Sporurile de pedeapsă în cazul concursului de infracţiuni. Aprecierea judecătorului privind cazurile aplicării acestuia
| Comentarii |
|
Aplicarea cumulului juridic al pedepselor în cazul concursului de infracţiuni, nu poate constitui un unic argument privind constatarea ca neîndestulătoare a pedepsei celei mai grele aplicate, judecătorul având obligaţia să facă o apreciere concretă, legată de pericolul social concret al infracţiunii şi pedeapsa inculpatului.
Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia nr. 960 din 4 decembrie 2006
Prin sentința penală nr. 255/2006, Judecătoria Pogoanele a condamnat pe inculpatul S.C.I. la pedeapsa de 3,6 ani închisoare pentru comiterea mai multor infracțiuni de furt calificat prevăzute de art. 208-209 lit. g) și i) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., reținându-se că acestea au fost săvârșite în concurs real.
în baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. h) C. pen. s-a stabilit ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani și 6 luni închisoare, sporită cu 1 an, în total 4 ani și 6 luni închisoare.
Motivând aplicarea sporului de pedeapsă de 1 an închisoare, instanța de fond a reținut ca unic argument aplicarea acestuia „ca echivalent al pedepselor ce nu se vor mai executa”, deci în considerarea aplicării regulilor cumulului juridic de infracțiuni.
Prin decizia penală nr. 303 din 17 octombrie 2006, Tribunalul Buzău a respins ca nefondat apelul inculpatului.
Curtea a apreciat însă întemeiat recursul acestuia și a dispus înlăturarea sporului de 1 an închisoare, aplicat după contopirea pedepselor concurente.
S-a considerat că necesitatea aplicării sporului de pedeapsă trebuia să decurgă nu din înseși dispozițiile legale ci din aplicarea concretă, legată de insuficiența pedepsei celei mai grele, aplicate în raport de pericolul social concret al infracțiunii și persoana infractorului.
S-a concluzionat că, atâta timp cât legiuitorul consacră în Codul penal în vigoare sistemul cumulului juridic al pedepselor în cazul concursului de infracțiuni, aceste dispoziții nu pot constitui unic argument în aprecierea ca neîndestulătoare a pedepsei celei mai grele aplicate, o astfel de apreciere fiind necesar să se bazeze doar pe elementele concrete din speța dedusă judecății.
