Restituirea cauzei Ia procuror pentru completarea urmăririi penale. Persoane care pot face recurs. Admisibilitate. Hotărârea de restituire pentru completarea urmăririi penale -căi de atac şi persoanele îndreptăţite a le exercita
| Comentarii |
|
Prin sentinţa penală nr. 2065 din 24 iunie 1999, Judecătoria Botoşani le-a condamnat pe inculpate pentru infracţiunile prevăzute de art. 195 pct. 2 şi 195 pct. 5 din Legea nr. 31/1990 cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal.
Tribunalul Botoşani, prin decizia penală nr. 281 A din 9 mai 2001, a admis apelurile inculpatelor, a desfiinţat sentinţa şi a restituit cauza procurorului, în temeiul art. 333 Cod procedură penală, pentru completarea urmăririi penale.
Decizia a fost atacată cu recurs de procuror, de inculpate şi de partea
civilă.
Prin decizia penală nr. 708 din 10 octombrie 2001, Curtea de Apel Suceava a admis recursul procurorului, a casat decizia şi a trimis cauza tribunalului pentru rejudecarea apelurilor, motivând că urmărirea penală era completă.
Prin aceeaşi decizie curtea a respins, ca inadmisibile, recursurile declarate de inculpate şi de partea civilă.
Soluţia pronunţată asupra acestor trei apeluri este discutabilă.
Potrivit art. 333 alin. ultim raportat la art.332 alin.3 Cod procedură penală, împotriva hotărârii de desesizare se poate face recurs, într-adevăr, numai de către procuror şi de inculpatul arestat în cauză.
Dar, prin decizia nr. 129 din 24 octombrie 1996, Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile art. 332 alin. 3 şi implicit cele ale art. 333 alin. ultim Cod procedură penală, sunt neconstituţionale, hotărârea de desesizare putând fi atacată cu recurs de oricare dintre părţile din proces.
Când s-a pronunţat, completul a cunoscut conţinutul deciziei Curţii Constituţionale, dar, a considerat-o caducă, întrucât, după pronunţarea acesteia, respectiv la 14 noiembrie 1996, a intrat în vigoare Legea nr. 141/1996 de modificare a Codului penal şi a Codului de procedură penală, lege care a preluat textele vechi ale art. 332 şi 333 Cod procedură penală, făcând, deci, abstracţie de cele statuate de Curtea Constituţională.
în aceste condiţii, magistraţii au apreciat că trebuie să aplice legea nouă, mai ales că, atunci când a considerat necesar să intervină şi asupra acesteia, Curtea Constituţională a revenit cu decizii ce nu au fost avute în vedere de Legea nr. 141/1996.
Exemplul cel mai cunoscut este al art. 149 alin. 3 Cod procedură
penală.
Acesta a fost declarat neconstituţional prin decizia nr. 60 din 25 mai 1994 a Curţii Constituţionale, şi cu toate acestea, prin Legea nr. 141/1996 textul a fost adoptat în aceeaşi formulare.
Ulterior, Curtea Constituţională a revenit cu două decizii, respectiv nr. 279 din 1 iulie 1997 şi nr. 546 din 4 decembrie 1997, declarând neconstituţional art. 149 alin. 3 Cod procedură penală, în formularea dată prin Legea nr. 141/1996.
Din această împrejurare nu se poate concluziona însă, că dacă după noiembrie 1996 Curtea Constituţională nu a revenit cu o altă decizie privitoare la art. 332 alin. 3 şi art. 333 alin. ultim Cod procedură penală, ea şi-ar fi retractat opinia exprimată prin decizia nr. 129 din 24 octombrie 1996.
Nerevenirea se datorează probabil faptului că nu a mai fost sesizată pentru a se pronunţa.
Şi atunci, cum dispoziţiile art. 145 alin. 2 din Constituţie prevăd că deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, textele în discuţie trebuie interpretate potrivit deciziei nr. 129/1996, respectiv că împotriva hotărârii de desesizare pot face recurs toate părţile din proces.
Decizia penală nr. 708/10.10.2001 a Curţii de Apel Suceava
