Traversare neregulamentara sub influenta bauturilor alcoolice Depasirea vitezei regulamentare Culpa comuna
| Comentarii |
|
DECIZIA PENALĂ NR. 219/R/2008
Şedinţa publică din 3 aprilie 2008
Prin sentinţa penală nr.121 din 8 noiembrie 2007 a Judecătoriei Ş i m l e u S i l v a n i e i inculpatul E. E., fiul lui E. şi L., născut la data de 1.05.1982 în Şimleu S, jud. S, domiciliat în E., nr.85, jud. S, a fost condamnat la pedeapsa de 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută şi sancţionată de art.184 alin.2 şi 4 Cod penal raportat la art.74 lit.a,c Cod penal. În baza art.81 Cod penal a fost suspendată condiţionat executarea pedepsei pe o durată de 2 ani şi 3 luni, termen de încercare stabilit în condiţiile art.82-Cod penal. Pe durata executării pedepsei aplicate, inculpatul a fost privat de exerciţiul drepturilor prevăzute de art.64 lit.a,b Cod penal. S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art.359 Cod procedură penală. Pe durata suspendării condiţionate s-a suspendat şi executarea pedepselor accesorii în baza art.71 alin.5 Cod penal. S-a respins acţiune a civilă ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut următoarele: După ce a consumatbăuturi alcoolicepartea vătămată E. E. s-a angajat întraversarea drumului public, fără ca deplasarea să fie realizată perpendicular faţă de axul drumului şi cu prealabila asigurare, moment în care autoturismul condus de către inculpat rula cu o viteză peste limita legală de 81 km/h a lovit căruciorul tras de victimă, incident soldat cu proiectarea victimei pe carosabil, numărul de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare fiind de 90-100. Prin urmare ambele părţi - inculpatul şi victima - au contribuit prin conduita lor la producerea accidentului, aceste aspecte urmând a fi luate în considerare la individualizarea răspunderii. Referitor la acţiunea civilă, instanţa a reţinut că în cadrul procesului penal, constituirea de parte civilă este supusă principiului disponibilităţii părţilor, cu singura excepţie prevăzută de lege, în care nu se încadrează părţile vătămate din cauză. Astfel, Spitalul Clinic C N căruia i s-au înaintat mai multe adrese, a învederat că victima E. E. nu a beneficiat de îngrijiri medicale necesitate de producerea vreunui accident de circulatie. Prin urmare nu s-a constituit parte civilă. În ceea ce priveşte părţile civile E. E., instanţa le-a respins cu menţiunea că la data de 10.0 1.2004 între părţi a intervenit o înţelegere potrivit căreia în contra sumei de 3200 lei partea vătămată renunţă la orice pretenţie bănească împotriva inculpatului, chiar dacă voala s-ar agrava sau ar fi nevoie de alte intervenţii chirurgicale. Respectiva înţelegere a fost încheiată în faţa avocatului G. E.. Prin actul sub semnătură privată de la fila 119 (dosar fond) aceeaşi parte vătămată a atestat prin semnătură că a primit şi diferenţa de sumă care urma a-i fi achitată, precizând totodată că din acel moment nu mai are nici un fel de pretenţie de la inculpat. Prin urmare, pretenţiile părţii vătămate au fost satisfăcute ulterior producerii accidentului atât material cât şi moral. Faptul că partea vătămată solicită alte pretenţii, în opinia instanţei de fond apare ca un fapt imoral. Mai mult, partea civilă nu a făcut dovada daunelor materiale solicitate iar obligarea inculpatului la plata altor despăgubiri ar echivala cu o încălcare a art.969 Cod civil.
Împotriva sentinţei a declarat apel partea vătămată E. G. considerând-o nelegală şi netemeinică. În motivele de apel se arată că nu s-au respectat dispoziţiile art.334 Cod procedură penală pentru schimbarea încadrării juridice a faptei din art.184 Cod penal în art.182 pct.2 Cod penal. Partea vătămată critică soluţia instanţei de fond şi pentru faptul că a fost respinsă cererea sa pentru despăgubiri deşi la dosar s-au depus dovezi pentru justificarea pretenţiilor, nu s-a respectat art.17 pct.3 Cod procedură penală şi a fost favorizat infractorul. Prin decizia penală nr.9 din 30 ianuarie 2008 a Tribunalul u i S ă l a j, s-a respins ca nefondat apelul declarat de partea vătămată E. G., apelantul fiind obligat să plătească statului suma de 30 lei cheltuieli judiciare iar inculpatului suma de 700 lei cheltuieli judiciare. Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a constatat că potrivit art.182 Cod penal, vătămarea corporală gravă este definită ca fiind fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale ori sănătăţii o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile. O formă agravantă a infracţiunii de vătămare corporală gravă este reglementată în art.182 alin.2 Cod penal, dacă fapta a cauzat victimei pierderea unui simţ sau organ, încetarea funcţionării acestora, o infirmitate permanentă ori psihică, sluţirea, avortul ori punerea în primejdie a vieţii persoanei. Infracţiunea de vătămate corporală gravă se comite cu praeterintenţie. După cum rezultă din probele dosarului, în speţă, inculpatul a cauzat părţii vătămate leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 90-100 zile de îngrijiri medicale şi în urma cărora partea vătămată a rămas cu o infirmitate permanentă şi o pierdere a capacităţii de muncă corespunzătoare gradului II, însă, ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale referitoare la viteza maximă admisă pentru circulaţia cu autovehiculul în localităti. Starea de fapt este corect reţinută atât în actul de sesizare cât şi prin sentinţa atacată iar încadrarea juridică legală a faptei este în dispoziţiile art.184 alin.2 şi 4 Cod penal în infracţiunea de vătămare corporală din culpă, aşa cum s-a reţinut de instanţa fondului. Infracţiunea prevăzută de art.184 Cod penal se comite din culpă. Prin urmare nu se impunea schimbarea încadrării juridice a faptei aşa cum susţine partea vătămată, nefiind îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală gravă prevăzută de art.182 alin.2 Cod penal. În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, legată de pretenţiile părţii vătămate E. G., se constată că în mod legal a procedat instanţa de fond prin sentinţa atacată când a respins actiunea civilă a acestuia. Între părţi a intervenit o înţelegere încheindu-se actul depus la fila 117 din dosar potrivit căreia partea vătămată în contra sumei de 3200 lei renunţă la orice altă pretenţie bănească împotriva inculpatului chiar şi în situaţia în care boala s-ar agrava sau ar fi nevoie de alte intervenţii chirurgicale. Inculpatul a achitat suma pretinsă de partea vătămată, fapt ce rezultă din înscrisurile depuse la filele 118, 119 din dosar iar partea vătămată a atestat prin semnătură primirea despăgubirilor precizând că nu mai are nici o pretenţie faţă de inculpat. Aşa cum legal a reţinut şi instanţa de fond, în cadrul procesului penal, acţiunea civilă este supusă principiului disponibilităţii adică promovarea ei în procesul penal depinde de voinţa persoanei vătămate cu excepţia situaţiilor când acţiunea civilă se exercită din oficiu potrivit art.17 Cod procedură penală însă partea vătămată nu se găseşte în situaţiile prevăzute de aceste dispoziţii legale. Prin urmare, partea vătămată prin actele depuse la dosar a declarat că nu mai are nici o pretenţie de la inculpat astfel că cererea sa ulterioară pentru obligarea inculpatului la despăgubiri civile apare ca nefondată, mai mult că, nici nu a făcut dovada celorlalte daune materiale pretinse. Împotriva deciziei menţionate partea vătămată şi civilă E. G. a declarat recurs în termen. În motivarea recursului s-a arătat că fapta inculpatului se încadrează în disp.art.182 pct.2 C.pen., deoarece i-a produs o infirmitate, condiţie prevăzută expres de acest text legal, şi nu în cel prev.de art.184 C.pen., cum au reţinut instanţele de fond. În susţinerea orală a recursului s-a precizat că inculpatul, sub aspectul laturii civile, trebuie obligat la plata celor patru operaţii chirurgicale pe care va trebui să le suporte victima iar, sub aspectul laturii penale, se impunea aplicarea unei pedepse mai aspre faţă de inculpat datorită urmărilor faptei sale. Examinând decizia atacată din perspectiva motivelor de recurs invocate, precum şi din oficiu – conform disp.art.385/6 al.3 C.pr.pen. – Curtea constată următoarele: În sarcina inculpatului s-a reţinut - ceea ce nu este contestat de către părţi - că în data de 7 iunie 2003 în jurul orelor 22,00 inculpatul E. E. conducea autoturismul cu nr.