaliu a procedurii de urmat pentru cazul în care procurorul a propus luarea măsurii arestării preventive odată cu sesizarea instanţei, procedura este aceea prevăzută în art. 160a C. proc. pen., completată cu dispoziţiile art. 141 C. proc. pen., nefiind posibilă apelarea la procedura prevăzută în art. 1491 C. proc. pen., completată cu dispoziţiile art. 1403 din acelaşi cod, ultima procedură vizând arestarea inculpatului în cursul urmăririi penale.
Aşa fiind, în baza art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., s-a respins recursul, urmând ca, potrivit art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare să rămână în sarcina statului.
Notă: Opinie separată. în dezacord cu majoritatea membrilor completului, consider că recursul declarat de parchet este admisibil, pentru următoarele considerente:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Departamentul Naţional Anticorupţie, Serviciul teritorial Braşov - s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.V., dosarul fiind înregistrat la Tribunalul Braşov la data de 5 decembrie 2005, sub nr. 2495/2005. Totodată, odată cu rechizitoriul, a fost depusă la instanţă propunerea de arestare preventivă a inculpatului C.V.
Prin încheierea nr. 86 dată în Camera de Consiliu la data de 6 decembrie 2005, Tribunalul Braşov a respins propunerea formulată, considerând că nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de dispoziţiile art. 148 lit. h) C. proc. pen.
Recursul declarat de procuror împotriva acestei încheieri este admisibil, fiind o cale de atac prevăzută de lege.
Astfel, potrivit art. 267 alin. (1) C. proc. pen., în cazul în care procurorul, la întocmirea rechizitoriului, consideră că este necesară arestarea inculpatului, fiind întrunite condiţiile cerute de lege, înaintează instanţei, în termen de 24 ore, rechizitoriul şi propunerea de arestare a inculpatului.
Deoarece nu există o reglementare de detaliu a procedurii de urmat pentru soluţionarea acestei propuneri şi întrucât, după înregistrarea la instanţă a rechizitoriului (care constituie actul de sesizare a instanţei), începe faza de judecată, în cauză urmează a se aplica dispoziţiile procedurale în materie, respectiv art. 136, art. 143, art. 148, art. 150 (condiţii de fond) şi art. 160a C. proc. pen. (condiţii de formă).
Potrivit art. 160a alin. (1) C. proc. pen., arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă în cursul judecăţii, prin încheiere motivată, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 143 C. proc. pen. şi există vreunul din cazurile prevăzute de art. 148 C. proc. pen.
Judecătoria Braşov a analizat pe fond propunerea de arestare preventivă formulată de procuror şi a dispus, prin încheiere motivată, respingerea acesteia, considerând că sunt întrunite condiţiile cerute de lege.
Alineatul (2) al art. 160a C. proc. pen. prevede că încheierea poate fi atacată separat cu recurs, iar „termenul de recurs este de 24 ore şi curge de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsă”. Legea stipulează, totodată, că dosarul se înaintează instanţei de recurs în termen de 24 de ore, iar recursul se judecă în 3 zile, recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus arestarea preventivă nefiind suspensiv de executare.
Conform textului menţionat, în cazul soluţionării unei propuneri de arestare în cursul judecăţii, încheierea dată de instanţă poate fi atacată de orice parte interesată, recursul urmând a fi judecat de instanţa ierarhic superioară.
Susţinerea opiniei majoritare în sensul că acest text vizează doar ipoteza în care instanţa a luat măsura arestării (nu şi când a respins propunerea de arestare) este nefondată. Legea vorbeşte despre „încheierea” care poate fi atacată separat cu recurs, fară a distinge dacă prin ea s-a respins sau nu propunerea de arestare. în consecinţă, unde legea nu distinge, nici cei care aplică legea nu trebuie să distingă, conform principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.
Mai mult decât atât, teza a IV-a a alin. (2) al art. 160a C. proc. pen. vorbeşte despre „recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus arestarea” care nu este suspensiv de executare. Dacă ipoteza prevăzută de alin. (2) al art. 160a C. proc. pen. (articol care se referă la încheierea prin care se dispune asupra arestării inculpatului în faza judecăţii) ar fi fost doar cea a luării măsurii preventive (aşa cum se susţine în opinia majoritară), această precizare în sensul că recursul este declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus arestarea nu-şi mai avea locul, iar legiuitorul nu ar mai fi menţionat-o (ar fi fost scrisă, eventual, la începutul alineatului, în teza a Il-a), deoarece era clară. Dimpotrivă, dacă textul avea în vedere ambele situaţii, atât luarea măsurii, cât şi respingerea propunerii, trebuia precizată, în teza a IV-a a alin. (2) al art. 160a, doar situaţia în care recursul nu este suspensiv de executare.
Totodată, alin. (1) al articolului prevede că „arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă în cursul judecăţii”, deci instanţa dispune arestarea prin încheiere sau nu o dispune, măsură ce poate fi atacată cu recurs, indiferent de soluţie.
Trebuie precizat, de asemenea, că o reglementare asemănătoare există şi în cazul prelungirii arestării dispuse în cursul urmăririi penale. Alineatele (8) şi (9) ale art. 159 C. proc. pen. prevăd aceleaşi condiţii de declarare şi judecare a recursului, însă nu există în teoria sau practica judiciară divergenţe cu privire la admisibilitatea recursului în cazul respingerii propunerii de prelungire.
Având în vedere că procedura reglementată de art. 160a C. proc. pen. este o procedură specială, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 141 C. proc. pen. care constituie o dispoziţie generală, aplicabilă în situaţia în care textul de lege nu prevede o altă procedură. In cazul de faţă au prioritate dispoziţiile art. 160a C. proc. pen., deoarece constituie sediul materiei în cazul arestării dispuse de instanţa de judecată.
De asemenea, raportat la textul art. 160a C. proc. pen., nu se pune problema nerespectării principiului „egalităţii armelor”, întrucât, conform acestor dispoziţii, atât procurorul, cât şi inculpatul pot ataca cu recurs încheierea instanţei de judecată (fie în cazul neluării măsurii, fie în cazul dispunerii acesteia).
Pentru aceste considerente, apreciez că recursul declarat de procuror este admisibil şi trebuia soluţionat pe fond. (L.P.)
<Vezi şi alte speţe de drept penal:
