Respingerea cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat
| Comentarii |
|
Art. 160/2 alin. 1 şi 2 Cod procedură penală
Liberarea provizorie solicitată nu îi poate fi acordată, având în vedere natura şi gravitatea faptelor imputate, împrejurările în care au fost comise faptele, calitatea de minore a victimelor, urmările produse asupra acestora din urmă, împrejurări care au determinat instanţa de fond să constate că punerea în libertate, fie şi sub control judiciar nu este oportună, deoarece inculpatul prezintă în continuare pericol pentru ordinea publică. Instanţa de fond a considerat, că în aprecierea oportunităţii acordării controlului judiciar sunt justificate trimiterile pe care le face la motivele ce au determinat luarea, iar mai apoi menţinerea stării de arest preventiv, demersul fiind în acord şi cu decizia nr. XVII/17.10.2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată într-un recurs în interesul legii. Aceasta, deoarece, motivele ce au dus la arestarea inculpatului oferă principalele criterii de apreciere asupra oportunităţii acordării liberării provizorii.
Opinia majoritară
Opinia separată a susţinut că infracţiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată nu este pedepsită cu închisoarea mai mare de 18 ani, iar în dosar nu există la acest moment date din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe acest inculpat să săvârşească alte infracţiuni ori date în sensul că inculpatul va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
Opinia separată
(Decizia penală nr. 39/R/15 Ianuarie 2014)
Prin încheierea din 9 ianuarie 2014, pronunţată de Tribunalul Argeş, printre altele, în temeiul art. 160/8a alin 6 C.p.p, s-a respins cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul G.I
S-a respins cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea formulată de inculpatul C.C.C.
Pentru a dispune astfel, instanţa de fond, cu privire la cererile inculpaţilor, a reţinut că, având în vedere poziţia inculpatului faţă de faptele imputate exprimată la termenul de judecată din data de 03 octombrie 2013, riscul zădărnicirii adevărului este exclus. Cu toate acestea, a considerat, că liberarea provizorie solicitată nu îi poate fi acordată, având în vedere natura şi gravitatea faptelor imputate, împrejurările în care au fost comise faptele, calitatea de minore a victimelor, urmările produse asupra acestora din urmă, împrejurări care au determinat instanţa de fond să constate că punerea în libertate, fie şi sub control judiciar nu este oportună, deoarece inculpatul prezintă în continuare pericol pentru ordinea publică. Instanţa de fond a considerat, că în aprecierea oportunităţii acordării controlului judiciar sunt justificate trimiterile pe care le face la motivele ce au determinat luarea, iar mai apoi menţinerea stării de arest preventiv, demersul fiind în acord şi cu decizia nr. XVII/17.10.2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată într-un recurs în interesul legii. Aceasta, deoarece, motivele ce au dus la arestarea inculpatului oferă principalele criterii de apreciere asupra oportunităţii acordării liberării provizorii.
În altă ordine de idei, instanţa de fond a constatat, că nu se impune acordarea controlului judiciar, deoarece gravitatea acuzaţiei reclamă o prevalenţă a interesului public de apărare a corpului social în faţa unor agresiuni de genul celor imputate inculpatului , interes ce nu poate fi satisfăcut, deocamdată, decât cu inculpatul în stare de arest.
Deşi, a apreciat instanţa de fond, din punct de vedere uman, este de înţeles situaţia condamnatului aşa cum a fost reliefată de actele în circumstanţiere depuse la dosar, ce se refereau la starea de sănătate precară a tatălui său, interesul public ce reclamă buna desfăşurare a procesului penal şi diminuarea riscurilor pe care le-ar presupune lăsarea în libertate a inculpatului, prevalează asupra interesului personal al acestuia de a se vedea pus în libertate.
În ceea ce priveşte cererea de înlocuire a arestării preventive, formulată de celălalt inculpat, instanţa de fond a considerat-o neîntemeiată, având în vedere, pe de o parte, faptul că se menţin temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, iar pe de altă parte, atitudinea inculpatului de nerecunoaştere a faptelor ceea ce înseamnă că, în cazul acestuia, riscul zădărnicirii adevărului nu este exclus. Cât priveşte motivele personale învederate, chiar dacă acestea au un aspect de dramatism ce nu poate fi ignorat, a considerat, că nici în cazul acestui inculpat acestea nu pot prevala asupra interesului public ce reclamă buna desfăşurare a procesului penal şi diminuarea riscurilor pe care le-ar presupune lăsarea în libertate a inculpatului.
Prin decizia penală nr. 39/R/15 Ianuarie 2014, Curtea de Apel Piteşti a respins ca nefondat recursul inculpatului, având în vedere următoarele argumente:
Aşa cum rezultă din actele depuse la dosar, prin rechizitoriul nr. 15 D/P/5.09.2013, întocmit de DIICOT Piteşti, inculpatul G.I. a fost trimis în judecată alături de un alt inculpat pe nume CCC, pentru comiterea în formă continuată a infracţiunilor de trafic de persoane minore incriminate prin dispoziţiile art. 13 alin. 1 şi 3 raportat la art. 12 alin. 2 lit. a din Legea nr. 678/2001, constând în aceea că la sfârşitul anului 2011 au recrutat, speculând naivitatea mai multor victime minore, exploatând sexual pe acestea, activitate în urma căreia au profitat de sumele de bani astfel obţinute.
Prin încheierea nr. 44/CC din 21 iunie 2013, Tribunalul Argeş a dispus arestarea preventivă a inculpaţilor precizaţi, apreciind că lăsarea acestora în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică în contextul în care legea prevede pentru faptele ce li se impută pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani.
Este cunoscut din practica Curţii Europene că gravitatea unei inculpări poate să determine autorităţile judiciare să menţină suspectul în detenţie provizorie pentru a împiedica tentativele de a comite noi infracţiuni dacă circumstanţele cauzei şi mai ales personalitatea şi antecedentele celui interesat fac plauzibil pericolul şi măsura adecvată (cauza Lyubimenko contra Rusiei – Hotărârea nr. 6270/06 din 19.03.2009).
Având în vedere caracterul repetitiv al acţiunilor ilicite într-un interval scurt de timp de aproape un an (numai în ceea ce o priveşte pe minora de 15 ani PA, inculpatul împreună cu CCC i-au procurat pe raza Municipiului Curtea de Argeş aproximativ 20 de clienţi, iar în comunele limitrofe 10 clienţi), împrejurarea că banii obţinuţi din aceste activităţi infracţionale reprezentau singura sursă de venituri, modalităţile prin care inculpaţii reuşeau să exploateze naivitatea victimelor, reprezintă elemente ce evidenţiază posibilitatea riscului de comitere a unor noi infracţiuni.
În altă ordine de idei, procesul penal se află încă într-o etapă incipientă, cercetarea judecătorească nu a debutat, victimele traficului nu au fost audiate de instanţă fiind în acest context plauzibil riscul ca ele să poată fi influenţate de inculpaţi aşa cum a fost posibilă determinarea şi exploatarea lor sexuală.
De asemenea, gravitatea acuzaţiilor aduse inculpatului reprezintă în continuare un criteriu foarte important, ce susţine menţinerea detenţiei şi a cărui substanţă nu a dispărut după trecerea unui interval relativ scurt de arest preventiv.
Asemenea gen de fapte, datorită urmărilor pe care le pot produce determină în mediul social o rezonanţă negativă extrem de serioasă şi se constată, din păcate, prezenţa lor tot mai accentuată în cazuistica organelor judiciare, astfel încât pericolul pentru ordinea publică determinat de lăsarea în libertate a inculpaţilor poate să susţină şi pentru viitor menţinerea acestora în stare de detenţie.
În fine, Curtea apreciază că în acest moment alternativa unei alte măsuri preventive mai puţin restrictive ar putea compromite bunul mers al procesului penal şi aflarea adevărului în cauză.
Opinie separată
Opinia separată a fost în sensul admiterii recursului, casării în parte a încheierii şi, pe fond, a admiterii cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat.
În acest sens, prin prisma analizei cerute de art. 160/2 alin. 1 şi 2 Cod pr.penală, s-a opinat că infracţiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată nu este pedepsită cu închisoarea mai mare de 18 ani, iar în dosar nu există la acest moment date din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe acest inculpat să săvârşească alte infracţiuni ori date în sensul că inculpatul va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
De altfel, şi prima instanţă a reţinut că riscul zădărnicirii adevărului de către inculpat este exclus, având în vedere poziţia inculpatului faţă de faptele imputate, exprimată la termenul de judecată din data de 3 octombrie 2013, în sensul recunoaşterii în totalitate a săvârşirii faptelor pentru care a fost trimis în judecată şi a solicitării aplicării procedurii de judecată prevăzute de art. 320/1 Cod pr.penală.
Opinia separată a fost în sensul că liberarea provizorie sub control judiciar nu poate fi respinsă doar pe baza existenţei unui pericol pentru ordinea publică prezentat de inculpat, astfel cum a apreciat prima instanţă.
Deşi a făcut referire la decizia nr. 17/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recurs în interesul legii, practic prima instanţă nu a analizat în ce măsură punerea în libertate sub control judiciar a inculpatului ar împiedica în concret buna desfăşurare a procesului penal, apreciind că nu e oportună acordarea controlului judiciar în raport de motivele care au determinat luarea, iar mai apoi, menţinerea stării de arest preventiv.
În acest sens, este adevărat că arestarea preventivă a inculpatului la data de 21 iunie 2013 a fost dispusă în baza art. 148 lit. f Cod pr.penală, reţinându-se că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, acest temei fiind avut în vedere la menţinerea stării de arest preventiv a inculpatului până la acest moment, în raport de natura şi gravitatea faptelor imputate, de împrejurările comiterii acestora, de urmările produse asupra victimelor minore.
Însă, liberarea provizorie sub control judiciar presupune, prin însăşi natura instituţiei, existenţa unei măsuri a arestării preventive întemeiate pe unul din cazurile prev. de art. 148 Cod pr.penală, deci menţinerea temeiurilor care ar justifica privarea de libertate prin prisma acestui text de lege, dar, în acelaşi timp, acordarea unui beneficiu persoanei acuzate, în sensul judecării sale în libertate atunci când se apreciază că scopul măsurilor preventive prev. de art. 136 alin. 1 Cod pr.penală poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar, conform art. 136 alin. 2 Cod pr.penală.
Aşa se şi explică cerinţele impuse de decizia nr. 17/2011, în aplicarea căreia consider că, după verificarea subzistenţei temeiurilor care au determinat arestarea preventivă, instanţa, în cazul în care constată că subzistă aceste temeiuri, verifică apoi şi în ce măsură buna desfăşurare a procesului penal, ca scop al măsurii preventive, poate fi realizată şi prin liberarea provizorie sub control judiciar.
În cauză, se constată să subzistă temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatului, însă la acest moment scopul măsurii preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului GI, în condiţiile în care s-a încuviinţat faţă de acesta judecarea cauzei în procedura simplificată în cadrul recunoaşterii vinovăţiei, încă de la termenul din 03.10.2013, iar după această dată, practic de peste 3 luni de zile, nu se desfăşoară acte procedurale decât pentru cercetarea judecătorească a infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată un alt inculpat, CCC.
În opinia separată, s-a considerat că schimbarea declaraţiilor unei părţi vătămate din dosar, în cadrul cercetării judecătoreşti ce se desfăşoară doar pentru infracţiunile sesizate a fi săvârşite de alt inculpat din dosar, nu poate conduce la concluzia că inculpatul GI ar încerca zădărnicirea aflării adevărului prin influenţarea părţilor vătămate ori a martorilor, în condiţiile în care, cum am arătat anterior, a exprimat în faţa instanţei o poziţie de recunoaştere a săvârşirii faptelor aşa cum au fost expuse în rechizitoriu şi a solicitat ca judecata în ceea ce îl priveşte să fie efectuată fără administrarea altor probe în faţa instanţei, doar pe baza materialului probatoriu administrat în cursul urmăririi penale.
În condiţiile în care inculpatul G.I. este arestat din iunie 2013, de peste 3 luni de zile se efectuează cercetare judecătorească pentru faptele imputate altui inculpat, nu sunt date concrete din care să rezulte că inculpatul G.I., dacă ar fi lăsat în libertate, ar continua săvârşirea de infracţiuni ori ar încerca să influenţeze părţile vătămate ori martorii din dosar, iar un astfel de risc nu depăşeşte o simplă posibilitate teoretică existentă în orice dosar penal cu privire la oricare inculpat, respectiv în condiţiile în care art. 5 parag. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede dreptul inculpatului arestat preventiv de a fi judecat într-un termen rezonabil, precum şi dreptul de a fi pus în libertate în cazul în care judecata se prelungeşte, având în vedere şi faptul că prelungirea judecăţii în cauza de faţă, cu privire la faptele imputate inculpatului, nu se datorează conduitei sale procesuale, consider că la acest moment procesual se impune admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de acest inculpat, obligaţiile prev. de art. 1602alin. 3 şi 31Cod pr. penală fiind apte a asigura atingerea scopului măsurii preventive.
<
