Refuz de a se supune la recoltarea de probe biologice. Declaraţiile inculpatului. Apreciere
| Comentarii |
|
Declaraţiile inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Nu se cere coroborarea acestora cu proba în întregul ei, ci doar cu anumite fapte sau împrejurări ce se pot desprinde din analiza acesteia. În al doilea rând, se cere ca verificarea susţinerilor inculpatului să se facă în raport de ansamblul probelor existente în cauză. Cu alte cuvinte, acele fapte şi împrejurări să se regăsească în cea mai mare parte în probe, să aibă un caracter de repetabilitate.Simpla afirmaţie a unei stări de fapt, fără coroborarea acesteia cu alte mijloace de probă, nu poate fi acceptată ca adevăr, iar modalitatea de apărare utilizată de inculpat, respectiv negarea realităţii evidente, nu poate influenţa convingerea bazată pe probe irefutabile.
Secţia penală şi de minori, Decizia nr. 639 din 21 octombrie 2009
în baza lucrărilor dosarului, constată că Judecătoria Baia Mare prin sentința penală nr. 731/15.04.2009 în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C.proc.pen., raportat la art. 10 lit. b) C.proc.pen. a dispus achitarea inculpatului M.S. pentru săvârșirea infracțiunii de refuz al conducătorului unui autovehicul de a se supune recoltării probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei prevăzută de art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002, republicată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că în data de 14.07.2007, în jurul orei 17:30, după ce și-a parcat autoturismul pe strada V. din Baia Mare, în parcarea taximetriștilor de lângă Complexul R.F.N., inculpatul a intrat în barul situat pe aceeași stradă, pentru a consuma alcool, fiind însoțit de mai mulți prieteni, printre care și martorul P.T.
în jurul orei 20:00, inculpatul s-a ridicat de la masă, îndreptându-se spre parcare, pentru a-și aduce telefonul mobil uitat în mașină, împrejurare în care a avut o altercație verbală cu martorul S.N., al cărui autoturism era parcat lângă autovehiculul primului.
în acest context, la fața locului a sosit un echipaj din cadrul Biroului Poliției de Ordine Publică, format din martorii G.V. și T.C., aflați în serviciul de patrulare auto, echipaj solicitat de către martorul S.N.
Agenții de poliție care i-au solicitat inculpatului actele, constatând că acesta se afla sub influența băuturilor alcoolice, au cerut prezența unui echipaj al poliției rutiere, împrejurare în care, susținând că nu a condus autoturismul, inculpatul a refuzat să se supună testării cu aparatul etilotest, iar la Spitalul Județean de Urgență „Dr. C.O.” din Baia Mare a refuzat să se supună recoltării probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei.
Potrivit procesului-verbal de constatare întocmit la 14.07.2007 de agenți ai Poliției Rutiere din cadrul I.P.J. Maramureș, inculpatul M.S. a refuzat atât testarea cu aparatul alcooltest, cât și recoltarea de probe biologice, consemnându-se că acesta a condus un autoturism pe strada V. din Baia Mare, din direcția străzii D.C. către strada I.L.C., apoi a parcat în stația taxi din dreptul complexului R.F.N., în jurul orei 20:40, când a fost reținut la fața locului de către un echipaj al Poliției de Siguranță Publică, stare de fapt reținută în baza declarației martorului S.N.
Așa cum rezultă din declarațiile martorilor G.V. și T.C., manevra bruscă de virare la dreapta a mașinii inculpatului care, parcând astfel, aproape a acroșat un taxi parcat a fost cea care a determinat legitimarea conducătorului auto.
Conform declarației ultimului martor, ei ar fi oprit chiar dacă respectivul taximetrist, martorul S.N., nu le-ar fi făcut semn cu mâna, în baza acestor probe reieșind că oprirea lor a avut loc imediat după momentul manevrei amintite, trecându-se la legitimare.
Or, potrivit declarației martorului S.N., efectuarea manevrei de parcare a fost realizată cu dificultate de către inculpat, în spatele mașinii acestuia, al cărei motor s-a oprit la un moment dat, formându-se o coloană de mașini, care au început să claxoneze.