(...) pe raza localităţii E. înspre Simpleu S cu 81 km/h şi a acroşat căruciorul tractat de către recurent, în timp ce acesta traversa drumul printr-un loc nepermis, proiectând victima pe carosabil în urma impactului. E. i-au fost produse un politraumatism cranian, traumatism de bazin, fractură bază metacarp I drept, o leziune de uretră, entorsă de genunchi gr.II cu leziuni ale ligamentului colateral intern (f.29 d.u.p.). În urma leziunilor suferite recurentul a rămas cu o infirmitate permanentă şi cu o pierdere a capacităţii de muncă corespunzătoare gr.II (doi) de invaliditate, şi a avut nevoie de 90-100 de zile de îngrijiri medicale. Contrar celor invocate de către recurent, fapta astfel descrisă întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală din culpă prev.de art.184 alin.2 şi 4 C.pen., aşa cum legal au apreciat instanţele de fond şi nu de vătămare corporală gravă prev.de art.182 C.pen., deoarece a fost comisă cu intenţie de către inculpat. Astfel, atât victima, cât şi inculpatul au fost în culpă, prima pentru că a traversat carosabilul printr-un loc nepermis, iar al doilea pentru că a condus autoturismul cu o viteză mai mare decât cea prevăzută de lege în localitate. Deşi urmarea produsă – infirmitate permanentă - este prevăzută în art.182 al.2 C.pen., este aceeaşi urmare specifică faptei de vătămare din culpă deoarece art.184 al.2 C.pen., prevede că dacă fapta de vătămare din culpă a produs vreunul din urmările prevăzute la art.182 al.2 C.pen., deci inclusiv infirmitate permanentă este aplicabil art.184 C.pen. Diferenţa dintre cele două infracţiuni este dată de vinovăţia cu care acţionează inculpatul în cazul vătămării corporale grave prev.de art.182 alin.2 C.pen., fiind necesar ca acesta să acţioneze cu intenţie directă sau indirectă, pe când, în cazul art.184 C.pen., acesta acţionează din culpă. În speţă, din nici o probă nu rezultă că inculpatul care trecea ocazional cu maşina prin localitatea E. a urmărit sau a acceptat să lovească victima cu autoturismul pe care îl conducea. Recursul părţii vătămate este fondat sub aspectul pedepsei aplicate inculpatului; ţinând seama de caracterul gral al urmărilor faptei inculpatului – menţionate anterior – pedeapsa aplicată şi menţinută de 3 luni închisoare este total neadecvată cerinţelor prev.de art.72 C.pen., deoarece nu răsfrânge gradul de pericol concret real al faptei acesteia. Ca atare, acest motiv îndeplineşte condiţiile cazului de casare prev.de art.385/9 pct.14 C.pr.pen. În fine, sub aspectul laturii civile, criticile recurentului sunt nefondate. Astfel, prin înţelegerea ulterioară comiterii faptei inculpatul împreună cu victima au stins prejudiciul deja produs prin „actul de înţelegere” din 10 iunie 2004 în care se precizează că în schimbul sumei de 32.000.000 lei (Rol) victima nu mai are în viitor nici o pretenţie civilă nici în cazul în care „boala s-ar agrava şi ar fi nevoie şi de alte intervenţii chirurgicale – sau medicale – pentru refacerea completă a sănătăţii”, şi nici în cazul în care numărul îngrijirilor medicale „ar depăşi 60 de zile„. Din copiile actelor şi chitanţelor de la dosar (f.118-119) rezultă că „înţelegerea” a fost respectată şi executată de către inculpat iar în lipsa nici unei contestări a acesteia de către victimă, Curtea este ţinută a o respecta, datorită principiului disponibilităţii ce guvernează soluţionarea laturii civile a cauzei penale, în virtutea căruia părţile sunt suverane să-şi tranşeze pretenţiile băneşti în orice modalitate considerată potrivită de către ele, aceste aspecte nefiind supuse cenzurii instanţei judecătoreşti. Ca atare, acest motiv de recurs este nefondat. Aşa fiind, în baza art.385/15 pct.1 lit.d C.pr.pen., va admite recursul părţii civile doar sub aspectul greşitei individualizări a pedepsei aplicate, va casa parţial decizia şi sentinţa atacată şi, reindividualizând pedeapsa o va majora la 1 (un) an închisoare menţinând suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Văzând şi disp.art.192 al.2 C.pr.pen.