Pe de altă parte, conform declarației aceluiași martor, determinant pentru faza de urmărire penală, după ce a parcat, inculpatul și-a lăsat capul pe volan, stând câteva minute în acea poziție, apoi a ieșit, îndreptându-se spre bar și a revenit fără a intra în local, abia la întoarcere acest martor făcând semn unui echipaj al poliției, care tocmai trecea prin zonă.
în aceste condiții, este vădit că nu s-a putut trece la legitimarea imediată a inculpatului, așa cum s-a susținut, apărând astfel și mai evidentă contradicția dintre depozițiile ultimilor trei martori menționați.
Mai mult decât atât, după ce inițial martorul S.N. a dat detalii despre conducerea autoturismului de către inculpat, ulterior acesta a susținut că a observat doar momentul parcării.
Pentru aceste considerente, neputându-se stabili cu certitudine dacă inculpatul a condus autoturismul, instanța a făcut aplicarea în cauză a principiului in dubio pro reo.
în consecință, întrucât situația premisă a infracțiunii de refuz de recoltare a probelor biologice presupune conducerea unui autovehicul, instanța a dispus achitarea inculpatului pentru infracțiunea prevăzută de art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C.proc.pen., raportat la art. 10 lit. b) C.proc.pen., apreciind că fapta nu este prevăzută de legea penală.
împotriva acestei sentințe a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Baia Mare, apel respins ca nefondat în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C.proc.pen., prin decizia penală nr. 139 din 05.08.2009 a Tribunalului Maramureș.
Decizia instanței de apel a fost atacată cu recurs de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureș care a solicitat admiterea căii de atac promovate, casarea în întregime a hotărârilor instanțelor de fond și, rejudecând cauza, condamnarea inculpatului pentru infracțiunea dedusă judecății, întrucât în speță magistrații au hotărât eronat achitarea inculpatului comițând o eroare gravă de fapt, în realitate fiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002.
în sinteză, parchetul arată că în speță este incident cazul de casare reglementat de art. 3859pct. 181 C.proc.pen., în sensul că instanțele inferioare, în aprecierea probelor, au comis o eroare gravă de fapt, ce a avut drept consecință pronunțarea unor hotărâri greșite de achitare, în loc de condamnare.
Curtea, examinând recursul declarat prin prisma motivelor invocate, ajunge la următoarele constatări:
Conform art. 1 C.proc.pen., scopul procesului penal îl constituie constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel că orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor și libertăților acesteia, la prevenirea infracțiunilor, precum și la educarea cetățenilor în spiritul legii.
Pentru aceasta, procesul penal se desfășoară atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății, potrivit dispozițiilor prevăzute de lege.
în desfășurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana făptuitorului.
Legea obligă organele de urmărire penală și instanțele de judecată să aibă rol activ și pe întreg cursul procesului penal să respecte dreptul de apărare garantat de stat inculpatului și celorlalte părți, în procesul penal.
Orice persoană, bucurându-se de prezumția de nevinovăție, este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă. învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție și nu este obligat să-și dovedească nevinovăția.
Vinovăția nu se poate stabili decât în cadrul juridic procesual penal, cu probe, sarcina administrării acestora revenind organului de urmărire penală și instanței judecătorești.
Probele trebuie să fie concludente și utile, ceea ce presupune, necesitatea de a fi credibile, apte să creeze măcar presupunerea rezonabilă că ceea ce probează corespunde adevărului.
Legea oprește categoric a se întrebuința violențe, amenințări ori alte mijloace de constrângere, precum și promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a obține probe.
Potrivit art. 345 alin. (1) C.proc.pen., asupra învinuirii aduse inculpatului instanța hotărăște prin sentință, pronunțând după caz, condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal.
Art. 345 alin. (2) C.proc.pen. precizează că soluția de condamnare a inculpatului se pronunță numai dacă instanța constată că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat.
Din economia acestor texte de lege, rezultă cu claritate că instanța de judecată pronunță condamnarea inculpatului numai în situația în care probele strânse în cursul urmăririi penale și verificate în cursul cercetării judecătorești dovedesc în mod cert că fapta a fost săvârșită de inculpat.
Potrivit art. 200 C.proc.pen., „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată”.
Art. 289 C.proc.pen. dispune că „judecarea cauzei se face în fața instanței constituită potrivit legii și se desfășoară în ședință, oral, nemijlocit și în contradictoriu”.
Astfel, probele strânse în cursul urmăririi penale servesc numai ca temei pentru trimiterea în judecată.
Pentru a servi drept temei de condamnare, probele strânse în cursul urmăririi penale trebuie verificate în activitatea de judecată de către instanță, în ședință publică, în mod nemijlocit, oral și în contradictoriu.
Numai după verificarea efectuată în aceste condiții instanța poate reține motivat, că exprimă adevărul fie probele de la urmărirea penală, fie cele administrate în cursul judecății.
Pe de altă parte, în raport de dispozițiile art. 62, 63 C.proc.pen., cu referire la art. 1,art. 200,art. 289 C.proc.pen., hotărârea prin care se soluționează cauza penală dedusă judecății trebuie să apară ca o concluzie, susținută de materialul probator administrat în dosar, constituind un lanț deductiv, fără discontinuitate.
Astfel, potrivit art. 65 alin. (1) C.proc.pen., sarcina probațiunii în procesul penal revine organului de urmărire penală și instanței judecătorești, iar potrivit art. 66 alin. (1) C.proc.pen., învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăția sa.
Instanțele de fond erau obligate, în conformitate cu dispozițiile art. 287 alin. (1) și (2), raportat la art. 4 C.proc.pen. să-și exercite atribuțiile în mod activ și să-și formeze convingerea cu privire la existența faptelor și a vinovăției inculpatului pe baza tuturor probelor administrate, atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul cercetării judecătorești.
în cauza de față, inculpatului i s-a respectat dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil prin respectarea principiului egalității de arme promovat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, cu privire la acest principiu CEDO precizează că: „exigența egalității armelor, în sensul unui echilibru just între părți, implică obligația de a oferi fiecărei părți o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza, inclusiv probele, în condiții care, să nu o plaseze într-o situație de dezavantaj net în comparație cu adversarul său. Obligația de a veghea în fiecare caz la respectarea condițiilor unui proces echitabil revine autorităților naționale” (a se vedea hotărârea din 27.10.1993, Dombo Beheer BV c. Olanda).
Mai mult, aceeași Curte a statuat obligativitatea comunicării pieselor dosarului, „în măsura în care presupune un proces echitabil și în contradictorialitate” (hotărârea din 24.02.1994, Bendenoun c. Franța).
De asemenea, „respectarea dreptului la un proces echitabil, presupune dreptul de a avea acces la toate dovezile strânse de procuror” (a se vedea hotărârea CEDO Edwards c. Marea Britanie din 16.12.1992).
în urma verificării materialului probator existent la dosar, se constată că în cauză instanțele de fond au comis o eroare gravă de fapt prevăzută drept temei de casare în art. 3859alin. (1) pct. 18 C.proc.pen.
Eroarea gravă de fapt există atunci când situația de fapt reținută prin hotărârea atacată este contrară actelor și probelor dosarului. Pentru a constitui caz de casare, eroarea de fapt trebuie să fie gravă, adică, pe de o parte, să fi influențat asupra soluției cauzei, iar, pe de altă parte, să fie vădită, neîndoielnică.
Eroarea gravă de fapt vizează discordanța între cele reținute de instanță și conținutul real al probelor, prin ignorarea unor aspecte evidente care au avut drept consecință pronunțarea altei soluții decât cea pe care materialul probator o susține. Eroarea gravă de fapt săvârșită de instanță a avut drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare.
Plecând de la caracterele generale care guvernează instituția recursului penal, în exercitarea controlului judiciar, instanța trebuie să procedeze la verificarea raționamentului judiciar efectuat de instanțele de fond, în sensul existenței unei concordanțe între faptele stabilite și soluția pronunțată prin hotărârile atacate, întrucât legalitatea și temeinicia reprezintă esența controlului judiciar asupra unei hotărâri, noțiuni care se condiționează reciproc.
Instanța de control judiciar are căderea de a verifica dacă stabilirea faptelor în existența sau inexistența lor are corespondent în probele existente la dosar și dacă acestea au concurat la pronunțarea unei hotărâri corecte de achitare ori de condamnare.
în speță, așa cum am arătat, este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859pct. 181 C.proc.pen. care impune ca eroarea în constatarea faptei imputate să rezide într-o greșeală evidentă și esențială asupra existenței, naturii sau împrejurărilor acesteia, fiind evident contrară actelor și probelor administrate care se află la dosar.
De aceea, „gravitatea erorii” se va manifesta prin contrarietatea, evidentă și necontroversată, dintre ceea ce atestă dosarul prin actele sale și ceea ce reține instanța prin hotărârea pronunțată cu privire la existența sau inexistența faptelor, a naturii acestora ori a împrejurărilor în care au fost comise ori prin ignorarea probelor care confirmau faptele, cu consecința pronunțării unei soluții inverse față de cea corectă care se impunea.
Eroarea gravă a instanțelor de fond în stabilirea faptelor a influențat soluția adoptată, iar cazul de casare își găsește aplicarea atunci când, cum este în speța de față, se reține în mod eronat inexistența faptei sau nevinovăției inculpatului când, în realitate, faptele au fost săvârșite, iar inculpatul se face vinovat de săvârșirea lor.
Revenind la speța de față, rezultă că, potrivit art. 69 C.proc.pen., declarațiile inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Din analiza textului de lege se desprind mai multe concluzii: în primul rând, declarațiile inculpatului trebuie să se coroboreze cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Ca atare, nu se cere coroborarea acestora cu proba în întregul ei, ci doar cu anumite fapte sau împrejurări ce se pot desprinde din analiza acesteia. în al doilea rând, se cere ca verificarea susținerilor inculpatului să se facă în raport de ansamblul probelor existente în cauză. Cu alte cuvinte, acele fapte și împrejurări să se regăsească în cea mai mare parte în probe, să aibă un caracter de repetabilitate.
în speță, se constată că instanțele de fond nu s-au conformat acestor exigențe. Astfel, deși declarațiile inculpatului, prin care nega săvârșirea faptei, nu se coroborau cu fapte și împrejurări ce rezultau din ansamblul probelor existente în cauză, magistrații le-au reținut ca servind aflării adevărului.
Poziția inculpatului M.S. de nerecunoaștere a faptei este combătută prin declarațiile constante ale martorilor G.V., T.C., S.N., care atestă la unison săvârșirea infracțiunii de către inculpat.
Astfel, din probatoriul testimonial existent în speță, rezultă că în 14.07.2007 în jurul orelor 20:00 agenții principali de poliție G.V. și T.C. din cadrul Biroului de ordine publică a Poliției Baia Mare, efectuau serviciul de patrulare. Autoturismul de serviciu a fost depășit de un autoturism identificat ulterior ca fiind condus de inculpat, acesta rulând pe str. V. din Baia Mare, stradă pe care se aflau și agenții de poliție. Cei doi lucrători de poliție au urmărit autoturismul inculpatului, după ce au constatat că acesta a efectuat un viraj brusc la dreapta, intrând în parcarea unui restaurant din fața Complexului R.F.N. Baia Mare, unde aproape că a acroșat un autoturism cu inscripția „TAXI”.
Văzând acest fapt, agenții de poliție G.V. și T.C. au oprit, și au solicitat inculpatului actele, acesta refuzând să le prezinte, negând faptul că ar fi condus autoturismul prin acea zonă.
Constatând că inculpatul mirosea a alcool și pentru că l-au observat conducând vehiculul, agenții de poliție de la Ordine publică, prin intermediul ofițerului de serviciu, au anunțat un echipaj al poliției rutiere, care s-a deplasat la fața locului, fiind identificat și martorul ocular S.N.
în prezența acestora, inculpatul a refuzat să fie testat cu aparatul alcooltest, după care a fost transportat la Spitalul Județean Baia Mare unde, de asemenea, a refuzat recoltarea probelor biologice de sânge, această atitudine fiind motivată prin aceea că nu ar fi condus autoturismul.
Despre faptele constatate lucrătorii poliției de ordine publică au încheiat procesul-verbal aflat la dosarul de urmărire penală, iar agenții de poliție de la sectorul rutier au întocmit un alt proces-verbal.
Prin aceste acte de constatare consemnate în procese-verbale, s-a atestat fără echivoc că inculpatul, după ce a condus autoturismul, a refuzat recoltarea probelor de sânge.
Având în vedere susținerile instanțelor de fond, în sensul că ar exista dubii în privința conducerii autoturismului de către inculpat, ar însemna să se susțină că actele de constatare întocmite de către organele de poliție sunt false.
De altfel, în speță, nu s-a oferit nicio altă explicație asupra motivului pentru care organele de poliție s-ar fi sesizat în privința infracțiunii comise de inculpat, singura apreciere plauzibilă și interpretare fiind aceea că fapta a avut loc în materialitatea ei, împrejurarea conducerii acelui autoturism de către inculpat fiind motivul pentru care s-au sesizat organele de poliție.
De remarcat că în faza de urmărire penală au fost audiați de către procuror lucrătorii de poliție G.V., T.C., aceștia declarând în ce împrejurări au constatat săvârșirea faptei și s-au sesizat despre aceasta, declarații care au fost menținute și cu ocazia audierii nemijlocite de către instanța de fond.
Astfel, în declarația de la instanță, martorul G.V. învederează următoarele: „mă aflam în mașină cu T.C., colegul meu, când am fost depășiți de o Dacie roșie în fața Complexului R.F.N., autoturismul virând brusc dreapta. Ca urmare a acestei manevre, mașina a oprit foarte aproape de un taxi, astfel că am trecut la legitimarea conducătorului auto, identificându-l astfel pe inculpat. Martor asistent la încheierea actelor pe care le-am întocmit cu acea ocazie a fost taximetristul a cărei mașină era să fie avariată de cea a inculpatului. Noi am constatat faptul că inculpatul mirosea a alcool, astfel că am solicitat colegii de la serviciul circulație să se deplaseze la fața locului, pentru ca inculpatul să fie testat cu aparatul etilotest. Inculpatul a refuzat testarea, refuzând de asemenea și recoltarea de probe biologice. Inculpatul a avut un comportament agresiv față de noi, și-a motivat refuzul susținând că a venit la autoturism pentru că a vrut să-și ia telefonul mobil din acesta și nicidecum să îl conducă. Refuzul inculpatului de a se supune testării a avut loc în prezența colegilor de la Poliția rutieră și a martorului asistent, acel taximetrist. în momentul când i-am cerut inculpatului să se legitimeze, el se afla în autoturismul său, pe urmă a coborât din vehicul, susținând că și-a căutat telefonul mobil, iar în timpul discuțiilor și-a aruncat cheile autoturismului sub acesta, susținând că nu sunt cheile lui”.
Declarația martorului G.V. se coroborează perfect cu cea a martorului T.C., pe care nu o vom reitera, dar care atestă în plus că nici el și nici colegul său nu-l cunoșteau pe acel taximetrist, martorul S.N., nefiind solicitați telefonic de către martor pentru a se deplasa în acea parcare. Martorul T.C. afirmă că, și în împrejurarea în care taximetristul nu le făcea semn cu mâna, datorită manevrei inculpatului de virare bruscă la dreapta pe str. Victoriei, tot ar fi oprit.
Declarațiile martorilor G.V. și T.C. se coroborează perfect cu cea a martorului S.N. care învederează că: „după terminarea serviciului eu, lucrând ca taximetrist, am parcat autoturismul marca Skoda pe str. V. din Baia Mare, vizavi de Complexul R.F.N., pe partea cu Biserica catolică. în timp ce mă pregăteam să-mi iau lucruri din autoturism, am auzit un sunet de claxon și am observat pe partea stângă o mașină oprită pe drum, iar în spatele ei se afla o coloană de mașini, autobuzul din spatele autoturismului care staționa, claxonându-l. Atunci l-am văzut pe inculpat la volan, având privirea în jos, după care a parcat în stânga mașinii mele. Pe urmă, i s-a oprit motorul, iar când a ieșit din mașină am observat că se clătina puțin, a plecat de lângă mașină, după care s-a întors în scurt timp. Văzând starea inculpatului i-am făcut semn cu mâna unui echipaj de poliție, care trecea prin zonă, spunându-le agenților de la ordine publică, despre inculpat, eu crezând că urmează să conducă din nou autoturismul. Polițiștii i-au solicitat inculpatului să prezinte actele, însă acesta a susținut că el nu a condus, a refuzat prezentarea acestora, fiind anunțat un echipaj al serviciului circulație. în prezența lucrătorilor de poliție de la Serviciul circulație, am auzit când inculpatul a refuzat să se supună testării cu aparatul etilotest, am fost prezenți amândoi, eu și inculpatul la secția de poliție unde ambii am dat declarații, după care, ne-am deplasat la spital pentru a i se recolta inculpatului probe biologice, însă acesta a refuzat această manoperă. Cu certitudine susțin că l-am văzut pe inculpat efectuând manevra de intrare în parcare de pe carosabil”.
Declarațiile martorilor de mai sus se coroborează cu procesul-verbal de constatare a infracțiunii de la dosar.
Nesinceritatea inculpatului a fost dovedită fără echivoc prin susținerile martorilor S.N., G.V. și T.C., Curtea urmând să înlăture ca vădit nesincere și pro causa declarațiile martorilor S.C.R., T.I., P.T. și C.I. prin intermediul cărora inculpatul a încercat să dovedească că în seara respectivă nu a condus autoturismul, ci a consumat băuturi alcoolice la restaurantul din Baia Mare, fiind acostat în mod nejustificat de către polițiști, în momentul în care a ieșit din bar pentru a-și lua telefonul mobil din vehiculul personal.
Apare ca evident că, în raport de probele științifice și testimoniale administrate apărarea inculpatului este nereală, de circumstanță pentru a scăpa de răspunderea penală ce-i incumbă, susținerile sale neavând suport probator și necoroborându-se cu celelalte dovezi de la dosar. De remarcat că inculpatul a solicitat audierea acestor martori la aproximativ 7 luni de la incident și, bizar, toți își aminteau cu exactitate ora la care inculpatul a părăsit barul G.H. și s-a deplasat la vehicul pentru a-și lua telefonul mobil.
Dispozițiile art. 63 alin. (3) C.proc.pen. excluzând o ordine de preferință în ceea ce privește valoarea probelor în raport de faza în care au fost administrate, criteriul determinant în aprecierea acestora constituindu-l forța lor de a exprima adevărul indiferent de momentul procesual căruia aparține sau de organul care le-a administrat, Curtea apreciază că declarațiile inculpatului de nerecunoaștere a infracțiunii sunt nesincere și nu se coroborează cu materialul probator existent la dosar.
Dând sens și dispozițiilor art. 3 C.proc.pen. privind aflarea adevărului, normă cu valoare de principiu în procesul penal, Curtea va reține și aprecia numai acele probe care reflectă adevărul, ținând seama de întregul material administrat în cauză. Cum, potrivit art. 64 C.proc.pen., nu se face distincție între valoarea probantă a mijloacelor de probă administrate în faza urmăririi penale și a judecății, se poate concluziona că nu există un temei legal pentru a se crea o ordine de preferință între declarațiile inculpatului. Pe de altă parte, declarațiile inculpatului date în faza judecății și în faza de urmărire penală, pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care se coroborează cu alte probe.
Sintetizând și coroborând toate probele administrate în ambele faze ale procesului penal, Curtea este datoare să examineze cauza acordând întâietate principiului preeminenței dreptului, a respectării tuturor prevederilor legale (a se vedea cauzele Sunday Times - 26.05.1979, CEDO).
Curtea concluzionează că probele administrate în ambele faze ale procesului penal conduc cu certitudine la vinovăția inculpatului în săvârșirea faptei dedusă judecății.
în susținerea acestei aserțiuni sunt: procesele-verbale de constatare a infracțiunii, declarațiile inculpatului, procesul-verbal de prelevare a probelor biologice în care s-a consemnat refuzul inculpatului de a se supune recoltării, raportul de constatare-tehnico-științifică de examinare poligraf a martorului S.N. din care rezultă că acesta nu a dat declarații mincinoase în speță și declarațiile martorilor G.V., T.C., S.N.
Deși inculpatul a negat constant comiterea faptei, susținerile acestuia, așa cum am arătat, nu au suport probator.
Simpla afirmație a unei stări de fapt, fără coroborarea acesteia cu alte mijloace de probă, nu poate fi acceptată ca adevăr, iar modalitatea de apărare utilizată de inculpat, respectiv negarea realității evidente, nu poate influența convingerea bazată pe probe irefutabile.
Pentru motivele ce preced, fiind demonstrată fără dubiu vinovăția inculpatului în săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002, aceea de refuz al conducătorului unui autovehicul de a se supune recoltării probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei, se va admite ca fondat în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C.proc.pen. recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureș împotriva deciziei penale nr. 139 din 05.08.2009 a Tribunalului Maramureș, pe care o va casa împreună cu sentința penală nr. 731 din 15.04.2009 a Judecătoriei Baia Mare și rejudecând, îl va condamna pe inculpatul M.S. la o pedeapsă de 2 ani închisoare.
Curtea apreciază că sub aspectul individualizării pedepsei trebuie făcută o justă adecvare cauzală a criteriilor generale prevăzute de art. 72 C.pen., ținându-se cont de gradul de pericol social, în concret ridicat al faptei comise, agravat de circumstanțele reale ale săvârșirii ei, dar și de circumstanțele personale ale inculpatului, care a avut o atitudine nesinceră cu privire la fapta comisă, este în vârstă de 60 de ani, este pensionar și nu posedă antecedente penale.
Prin cuantumul pedepsei aplicate, orientat către minim, cu suspendarea condiționată a executării acesteia, s-a considerat în mod corect că ea este singura în măsură să asigure realizarea scopurilor educativ și de exemplaritate ale pedepsei, dându-i posibilitatea îndreptării atitudinii față de comiterea de infracțiuni și resocializarea sa viitoare pozitivă.
La stabilirea suspendării condiționate a executării pedepsei, instanța a avut în vedere toate elementele cauzei, pornind de la conținutul infracțiunii, condițiile în care fapta a fost comisă, datele referitoare la persoana inculpatului și concluziile judecății ce îl indică a fi reeducabil, chiar fără executarea sancțiunii.
Ținând seama și de intervalul de timp de doi ani și patru luni ce a trecut de la săvârșirea infracțiunii și până la judecarea definitivă, există suficiente temeiuri pentru a se considera că scopul pedepsei poate fi atins și în condițiile neexecutării efective. Aplicarea unor pedepse severe inculpatului nu ar duce la reeducarea acestuia și ar lipsi de conținut dispozițiile art. 72 și 52 C.pen. creând o disproporție între scopul și rezultatul acestora.
Așa fiind, în baza art. 81, se va suspenda condiționat executarea pedepsei aplicate pe durata termenului de încercare de 4 ani, prevăzută de art. 82 C.pen.
Conform art. 359 C.proc.pen., se va atrage atenția inculpatului asupra cazurilor ce determină revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei prevăzute de art. 83 C.pen.
în baza art. 71 alin. (5) C.pen., pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei se va suspenda și executarea pedepsei accesorii constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C.pen.
